Dreapta-cugetare şi filosofia libertăţii (despre Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filozofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul „Apel către lichele” sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou”, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului”, „Memorii/Jurnale”, „Terra lucida”, „Înţelepciune şi credinţă”, etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.

Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul” şi „limita” sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţă — cel îndepărtat purtînd stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu a elogiat importanţa antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, stoicii, neoplatonicii, etc.). Numai ignarii văd aici un reflex snob al monumentalizării „vechii Europe”, împotriva suficienţei „omului recent”. Şi totuşi: traducerea unui text ca Phaidros, bunăoară, nu e doar parte dintr-un program cultural cu valoare recuperatorie.


Dacă vom accepta fecunditatea aporiilor existenţiale şi importanţa unei gândirii contemplative, dialogurile orchestrate de Socrate îşi menţin oricând actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liiceanu, sunt cei care au dat tema limitei celebrei forma mentis europeană. Eroul tragic — la Eschil sau Sofocle —întâlneşte problema finitudinii din perspectiva experienţei personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o categorie a existenţei imposibil de reperat fără explorarea atentă a spaţiului interiorităţii. Destin şi libertate, alegere individuală şi soartă oarbă – iată un orizont de reflecţie subminat de capcanele exteriorităţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, că lexicul filozofic al lui Karl Marx nu cunoaşte „tragicul în general” (Tragicul, Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice contradicţie resimţită de „societăţile alienate” se rezolvă pe orizontala dialectică a istoriei universale. Marxismul înlocuieşte complexitatea tragediei individuale cu ideea de accident istoric.

Aşadar: de unde porneşte conflictul cu stânga ideologică? De la faptul că marxismul propune o enormă simplificare a ecuaţiei antropologice. În raport cu greutatea problemelor ridicate de antici şi medievali, temele filozofiei cedează tentaţiei activismului politic şi social. Or, s-ar putea ca nefericirea omului să nu vină doar dintr-o proastă coordonare a „forţelor de producţie”. Există pentru om revelaţii – umilitatea binelui, discreţia frumosului şi curajul rostirii adevărului – mult mai importante decât revoluţia. Pe lângă satisfacerea unor nevoi primare, omul caută un răspuns la dilemele etice eterne. Care sunt sursele dezordinii noastre spirituale? Cine defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un hybris? Cum funcţionează mecanismul damnării colective sau eşecul individual? Ce înseamnă asumarea destinului? Dar lupta cu o limită actuală sau potenţială? La toate aceste probleme nu se poate răspunde printr-o mobilizare politică ori prin alcătuirea unui program de guvernare. Gabriel Liiceanu, de altfel, a explorat şi auto-biografic aceste temele ale gândirii greceşti. Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă sunt cărţi răscolite de obsesia formării lăuntrice, a căutării structurii inteligibile a universului, a ieşirii din labirintul faptelor mici şi rătăcitoare, a exilului interior în raport orice contingenţă.

Este motivul pentru care toate cărţile lui Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ într-o mare dificultate: ele vorbesc despre riscul permanent al ratării, despre nevoia de-a mobiliza afectul iubirii în confruntarea cu nihilismul sau moartea, despre entuziasm şi deznădejde, despre logica ascunsă a prieteniei — această realitate mereu discretă şi exigentă, în contrast cu militarismul publicitar şi barbaria sentimentală a tuturor osmozelor colectiviste. Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate fi judecat din perspectiva unei angajări partizante. Stânga greşeşte pentru că mizează pe definiţia pur cantitativă a fericirii: coşul zilnic, salariul minim pe economie, programe etatiste de intergrare a minorităţilor, număr de programe sociale pe cap de locuitor. În faţa acestui apriorism dogmatic, gânditorul de dreapta vine cu o altă listă de priorităţi şi schimbă agenda publică. Întrebările sale vizează şi altceva decât prezentul: avem o cultură a memoriei? Ne mai raportăm la tradiţie? Preţuim şi altceva decât carcasa unei prosperităţi materiale? Mai există virtuţi şi valori care să diferenţieze indivizii în oceanul de mediocritate al convenţiei private şi al confortului psihologic? Mai onorăm eroii luptei pentru libertate şi curajul în faţa morţii? Ne displace duplicitatea? Mai există o bibliotecă a marilor cărţi în care minţile noastre să poată regăsi desfătarea conversaţiilor?

Acolo unde „meta-naraţiunile” corectitudinii politice impun un jargon ipocrit şi redundant, Gabriel Liiceanu mizează pe risc, pe autenticitate şi, din nou, pe interogaţie. Una dintre lecţiile predate de Constantin Noica este aceea că umanitatea noastră trebuie să rămână într-un permanent şantier de construcţie. Şcoala de la Păltiniş l-a învăţat că „nici un argument sociologic nu poate fi invocat pentru a-i scuza pe cei care nu au intrat în cultură sau care s-au ratat, rămînînd în ea. Cultura ridicată la rangul unei entităţi metafizice şi transformată în unitate de măsură a «istoriei adevărate» este ceea ce s-ar putea numi culturalismul lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, 1991, p. 271-272).

Orice „ism” îşi are pericolul său, dar pentru vremurile de răstrişte ale dictaturii arheologia filozofică a fundamentelor Europei sfida îngustimea retorică a oricărei hoarde de activişti sau politruci. Împreună cu alţi oameni de cultură, Gabriel Liiceanu a pariat atunci pe un anumit tip de „nevăzut”. Când graniţele fizice ale ţării se închideau ori se lăsau traversate cu mare dificultate, cunoaşterea unei limbi vechi sau moderne înlesnea refugiul într-o altă geografie a speranţei. Într-o Românie a socialismului absurd, puteai totuşi deveni contemporanul lui Schelling sau Kierkegaard, sfidând totodată modele deconstructiviste ale şcolilor din Apus.

Fireşte: pe lângă această bătălie pentru suflet (în răspăr cu „sufleţelul” melodramelor de duzină), a rămas loc şi pentru angajamente instituţionale. După 1990, Gabriel Liiceanu ne-a arătat că filosoful nu e o creatură elitistă împleticită în propriul jargon şi incapabilă de contact nemijlocit cu imediatul. Profesorul Liiceanu a predat la catedră şi s-a pronunţat critic faţă de patologiile agorei (nescutind impostura sistemică a lichelelor din Universitate). A construit o editură şi s-a dedicat recoltării celor mai bune titluri dintr-o bibliotecă imaginară. Când s-a exprimat cu privire la datele concrete ale tranziţiei, Gabriel Liiceanu n-a oferit soluţii de expert, ci constatări de bun-simţ. Toate acestea s-au resorbit într-un discurs de dreapta fără ostentaţie. Deşi a criticat stânga pentru faptul de-a nu se fi pocăit în faţa hecatombei comuniste din secolul XX, Gabriel Liiceanu a rămas mereu un apologet al pluralismului. Ne-a lăsat uneori să înţelegem că anumite politici asistenţialiste ale statului pot fi utile sau inevitabile, ca şi bătălia pentru anumite drepturi sociale.

Nicăieri, însă, autorul cărţii Despre ură n-a sugerat că ar exista anumite forme de progres tehnologic sau emancipare socială capabile să anuleze condiţia umanităţii noastre căzute, dar şi căutările sale neobosite, coram Deo. Nici geniul, nici eroul, nici cărturarul, nici sfântul nu se înflăcărează plecând de la idealul abstract al egalităţii de şanse (pentru a da un exemplu). Creativitatea explozivă, pasiunea pentru frumos, neliniştea iunirii, curajul înfruntării unei nenorociri, dorinţa de-a cunoaşte fiinţa lucrurilor sub spectrul totalităţii metafizice sau lucrarea de curăţire a inimii — toate aceste atitudini găzduite la superlativ de civilizaţia europeană rămân indiferente la mode, ne angajează individual şi spulberă angoasele superficiale ale ideologiilor de consum.

Gabriel Liiceanu este un gânditor modern al libertăţii: a fi liber înseamnă să faci ceea ce vrei, pornind însă numai de la sinele adânc al conştiinţei. O libertate maimuţărită se traduce în slobozenia gurii care spune şi drege ceea ce vor mai ales alţii să audă şi să facă. Dreapta, simpatizând fie cu individualismul aristocratic, fie cu personalismul comunitar, îţi cere să ignori glasul sirenelor, ameninţările mulţimii sau imperativul conformismului mediatic. Populismul viciază tocmai pentru că îţi cere să gândeşti prin delegaţie. Reflexele condiţionate şi ticurile verbale ale corectitudinii politice sunt doar un exemplu de inteligenţă falsificată. Ceea ce primează pentru stânga este nu adevărul, ci eticheta sau frazeologia convenabilă pour le moment. Or, omul de dreapta ştie sunt fapte de viaţă şi răscolitoare frământări care nu-şi pot primi răspunsul printr-o decizie consensuală.

A fi tu însuţi înseamnă, aproape statistic, să nu fii pe placul tuturor. Dreapta plasează hotărârile fundamentale ale conştiinţei la nivelul interiorităţii. La întrebarea privind sensul vieţii, e absurd să răspunzi printr-o aplecare meticuloasă asupra idiosincrasiilor ultimului grup de birocraţi sau experţi şcolari. Poţi fi prizat, dar nu neapărat respectat dacă repeţi poncifurile multiculturaliste din presă; e permisă dar nu şi onorabilă adăpostirea adevărului despre maoism (bunăoară) în spatele unei imense cortine diplomatice. E convenabil, dar nu şi sănătos, să amâni înfruntarea prejudecăţilor aceleiaşi lumi care, plecând poate de la o simplă neînţelegere, l-a ucis pe Socrate, l-a răstignit pe Iisus, a tolerat Holocaustul nazist şi a uitat de Gulagul sovietic.

Înainte de-a cere angajarea militantă pentru un anumit manifest politic, omul de centru-dreapta susţine un proiect spiritual. Or, Gabriel Liiceanu ne ajută să înţelegem de ce stânga porneşte frecvent de la o iluzie transcendentală, livrând o definiţie inadecvată a omului contemporan. Fără să ne resemnăm cu cinismul axiomei „omul este lup pentru om” (Thomas Hobbes), nu vom putea consimţi nici la utopismul care definieşte angelic condiţia umane (urmând explorărilor imaginare ale lui J.J. Rousseau). Cărţile lui Gabriel Liiceanu sunt deopotrivă un protest împotriva banalizării răului şi un avertisment dat idealizărilor copilăreşti privind moştenitorii lui Cain şi Abel. Meditaţia din cartea Despre limită plasează zestrea somatică, sexul, rasa, naţiunea şi epoca în sfera determinaţiilor imuabile, al căror „fond intim-străin” poate găzdui o hotărâre cu caracter decisiv şi ultim. În acest depozit putem descoperi atât talanţi folositori, cât şi capcane letale. Fiecare om conştient de propria-i făptură rămâne dator cu un act de responsabilitate faţă de ceilalţi.

O atare gândire este la antipozii relativismului cultural extremist, care neagă existenţa unei naturi umane generice (transcendentale) pornind de la recunoaşterea empirică a pluralităţii formelor istorice ale conştiinţei (empirice). Aici, Gabriel Liiceanu este un conservator şi pledează pentru diferenţierea netă între regnul mineral, animal şi uman. A specula în chip faustic pe marginea definiţiei umanităţii poate sfârşi, adeseori, într-o barbarie.

Trebuie să vedem umanitatea de la acest datum fundamental: libertatea, înţeleasă ca dar şi povară. Camuflarea neputinţele subiective în spatele unui determinism socio-economic conduce la negarea libertăţii individuale a omului dintotdeauna şi, ca atare, la anularea meritelor unei comparaţii între antichitatea clasică şi modernitatea târzie. Pericle devine irelevant pentru că, nu-i aşa, istoria alterează condiţia umană? Din subsolul acestui relativism insidios vor ţâşni apoi alte degrevări ale persoanei umane confruntată cu marile sau micile acte de răspundere în faţa propriei conştiinţe, a semenilor şi a eternităţii. Una doar din formele de anulare ale individualităţii este apelul la gregaritate.

Marxiştii nu încetează să ne reamintească de faptul că aparţinem, în ultimă instanţă, unui tipar al claselor sociale. Acest scenariu explicativ aboleşte prestigiul ontologic al libertăţii în beneficiul unei nivelări plate, de tip egalitarist. Şansa depăşirii de sine, dar şi coşmarul ratării, dispar fără urmă. O pseudo-reconciliere a contradicţiilor ajunge să fie celebrată printr-un ukaz etatist (sovietic, federalist sau comunitar).

Trăind într-un prezent cu false trăsături eshatologice, stânga nu mai omagiază tradiţia, dar nici nu poate bloca presiunea instinctului resentimentar. Şi cum să conceptualizeze noţiunea de „hotărâre destinală”, dacă raza de acţiune umană se menţine la nivelul unor apercepţii infantile (grija pentru Grivei – aşadar, drepturile animalelor – înaintea oricărui Decalog)? Umanismul tradiţional te tratează ca pe un adult responsabil, în timp ce valorile revoluţionar-progresiste fac din fiecare subiect biopolitic o victimă permanentă.

Or, cărţile lui Gabriel Liiceanu sparg vălul iluziei: oricât de maltrataţi în planul hazardului istoric, ne rămâne mereu un cuantum inefabil de libertate. Lucrând cu acest ghem de lumină, omul îşi negociază statutul şi demnitatea. Putem fi prizonieri într-o ţară fără graniţe, după cum putem ajunge liberi chiar într-un lagăr cu sârmă ghimpată. Ne revine, aşadar, mereu o responsabilitate. În orizontul axiologic al stângii, totuşi, ratarea sau împlinirea individuală sunt noţiuni interzise sau, dacă nu, cel puţin nişte termeni discutabili. Ceea ce contează, întotdeauna, este acţiunea colectivă şi starea de mobilizare în numele unor idealuri abstracte („egalitate”, „fraternitate”), arareori testate în interacţiunea individuală cu semenii.

Gabriel Liiceanu rămâne în cultura filozofică şi literară a României postbelice ca un gânditor nuanţat al problemei libertăţii – „unica măsură a destinelor şi a maladiilor de destin” (Despre limită, 1994, p. 71). O libertate matură, o libertate gravitaţională, o libertate înzestrată cu criterii, o libertate reflexivă şi, ca atare, o libertate ordonată.

Mihail NEAMŢU

[1] Oferim aici varianta lărgită şi îmbunătăţită a eseului publicat iniţial în suplimentul Revistei 22 Plus, nr. 297 / 25 mai 2010, p. 7.

Anunțuri

One Response to Dreapta-cugetare şi filosofia libertăţii (despre Gabriel Liiceanu)

  1. delaepicentru spune:

    Domnule Neamţu, aţi scris frumos! Vă invidiez, însă nu vă deochi.

    Întotdeauna cînd citesc ceva general, caut în paralel un corespondent concret. Cred că aşa e construită mintea mea. Mă voi referi la următorul cuplu:

    Umanismul tradiţional te tratează ca pe un adult responsabil, în timp ce valorile revoluţionar-progresiste fac din fiecare subiect biopolitic o victimă permanentă.

    Cred că azinoapte am pus în pagină un corespondent trăit, legat tocmai de dialectica de mai sus. E drept, un fapt mărunt, dar edificator asupra (folosesc un cuvînt tare) obtuzităţii cu care oameni, altminteri susţinători ai ideilor de dreapta, tratează o problemă administrativă în care ideile de dreapta ar fi trebuit pînă acum să se reflecte clar. Vrînd-nevrînd, aprofundez „o fenomenologie a identităţii administrative”. :) Textul se află aici. În eventualitatea că-l veţi răsfoi, mă simt dator să vă previn că e un text coroziv. Am mărit tăria ionică cu speranţa că voi penetra cel puţin de data aceasta cuirasele publice ale persoanelor vizate.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: