O carte remarcabilă: Mirel BĂNICĂ, Fals jurnal de căpşunar (Editura Institutul European, Iaşi, 2010)

Mirel Bănică are flerul unui antropolog înnăscut şi lecturile eclectice ale unui veritabil auto-didact. Nu scrie la comandă, ci exclusiv din pasiune. Observă cotidianul fără dificultate, printr-un amestec de empatie şi detaşare care face sufletelor noastre mult, foarte mult bine. Timid şi discret ca profil psihologic individual, şi totuşi indispensabil dezbaterii româneşti despre spaţiul public, Mirel Bănică ne livrează într-un Fals jurnal de căpşunar solilocviile unei conştiinţe neadormite. El străbate continentul european şi spaţiul nord-american cu dorinţa de-a înţelege ceea ce poate supravieţui dintr-o identitate românească şi dintr-un spirit valah. Autorul a fost parcă martor senin şi ironic la împărţirea limbilor. El comentează universul multicultural fără constrângeri ideologice, strecurând detaliile concrete ale vieţii comunitare prin sita lumilor (şi a luminilor) nevăzute. Brăilean prin naştere şi om familiarizat cu arşiţa câmpiilor dunărene, Mirel Bănică rămâne la fel de viu şi ingenios în peisajul hibernal al Canadei sau în decorul cosmopolit al Genevei. Scriitorul nostru e înzestrat cu umor prodigios şi cu o atenţie aproape detectivistică. Recomand călduros citirea acestor pagini care vorbesc despre melancoliile unei întregi generaţii. Ea s-a format după 1989 la intersecţia dintre un Est înfometat şi sălbatec şi Vestul ordonator de credite. Între cărţile autobiografice ale ultimului deceniu, Mirel Bănică străluceşte prin decenţă umană, culoare stilistică şi profunzime spirituală.

Mihail NEAMŢU

Fals jurnal de capsunar este un volum care relateaza aspecte inedite din viata imigrantilor romani de dupa 1990, in Occident si America de Nord.

DIN CUPRINS: Masterand la Institul European al Universitatii din Geneva; ◊ Referent de specialitate la Ministerul Educatiei Nationale, Bucuresti; ◊ Soldat TR, Unitate de Jandarmi; ◊ Doctorand la Universitatea din Geneva; ◊ Bursier postdoctoral si asistent de cercetare la Universitatea Laval din Quebec-Ville, Canada

Câteva rânduri

Paginile care urmează  nu au nici o legătură cu un „jurnal” ţinut riguros, zi de zi, jurnalul unei autobiografii curente sau intelectuale. Totul a început cu tristeţea asociată unei istorii de dragoste sfârşite prost. De fapt, una dintre sutele de istorii de dragoste terminate prost în ziua de 8 iunie 1998 în lumea largă. Foarte repede mi-am dat seama că paginile pe care le scriam „terapeutic” despre dragoste erau de o mare banalitate; prinsesem însă gustul de a „ţine” un jurnal. Un jurnal căruia îi erau destinate multe din întrebările mele, neliniştile dar şi experienţele mele de muncă şi viaţă. Student fără bursă sau beneficiar al unor stipendii asigurând minima subzistenţă, a trebuit să aplic deviza Legiunii Străine Franceze, mergi sau crapă pentru a-mi finanţa studiile şi existenţa cotidiană. Paşii m-au purtat prin hoteluri şi restaurante, în calitate de chelner. Prin paradisuri vegetale burgheze, ca grădinar sau ca om bun la toate. Prin case de comercianţi cu petrol sau avocaţi de afaceri, ca profesor privat de matematică, fizică, dar şi geografie şi istorie. Profesor în colegii occidentale, grupa de vârstă 12-16 ani, devenită cea mai dificilă din cauza unor adolescenţi complet scăpaţi de sub control. Olar sau vânzător de covoare, librar şi paznic de discotecă. Am încercat să aştern pe hârtie tot ceea ce mii, sute de mii de compatrioţi ai mei au trăit şi încă mai experimentează după căderea comunismului şi risipirea lor în lume în căutarea unei vieţi mai bune. Jurnalul se derulează între anii 1998-2005, ani în care am fost student la Institutul European al Universitaţii din Geneva, funcţionar al Ministerului Educaţiei din Bucureşti, soldat într-un unitate TR de jandarmi, doctorand la Geneva şi, în fine, asistent postdoctoral la Universitatea Laval din Canada.

Nu m-am gândit niciodată  dacă ceea ce scriu este „autentic” sau nu. Multe dintre intrările din jurnal sunt scrise pe un colţ de masă dintr-un restaurant, într-o pauză de spălat vase, sau în birouri directoriale în care treceam, discret, cu aspiratorul. Ideile prinse acolo, pe viu, au fost ulterior dezvoltate. Cine vorbeşte în numele meu, în numele cui cred că vorbesc eu? Repet, toţi cei mărunţi şi nebăgaţi în seamă, toţi cei ignoraţi de puternicii zilei din România sau aiurea, cei pe care-i numim cu un dispreţ dulce amar căpşunari.

Fără îndoială  că pe parcursul acestui fals jurnal apar multe naivităţi, judecăţi pripite, imprudenţe, entuziasme (foste) juvenile. Toate acestea fac parte din ceea ce numim simplu „viaţă”; le asum deci ca atare. Ele m-au ajutat să progresez şi să-mi creez propria pedagogie empirică, subiectivă şi perfectibilă.

Datorez totul unor oameni cu adevărat minunaţi pe care i-am întâlnit în cursul peregrinărilor mele, oameni de la care am învăţat foarte mult şi care m-au ajutat să supravieţuiesc, uneori în sensul strict al termenului. Lista este prea lungă, mult prea lungă. Ea cuprinde de la profesori universitari şi bancheri la femei de serviciu şi chelneri. Pentru toţi aceşti oameni, aparenţele exterioare sau paşaportul nu au contat prea mult.

De ce fals jurnal de căpşunar? Multe dintre note sunt rescrise atunci când le-am cules pentru calculator din caietul gros cu scoarţe albastre care mi-a servit ca jurnal. Am adăugat numeroase pasaje ulterior, pentru a completa înţelesul iniţial erodat, sau din contră, îmbogăţit odată cu trecerea timpului. În fine, mare consumator de jurnale la rândul meu, mi-am dat seama că orice jurnal este în mod fundamental nesincer. Am preferat să recunosc eu însumi acest lucru, încă de la început. Iar kitschul asumat, cu măsură, nu a ucis pe nimeni până acum.

Dedic aceste pagini părinţilor mei, pentru fidelitatea şi încrederea lor, şi Annei K., pentru curajul său.

Mirel Bănică

FRAGMENTE

9 februarie 2005

Holurile conferinţei sunt pline de afişe: Grande conférence. Pierre Fresmatt de Derulle, professeur en arts visuels, Université Paris I, Panthéon-Sorbonne. Hergé ou la profondeur des images plates. Le regard d’un lecteur de Tintin, et iconologue, sur les planches de Hergé. Rar mi-a fost dat să aud şi să văd asemenea exemple de preţiozitate academică inutilă, dublată de o limbă franceză magnifică, dar utilizată împotriva cursului lingvistic normal (cum să mă explic oare ?), absurdităti spuse pe un ton abisal, de genul „perpendicularitatea rigidă a axelor imaginii distruge sentimentalismul ei.” Dacă bătrânul Cioran ar fi participat la conferinţă, pe de o parte s-ar fi enervat cumplit, iar pe de altă parte ar fi fost extrem de mulţumit, pentru că ar fi văzut live că toate predicţiile sale cu privire la moartea universitătii occidentale s-au împlinit. Cu toate acestea, aşa cum mă aşteptam, public atent, numeros, în aşteptarea miracolelor plate. Colega mea de catedră din Canada a îndrăznit chiar să şi mănânce în timpul conferinţei. Un gest curent aici, rău văzut în Europa, de unde venea conferenţiarul. Tintinologul a fulgerat-o scurt cu privirea, dar a continuat să ne explice enigma perpendicularităţii axelor la Hergé…

Societatea biblică a studenţilor din campus organizează în holul mare al Universităţii un fel de stand de popularizare religioasă. Stadiul ultim al degenerării la care poate ajunge creştinismul de extracţie neo-protestantă în Canada. Îmi este sincer greu să scriu aceste rânduri. Dovezi istorice ale existenţei lui Isus, Venez jaser avec Cathérine (să discutaţi intens, aprins- în dialect). Şi mai decis: Peu importe Dieu, l’important c’est d’aider. Totul degaja impresia unui stand de cosmetice sau produse de curăţenie menajeră – curat, igienic, detaşat. La anumite ore aveau loc şi şedinţe de „rugăciune”. Circa douăzeci de persoane se ţineau de mâini, cu ochii închişi, spectacol ridicol, nu poate fi descris în cuvinte. Dacă aş fi fost musulman, aş fi jubilat, căci erau dovada vie a „morţii” creştismului.

Şi pentru că tot veni vorba de musulmanii din campus, îmi amintesc de fraza văzută în hypermarketul METRO : Le porc, j’adore ! O formulă care-l agresează aproape fizic pe un amic tunisian din bucătărie, puţin dilimandros, tare în matematici speciale (îl văd pe Mehdi cum îşi ajută colegii politehnişti canadieni pe colţuri de masă pline de grăsime) şi mare amator de cafea la ibric, băută la ora 6.30 dimineaţa, după rugăciune. De fapt, aşa ne-am şi cunoscut. Eu îmi preparam o cafea la ibric foarte de dimineaţă, iar el mi-a spus direct că mă vedea cum beau cafea, dar nu mă vede la rugăciune, în moscheea improvizată într-o sală de lectură. La răspunsul meu că sunt creştin-ortodox, a rămas foarte mirat. Credea că doar Magrebul are monopolul cafelei la ibric în Canada. Ne-am împrietenit imediat.

Mă îndrept împreună  cu Mehdi spre bibliotecă. Are un stil special de a merge, parcă  ar avea magneţi pe ghete, picioarele sale nu se lasă desprinse de pământ. La un moment dat, Mehdi se opreşte şi arată cu mâna întinsă spre cea mai înaltă clădire din campus. Apoi îmi spune în franceza sa cu accent magrebin: On est tous surveillés! (Suntem toţi supravegheaţi!). Într-adevăr, în vârful clădirii tronează o imensă cameră de luat vederi, un tun optic cu un zoom capabil să detecteze şi mişcările unei furnici pe un parbriz. Nu am observat-o până atunci. Ştia el ce ştia, săracul Mehdi, tunisian şi musulman practicant…

Fapt divers : în anul 1698, s-a încercat înfiinţarea unui colegiu în limba greacă la Gloucester Hall, Oxford. Circa 15 studenţi greci au fost trimişi mai de voie, mai de nevoie la Oxford. A intervenit însă o problemă : grecii găseau că mâncarea englezească şi felul de a trăi al englezilor sunt atât de îngrozitoare încât au decis să se întoarcă acasă. Aceasta este o anecdotă. De fapt, li s-a interzis să mai stea acolo de către Biserica Ortodoxă, în 1705.

15 februarie 2005

M-am obişnuit cu camera aceasta mizeră, minusculă, vopsită în culori suferitoare de cazarmă sau celulă. M-am obişnuit cu infecta mâncare canadiană, plină de organisme modificate genetic, unde carnea de porc are gust de peşte, iar peştele are gust de carne de porc. M-am obişnuit cu imposibilul dialect québecois şi cu simplitatea spiritului canadian. M-am obişnuit (re-obişnuit, de fapt ) cu mirosul dulceag de băşină şi lichide seminale de pe holurile căminului, asemănător până la confuzie cu cel din Galaţi, mirosul imposibil al comunităţilor masculine închise. M-am obişnuit cu lipsa de prieteni şi cu ipocrizia românilor de pe aici. M-am obişnuit chiar şi cu post-modernismul şi post-feminismul din universitate. Dar nu mă voi obişnui niciodată cu ideea că un ocean mă desparte de ceea ce încă mai numesc „acasă”. Iar casa mea este acum Europa, nu România.

Am primit de la buna mea prietenă Nicoleta o scrisoare din România. Scrisoarea conţine şi câteva pagini dintr-un ghid de distracţii numit Şapte seri. Pagini banale în România, dar care pentru mine au o adevărată valoare antropo-sociologică. Primul lucru care mă izbeşte aici este prostituarea cu metodă a limbii române, faptul că este stoarsă progresiv de sens, în indiferenţa generală. Abundă construcţii de genul Noi îţi răsplătim fidelitatea, Trăieşte în promoţie sau Exprimă-te aşa cum eşti. De departe, ceea ce numim modă şi curente de modă în Bucureşti nu sunt altceva decât palide imitaţii, maimuţăreli hazlii ale marilor capitale ale lumii. De la Vodă Caragea şi carâtele aduse cu greu de la Viena, nu s-a schimbat nimic. Mi-a sărit în ochi şi vulgaritatea extremă a „cronicarilor” care scriu mici pastile pe colţ de masă, parcă între două beri, pentru câţiva euro. Cel mai mult mi-a plăcut un articol al lui Răzvan Exarhu, un tip extrem de talentat, de altfel, dar care în încercarea sa de a combate şi demasca mitocănia ambiantă, devine la rândul său mitocan. Teoreticienii kitsch-ului au avut dreptate : când vrei să scrii despre kitsch, cazi uşor într-o scriitură kitsch, la rândul tău. La fel când scrii despre mitocănie.

28 februarie 2005

În cadrul jurnalului de seară canadian, imagini cu lacul Léman sub furtună. Vântul (celebrul vânt genevez care îngheaţă carnea pe oase, la bise) a modelat sculputuri de gheaţa pe pasarele şi poduri, lebede fugare etc. Tot imaginarul elveţian,  „paradisul” pierdut. Un pumnal în inimă. Şi, tot în cadrul acestui jurnal, se vorbeşte de sindromul imigrantului en bonne santé. Se pare că în toate ţările din lume imigranţii, mai ales cei proveniţi din ţările sărace, au o stare de sănătate mai bună decât băştinaşii. Ca şi cum nu ar vrea să se îmbolnăvească, iar acest lucru le dă puteri şi rezistenţă sporite…

Ora 22.30 – revin la jumătate de oră după ce am scris rândurile de mai sus despre emigranţi şi sănătatea lor de fier. Grupul de tunisieni de la etajul unu găteşte oaie direct în cameră, într-un spaţiu de maxim opt metri pătraţi. Am spus totul despre campusul Laval, interculturalitate şi imigranţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: