Despre duplicitate, minciună şi împietrirea inimii: câteva consideraţii (Hotnews.Ro)

Investigarea dosarelor fostei Securităţi continuă să producă decepţii, surprize, ba chiar mici revelaţii. Ce utilitate mai au aceste descoperiri făcute în privinţa biografiei unor oameni decedaţi? Merită oare să măsurăm, aproape la fiecare pas, cotele decăderii umane din breasla scriitorilor, bunăoară, atunci când ofiţerii-anchetatori şi nomenclaturiştii epocii socialismului târziu continuă să-şi primească pensiile dolofane? Nu e această răsturnare sistematică a ierarhiei vinovăţiilor chiar opera ironică a Securităţii? Nu e era important ca lista informatorilor să fie mai puţin discutată decât lista torţionarilor – impenitenţi în genul unui Nicolae Pleşiţă sau Gheorghe Enoiu? Răspunsul la aceste întrebări nu mi se pare deloc simplu.

Mai întâi, să spunem că societatea civilă şi tânăra generaţie crescută în libertate n-a avut niciodată aşteptări de la marii lideri ai Partidului şi ai Securităţii? Nimeni nu s-a aşteptat ca Ion Iliescu să condamne comunismul ori ca generalul Nicolae Militaru să propună înnoirea Armatei române. Puţini au sperat ca “Apelul către lichele” lansat de Gabriel Liiceanu să-şi facă resimţit efectul. Nimeni n-a crezut că Adrian Păunescu va deveni peste noapte un admirator al luptătorilor din munţi şi că va săruta, într-un gest epocal de smerenie, mâinile ţărăncii Elizabetei Rizea din Nucşoara.

În schimb, mediile anticomuniste ale anilor 1990 căutau cu disperare modele. Nu doar figuri ca marele Corneliu Coposu, venit din labirintul politic al României interbelice; nu doar dizidenţi ca Vasile Paraschiv – admirabil lider al rezistenţei muncitorilor. Tinerii din mediul urban, mai ales, doreau să emuleze modele formate în republica literelor. De aceea, mulţi şi-au ţinut respiraţia atunci când Alexandru Paleologu şi-a mărturisit păcatul colaboraţionismului în cunoscutele dialoguri cu Stelian Tănase. Timpul a trecut şi s-a dovedit că, după 1989, gesturile de asumare a culpei au fost rare. Dezonorat câţiva ani din pricina relaţiei de complicitate cu organele Securităţii Statului, Alexandru Paleologu a ales totuşi calea expierii prin mărturisire. A făcut un pătrunzător tablou al compromisului. Fără să fie un erou ca Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu n-a căutat circumstanţe atenuante şi n-a dus cu el minciuna în mormânt. Pentru scăderile sale din timpul procesului lotului Pillat, ştim că filozoful Constantin Noica a plâns, ca şi Petru după lepădarea lui Iisus…

Chiar şi după ieşirea din închisoare, fragilul Constantin Noica – cel care purta cu el mereu o perniţă pentru a-şi menaja rănile lăsate din timpul torturii – nu a încetat să ceară iertare apropiaţilor săi. Remuşcările erau un semn al umilinţei. Temniţia nu i-a făcut pe toţi mai buni, dar nimeni n-a ieşit din puşcărie fără o cunoaştere mai adâncă a înălţimilor şi a scăderilor de care omul este în stare, mai ales la confruntarea cu ideologia urii şi mecanica demonică a violenţei revoluţionare.

Au existat şi somităţi ale lumii culturale, artistice sau religioase care, fără să fi făcut neapărat puşcărie, au ales altă strategie de confruntare a trecutului: mai întâi, tergiversarea – în speranţa că adevărul despre trecut nu va ieşi niciodată la suprafaţă (să ne amintim de rezistenţa unor voci ale seniorilor PNŢCD faţă de forma iniţială a legii lui Ticu-Dumitrescu). În al doilea moment a apărut negarea documentelor din arhiva Securităţii, refuzul încăpăţînat de-a admite şi de-a asuma vinovăţia. Un reflex de laşitate sau o amnezie paradoxală, însoţită de fobiile senectuţii (cazul Bălăceanu-Stolnici)? Greu de spus. În sfârşit, când livrarea publică a unor secrete inavuabile a devenit iminentă, atunci au existat şi mărturisiri deschise – poate tardive, poate oblice, dar nu mai puţin nişte mărturisiri (vezi cazul scrisorii istoricului Sorin Antohi către Cotidianul în toamna lui 2006). Această tipologie presupune, aşadar, nuanţe. Nu există judecată morală în afara gradaţiilor. Scopul lor nu este să relativizeze răul delaţiunii, ci să contextualizeze. Nu poţi confunda poziţia plină de semeţie şi învârtoşare a foştilor colaboratori ai Securităţii care, şi mai departe, continuă să pontifice în faţa mulţimilor (cazul Dan Voiculescu) şi decizia tardivă, însă perfect decentă, a celor care au ales să se retragă din spaţiul public (cazul Mona Muscă ori Carol Sebastian).

Tulburarea produsă de cazul Adrian Marino pleacă de la absenţa oricărei şovăieli din asprele judecăţi rostite de profesorul clujean la adresa contemporanilor săi. Nu duplicitatea în sine şochează – ea a fost constatată în situaţia atâtor oameni de notorietate. Nu surprinde nici măcar reflexul negaţionist – refuzul explicit de-a admite păcatul delaţiunii, probat de atâtea documente. Răscolitor, cu adevărat, este cultul minciunii în absenţa regretelor. Nu ne uimeşte faptul că fiecare dintre noi poate trăi momente de rătăcire ori de flagrantă contradicţie. Surâsul matinal şi spasmul nocturn – iată posibilităţi de coexistenţă afectivă în matca naturii noastre căzute. Micile ipocrizii cotidiene sau marea dramă a dezbinărilor lăuntrice, povestea dedublărilor, abisalitatea trădărilor în iubire sau în prietenie, nemărginirea înşelării de sine, fantasmele egolatre, strategiile perverse de auto-întreptăţire retorică – toate aceste ne sunt cunoscute fie prin experienţa vieţii, fie printr-un contact intim cu marea literatură (de la manualele de introspecţie ale stoicilor, trecând prin apoftegmele părinţilor deşertului şi până la fabuloasele romane psihologice ruseşti din secolul XIX). Parabola lui Jekyll & Hyde nu este cu totul străină de vieţilor noastre, cu porţiile lor de excepţional sau de banalitate.

Păcatul cel mai mare nu este aşadar duplicitatea punctuală, ci îndârjirea retrospectivă, tălmăcită de maeştrii spirituali ai Răsăritului creştin în termeni de “împietrire a inimii” (sclerokardia). Echivalent subtil al nesimţirii, această patologie este evidentă în cazul inteligenţelor reci, trufaşe, vanitoase. Înverşunarea poartă la vedere un ochi necruţător, sprânceana ascuţită, sentinţa abruptă şi plăcerea denunţului pauşal. Cel îndârjit se delimitează obsesiv – nu are umilinţa de-a cere sfaturi sau de-a cere ajutorul; nu consimte la “practici medievale” precum spovedania; nu se regăseşte în păcatele meschine ale mulţimilor; nu acceptă nevoia de vindecare pe care cei săraci cu duhul o cer în genunchi. Si dixerimus quoniam peccatum non habemus, nosmetipsos seducimus, et veritas in nobis non est (I Ioan 1, 8). Împietrirea inimii, pe scurt, este simptomul agravant al auto-suficienţei. Drapată în retorica superiorităţii, conştiinţa morală asurzeşte în faţa apelului celorlalţi. Aroganţa unei agende publice exclusiviste şi nevoia de-a construi o imagine imaculată în exterior sufocau exerciţiul privat al sincerităţii şi al onestităţii. Ca atare, delaţiunea ajungea să fie ascunsă până şi faţă de soţ sau soţie, mulţi ani după căderea regimului comunist.

Iluministul şi neo-paşoptistul Adrian Marino a pretins să le vorbească tuturor celor cu care intra în contact de la o inabordabilă înălţime deontologică. A sancţionat în stânga şi dreapta, a deplâns scăderile intelectuale ale colegilor ori deficitul de erudiţie al unei culturi înclinată către frivolităţi, eseistică şi can-can. A dispreţuit experienţele tari ale celor care, la confruntarea cu limita, au trăit convertiri într-o cheie mistică. Mizantropul Adrian Marino a sancţionat cu supremă severitate acte pe care caritatea, compasiunea sau pur şi simplu mila Domnului le-ar fi judecat cu mai multă îngăduinţă. Paradoxul moral se impune astfel: cei înăspriţi în relaţia cu sinele propriu ajung să ofere celorlalţi o mai grabnică dezlegare, decât cei care rămân concesivi cu propriile lor greşeli, dar se dovedesc necruţători cu aproapele.

Iată de ce, cred, singurătatea lui Adrian Marino se propune ca un neaşteptat studiu de caz în dosarul eticii discursului public post-comunist.

Mihail NEAMŢU

Anunțuri

2 răspunsuri la Despre duplicitate, minciună şi împietrirea inimii: câteva consideraţii (Hotnews.Ro)

  1. clujanu spune:

    un studiu mai interesant ar putea fi cel al actualului presedinte al tarii!

  2. Bogdan Duca spune:

    Stati linistit. Domnului Basescu o sa i se dedice studii cu privire la „curajul” domniei sale de a „condamna comunismul”.
    Cat despre sarmanul Marino, el devine subiect de cercetari pentru ca „a fluierat in biserica” (si inca postmortem).

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: