Memento 1990: Şerban Foarţă în Revista 22

Dintr-un „jurnal politicos”

Joi, 26 aprilie 1990. – Citeam deunăzi într-o foaie (independentă, evident) o vorbă ce s-ar vrea, dar nu e, de duh: „izlazul Timişoarei”. Aluzia ieftin-malţioasă are-n vedere Proclamaţia, din martie, de la Timişoara, – rudă săracă, insinuează gazeta, surâzând subţire (ca dinaintea unui moft, a unei biete imposturi, a unui veliatarism cu Proclamaţia paşoptisto-mesianică de la Izlaz. Numai că trista ironie îşi pierde dintele sau acul (nu, din păcate, şi veninul), dacă citim acest „izlaz” ca, mai întâi, apelativ, ca simplu substantiv comun, – urmând ca după, eventual, să-l (re)citim cu nume propriu, ca memorabil toponim.

Or, ce semnifică „izlaz”?

  • „Pârloagă”, „ţelină”. „imaş”.

Ei bine, cum puţin lipsise ca Timişoara, în decembrie, să se preschimbe în pârloagă, în ţelină sau în imaş, ca o Carthagină modernă pe locul căreia, viran, să pască vite costelive şi cooperativizate sau, cel puţin, să se întindă în voie loboda şi pirul – fie şi numai ipoteza unei asemenea ursite: a transformării, peste noapte, a Timişoarei în izlaz, era destul ca să-i dea dreptul, drept sacru, la o Proclamaţie.

Câteva zile mai târziu.– Atunci când dl. Preşedinte spune, la mitinguri, zâmbind, că FSN-ul reprezintă gruparea inşilor „de bine”: „cinstiţi”, „corecţi”, din România, o face, oare, din motive preponderent electorale, întru captarea cât mai multor simpatizanţi, flataţi într-astfel (ba chiar, când ei se recrutează din cadrele nomenclaturii, inocentaţi prin însăşi faptul de a intra în justul Front), – SAU (ceea ce e de natură să nască nu puţine temeri, căci dintr-o tactică ad-hoc: dintr-un demers propagandistic persuasiv-tranzacţionist, virează în intoleranţă şi fanatism ideologic) o face, totuşi, în virtutea vechii religii de partid, a unui providenţialism ateu (şi cu atât mai sumbru), potrivit căruia Istoria (cu, totdeauna, „I” majuscul) îşi are proprii aleşi, şi, respectiv, damanaţii ei?

În care caz, ne mai rămâne să apelăm, de pe acum, la improbabila clemenţă a celor ce ne (re)comandă în numele acestei dogme sumare şi exclusiviste, pentru ca ei să ne preschimbe statutul de damnaţi perpetui într-unul – pe cât cred, mai slobod – de paria, de meteci, de lumpeni, de desperados, de…golan!

Cargocultul. – Un grav simptom al decăderii/subdezvoltării spirituale fie şi dacă explicabil (va continua să fie), la noi, penibila vocaţie a unui fel de cargocult. De-a lungul a vreo cinci decenii, „Chiriaşii obscurelor speranţe” (cum îşi numea Apollinaire pornirea colecţiei de fetişuri) i s-au substituit treptat aceluia care, la Dante, rimează doar cu Sine-însuşi. Nu suntem singurii, desigur, care pe lângă o religie istorică şi relevată, cultivă o mitologie imemorabilă sau recentă (în sens nu numai barthesian): după cum practică tot soiul de superstiţii, de eresuri, — fie ca insolubil zaţ al unor culte anterioare, ca, deci, religie reziduală (astfel făcându-se că morţii ni-s duşi la groapă, başca popa, de agramate babe docte!), fie ca erzaţ de religie: religie fără pietate, de contrabandă sau de „gang”, mizeră şi umilitoare. Căci dacă o religie dreaptă pretinde o umilitate, din parte-ne, ce, în principiu, nu-i nicidecum o umilinţă — o superstiţie umileşte obrazul demnităţii noastre, iar trecerea de la religii la eresuri e totdeauna degradantă, cum este orice involuţie. Faptul că triburi australe perseverează în (sub)cultul mesianic eschatologic al unei nave (care astăzi, poate fi una aeriană) salvifice ultramarine, n-are nimic nedemn într-însul – mişcându-ne prin stângăcia, candoarea şi precaritatea-i specifice unei religii (să-i spunem ): povera, „săracă”, cum arată cu acelaşi nume.

– Când, însă, „oamenii botezaţi” i-aşteaptă, vai, pe transatlantici, preţ de vreo două cincinale, şi când, aceştia nesosind, îi mai evocă şi invocă, la ceas de cumpănă. La greu, ca pe mântuitorii noştri, ei practică, fără onoare, un lamentabil cargocult, (în paranteză fie spus: pasivitatea se plăteşte printr-un, în termeni financiari, enorm pasiv al resemnării, prin credite discreditate, ca şi prin faliment moral) cargoul salvator, apoi, ia chipul unui paşaport: o foaie, veştedă, de drum către un vestic El Dorado. Estimp, se desprimăvărează la Praga (şi prin alte părţi) ca să se facă, iarăşi, toamnă – care la noi, e iarnă grea. Pe urmă, vine perestroika, şi spunem „ex oriente lux” (nu, însă, à la Sadoveanu, dar ca pe vremea perestroikăi dintâi: dezgheţul hruşciovian – în care am sperat şi eu) – uitând că din cei şapte ani ai Antichristului, prezişi, doar primii trei şi jumătate sunt unanimi aplaudaţi, ceilalţi fiind ceea ce primii păreau a nu fi: antichristici…

Fără să-l practic, ca mulţi alţi, cunosc prea-bine cargocultului din experienţa străzii (mele) – unde, o dată-n săptămână, parcă un lung autocar post-titoist şi confortabil. Veneau dintr-un Eden al ciungăi (ce să vă zic: chewing-gum), al blugilor şi al „Vegetei”. Bişniţa (trocul?) începea cu uşile întredeschise, inedefectibilul cargou fiind, din vreme, aşteptat. Pe urmă, pasagerii lui se risipeau prin toată urbea, devalizând (f)alimentare. Autocarul, rămas gol, avea un vag mister al său, o res abscondita, o vrajă, un ce aventuros-exotic, ca o rulotă de circari, cu care vrei, dar nu cutezi, să pleci pe totdeauna – mai strecurând priviri piezişe prin perdeluţele-i de voal. Zice-se că, după Cădere, heruvinii i-au permis lui Seth, din poarta Raiului, o dată, o prea-nostalgică ocheadă spre Arborele Cunoştinţei (îngemănat, acum cu al Vieţii). Tot astfel, pietonii noştri avizau cargoul, galeş. Întunecându-se, acesta se lumina şi prin hublouri, priveai, ca-n sânul lui Avram, la fericiţii pasageri, tot mai spectral-evanescenţi. Motoarele porneau să toarcă; şi când portierele-i, în fine, se închideau definitiv, nava urându-se din loc, pocnetul lor dădea de ştire că Paradisul e pierdut – iar cargocultul, ipso facto, în continuare practicabil.

În ce nou Argo, în ce (b)arcă, în ce cargou sperăm acum?

Şerban FOARŢĂ

(REVISTA „22”, an 1, nr.3, 1990, p. 9)

Anunțuri

One Response to Memento 1990: Şerban Foarţă în Revista 22

  1. Bibliotecaru spune:

    Îmi este dor de articole care folosesc dicţionarul ca argument, şi care, din loc în loc, plasează şi „res abscondita” sau „ipso facto”. Nu pot să nu constat că vorbim de o cu totul altă calitate a articolului de presă acum 20 de ani.

    Domnul Foarţă greşeşte însă. Izlazul (eu aş fi folosit islazul), în context rural, joacă rolul de piaţă în pântece citadin. Cum la ţară nu avem pieţe în care să se strângă lumea, adunarea nu se putea face decât pe islazul comunal. Nici ca simbol domnul Foarţă nu stă prea bine, pentru că islazul hrăneşte comuna, fiind practic şi un simbol al comunităţii prin folosirea sa în comun.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: