Creştinism şi democraţie (Adrian Papahagi)

Într-un interviu recent, un cunoscut om politic afirma, nu fără maliţioasă satisfacţie, că “la noi resursele pentru creştin-democraţie au fost epuizate”. Chiar aşa o fi? Să nu mai aibă valorile creştine trecere într-o Românie care prin nu ştiu ce miracol a ajuns să jure doar pe Mises sau pe Marx şi nu mai vrea nici în ruptul capului să audă de Hristos? Aşa de însetat să fie românul după relativismul progresist al luminilor încât să-şi fi pierdut apetenţa pentru certitudinea temeiurilor pe care au clădit generaţiile anterioare?

E lesne de demonstrat contrariul. Dacă-l întrebi, românul (şi ungurul!) se declară creştin, e cuviincios cu cele sfinte, îşi botează copii, îşi îngrijeşte bătrânii şi are încredere în Biserică mai mult decât în Stat. Românul crede în dreptate, chiar dacă nu speră să aibă parte de ea decât pe lumea cealaltă. Nu văd de ce am renunţa să aducem dreptatea în lumea aceasta, să clădim pe adevăr, să cultivăm binele, să iubim frumosul.

Toate acestea par vorbe mari, dar vorbele mari au precedat întotdeauna faptele măreţe. Înainte de a întări braţul, trebuie fortificat sufletul. Ori, ceea ce lipseşte politicii româneşti şi europene este sufletul. “Europa astăzi e fără suflet, nu pentru că nu ar fi avut unul, ci fiindcă îl refuză pe cel pe care i l-a dat istoria”, scria Marcello Pera. Aici nu încape îndoială: sufletul Europei e creştinismul. În creştinism au fost distilate şi democraţia ateniană, şi dreptul roman, şi mesianismul iudaic — mirabilă sinteză între civilizaţie şi elecţiune, între personalism şi simţul comunităţii. Practicând în ultima jumătate de veac ura de sine şi relativismul valorilor, Europa a încetat să creadă în misiunea ei civilizatoare, renegându-şi spiritul şi lucrarea sa bimilenară. Dar Europa nu îşi dă seama că, exilând creştinismul, deschide poarta tuturor extremismelor, de la faustismul ştiinţei până la invazia islamismului, de la ateismul totalitar până la anarhismul stângii altermondialiste. Refuzându-şi esenţa, Europa se reduce la un vulgar apendice al Asiei. Unde sunt politicienii vizionari şi profetici precum Konrad Adenauer, care ne soma acum o jumătate de veac să nu lăsăm Europa libertăţii pradă colectivismului Asiei? „Această Europă, cu a sa cultură clădită pe creştinism, trebuie să fie salvată cu orice preţ. Aceasta este marea datorie a partidelor creştine. Trebuie să salvăm Europa de dragul întregii lumi. Nu putem permite ca Europa să fie înghiţită de Asia. De aceea spun: ne vom opune oricărui colectivism, indiferent cum se numeşte acesta. Dorim să salvăm pentru lumea întreagă libertatea persoanei, aşa cum a dezvoltat-o creştinismul, şi vrem să salvăm occidentul creştin de dragul lumii întregi.“

Cât va dura până când vom înţelege că vulgata modernităţii nu este decât creştinism secularizat? Drepturile omului nu ne vin din pieţele de sclavi ale Atenei sau Romei, nici de sub lama ghilotinei lui 1789, ci din demnitatea egală a tuturor oamenilor propovăduită de Evanghelie. Pe când modernitatea luminilor exaltă individul sau societatea, creştinismul se apleacă plin de dragoste asupra persoanei umane libere, demne şi solidare cu semenii. Persoană: nici individ egoist, urmărindu-şi interesul într-o lume unde supravieţuieşte doar cel mai puternic, nici pion sufocat de masele aservite unui absurd şi utopic ideal de societate. Ne-o reaminteşte un alt părinte fondator al Europei unite — cel mai important poate — Robert Schuman: „Democraţia îşi datorează existenţa creştinismului. Ea s-a născut în ziua în care omul a fost chemat să realizeze în viaţa sa trecătoare demnitatea persoanei umane, prin libertatea individuală, prin respectul dreptului fiecăruia şi prin practicarea iubirii frăţeşti pentru toţi semenii. Niciodată înainte de Hristos nu au fost formulate asemenea idei. Democraţia este aşadar legată de creştinism, doctrinar şi cronologic. Ea s-a întrupat odată cu el, încetul cu încetul, prin îndelungi tatonări, uneori chiar cu preţul greşelilor şi al recăderii în barbarie.”

Dacă nu s-au sfiit să-şi afirme cu tărie credinţa părinţii fondatori ai Europei unite, de ce ne-am codi noi astăzi în România europeană? Dacă Partidul Popular European îşi clamează încă din preambul fundamentarea pe „viziunea creştină despre Om şi pe concepţia democrată creştină despre societate“, de ce s-ar feri dreapta românească de asumarea acestei realităţi? Nu avem de ce să ne scandalizăm dacă românii, în covârşitoarea lor majoritate, sunt creştini şi văd binele, adevărul, dreptatea şi frumosul în lumina Evangheliei. Nu se poate cere creştinilor, care reprezintă majoritatea cetăţenilor, electorilor, contribuabililor şi oamenilor politici români să fie creştini doar la ei acasă şi amorfi spiritual în agora. O afirmă răspicat şi Alcide De Gasperi: „Mai presus de toate, creştinismul e activ, mereu activ prin efectele sale morale şi sociale. El se realizează în drept şi în acţiunea socială. Respectul său pentru dezvoltarea liberă a persoanei umane, dragostea lui pentru toleranţă şi fraternitate se traduc în lucrarea sa de justiţie distributivă în plan social şi de pace în plan internaţional“.

Într-o lume politică dominată de –isme, democraţia creştină reprezintă firescul unei tradiţii care, în două milenii, a avut timp să elimine impurităţile şi barbaria, devenind sinonimă cu civilizaţia însăşi. Fără a fi modernistă, democraţia creştină e modernă fiindcă e perenă. Creştinul nu poate fi decât democrat, fiindcă iubeşte libertatea şi îşi iubeşte semenii. Este vorba însă de o libertate responsabilă: un adevărat creştin va fi oricând un cetăţean bun, ordonat şi însetat de libertate. Virtutea interioară se converteşte uşor şi fără rest în virtute civică: de ce ne-am sfii oare să o primim în for?

Arogându-şi monopolul inimii, stânga se pretinde singura ocrotitoare a justiţiei sociale, a celor sărmani şi slabi. În realitate, statul socialist este un părinte castrator, care îşi ţine fiii într-un perpetuu minorat politic şi economic. Asistenţialismului socialist, democraţia creştină îi opune solidaritatea responsabilă, prin care cei liberi şi puternici, pentru a prelua sintagma lui Luigi Sturzo, îi ridică pe cei slabi spre libertate.

Fundamentul democraţiei creştine este libertatea. Democratul creştin e prin excelenţă liberal. Adevăratul liberal ştie însă, pe urmele lui Locke, Kant sau Tocqueville, că o societate lipsită de religie nu poate avea coeziune. Religia e legătură, e solidaritate cu cei ce au fost şi cu cei care se vor naşte, legătură de pietate şi de responsabilitate, mortar al corpului social şi al identităţii care durează în timp. O societate în care politicul este rupt de valorile spirituale ale comunităţii este o societate schizofrenică; corpul social are nevoie de amândouă în acelaşi timp.

Să nu cădem în confuzia facilă dintre separaţia Statului de Biserică şi izgonirea creştinismului din viaţa publică. Separaţia înseamnă o binevenită încetare a ingerinţei puterii în treburile Bisericii şi totodată o îndepărtare a Bisericii de la ispitele puterii seculare. Ea priveşte strict relaţia dintre administraţie şi ierarhie, şi în nici un caz manifestarea legitimă a creştinilor şi necreştinilor în spaţiul public. Creştinii sunt liberi să aducă soluţiile lor provocărilor vremii, iar societatea va alege dacă acestea sunt preferabile altor viziuni.

Dincolo de orice tăgadă, creştinismul e o forţă vie în societatea românească. Departe de a-şi fi epuizat resursele, democraţia creştină este chemată să contribuie cu viziunea sa generoasă despre om, societate şi natură la dezbaterea filozofică şi politică de azi. Aceasta este piesa care lipseşte dreptei populare din România europeană, piatra angulară fără de care nu poate sta în picioare o veritabilă reconstrucţie a dreptei.

Adrian PAPAHAGI

Adrian Papahagi este doctor al Universităţii Paris-Sorbonne,

lector universitar la UBB-Cluj şi consilier al ministrului Afacerilor Externe.

Anunțuri

One Response to Creştinism şi democraţie (Adrian Papahagi)

  1. astoniuanonimus spune:

    Idei pertinente, adevăruri clare, articol lăudabil al domnului Adrian Papahagi. Cred că avem speranţa unei revigorări a creştin-democraţiei chiar şi fără PNŢ-CD. Sau chiar şi cu ei, de ce nu? În fond contează spiritul bunului simţ, nu coloratura politică. Vremurile ar cere o coagulare a ei dincolo de orice limite impuse, false, auto-impuse, arbitrare etc. Dar de ce mă tem că vocile bunului simţ n-au cum să se mai audă în vacarmul general al vanităţilor humanoide?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: