Catastrofa creşterii taxelor (deocamdată evitată…)

28 Mai 2010

Repere intelectuale ale dreptei româneşti (supliment 22)

27 Mai 2010

Un supliment coordonat de Cristian Pătrăşconiu, disponibil aici în format PDF.


Traian Ungureanu despre criza financiară şi Parlamentul European

26 Mai 2010

Dreapta-cugetare şi filosofia libertăţii (despre Gabriel Liiceanu)

26 Mai 2010

Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filozofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul „Apel către lichele” sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou”, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului”, „Memorii/Jurnale”, „Terra lucida”, „Înţelepciune şi credinţă”, etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.

Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul” şi „limita” sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţă — cel îndepărtat purtînd stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu a elogiat importanţa antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, stoicii, neoplatonicii, etc.). Numai ignarii văd aici un reflex snob al monumentalizării „vechii Europe”, împotriva suficienţei „omului recent”. Şi totuşi: traducerea unui text ca Phaidros, bunăoară, nu e doar parte dintr-un program cultural cu valoare recuperatorie.


Dacă vom accepta fecunditatea aporiilor existenţiale şi importanţa unei gândirii contemplative, dialogurile orchestrate de Socrate îşi menţin oricând actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liiceanu, sunt cei care au dat tema limitei celebrei forma mentis europeană. Eroul tragic — la Eschil sau Sofocle —întâlneşte problema finitudinii din perspectiva experienţei personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o categorie a existenţei imposibil de reperat fără explorarea atentă a spaţiului interiorităţii. Destin şi libertate, alegere individuală şi soartă oarbă – iată un orizont de reflecţie subminat de capcanele exteriorităţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, că lexicul filozofic al lui Karl Marx nu cunoaşte „tragicul în general” (Tragicul, Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice contradicţie resimţită de „societăţile alienate” se rezolvă pe orizontala dialectică a istoriei universale. Marxismul înlocuieşte complexitatea tragediei individuale cu ideea de accident istoric.

Aşadar: de unde porneşte conflictul cu stânga ideologică? De la faptul că marxismul propune o enormă simplificare a ecuaţiei antropologice. În raport cu greutatea problemelor ridicate de antici şi medievali, temele filozofiei cedează tentaţiei activismului politic şi social. Or, s-ar putea ca nefericirea omului să nu vină doar dintr-o proastă coordonare a „forţelor de producţie”. Există pentru om revelaţii – umilitatea binelui, discreţia frumosului şi curajul rostirii adevărului – mult mai importante decât revoluţia. Pe lângă satisfacerea unor nevoi primare, omul caută un răspuns la dilemele etice eterne. Care sunt sursele dezordinii noastre spirituale? Cine defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un hybris? Cum funcţionează mecanismul damnării colective sau eşecul individual? Ce înseamnă asumarea destinului? Dar lupta cu o limită actuală sau potenţială? La toate aceste probleme nu se poate răspunde printr-o mobilizare politică ori prin alcătuirea unui program de guvernare. Gabriel Liiceanu, de altfel, a explorat şi auto-biografic aceste temele ale gândirii greceşti. Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă sunt cărţi răscolite de obsesia formării lăuntrice, a căutării structurii inteligibile a universului, a ieşirii din labirintul faptelor mici şi rătăcitoare, a exilului interior în raport orice contingenţă.

Este motivul pentru care toate cărţile lui Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ într-o mare dificultate: ele vorbesc despre riscul permanent al ratării, despre nevoia de-a mobiliza afectul iubirii în confruntarea cu nihilismul sau moartea, despre entuziasm şi deznădejde, despre logica ascunsă a prieteniei — această realitate mereu discretă şi exigentă, în contrast cu militarismul publicitar şi barbaria sentimentală a tuturor osmozelor colectiviste. Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate fi judecat din perspectiva unei angajări partizante. Stânga greşeşte pentru că mizează pe definiţia pur cantitativă a fericirii: coşul zilnic, salariul minim pe economie, programe etatiste de intergrare a minorităţilor, număr de programe sociale pe cap de locuitor. În faţa acestui apriorism dogmatic, gânditorul de dreapta vine cu o altă listă de priorităţi şi schimbă agenda publică. Întrebările sale vizează şi altceva decât prezentul: avem o cultură a memoriei? Ne mai raportăm la tradiţie? Preţuim şi altceva decât carcasa unei prosperităţi materiale? Mai există virtuţi şi valori care să diferenţieze indivizii în oceanul de mediocritate al convenţiei private şi al confortului psihologic? Mai onorăm eroii luptei pentru libertate şi curajul în faţa morţii? Ne displace duplicitatea? Mai există o bibliotecă a marilor cărţi în care minţile noastre să poată regăsi desfătarea conversaţiilor? Citește în continuare »


Ana Petrache: Şase personaje şi găsirea unui autor

26 Mai 2010

John Rawls în articolul său „The Ideea of Public Reason Revisited”[1] se întreabă cum anume cei care se revendică de la tradiţii religioase clare şi bine delimitate pot să convieţuiască cu cei care nu se revendică, cum trebuie să procedeze pentru ca argumentele lor, motivate de valori fundamentale, să pătrundă în spaţiul public, fără a face transparente aceste motivaţii, cu care, cel mai probabil, ceilalţi nu ar fi de accord. Răspunsul lui Rawls este că ei trebuie să apeleze la justificări publice, adică să găsească un limbaj neutru şi fără implicaţii ontologice pentru a îi face pe cei ce nu au aceeaşi părere despre valorile fundamentale să vadă utilitatea publică a concepţiilor celorlalţi. Un exemplu simplu ar fi prezentarea cazului bunului samaritean ca o instituţie ce aduce beneficii oricui s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, fără a aduce justificări religioase gestului de a îi ajuta pe cei în nevoie.

Ultima carte a lui Mihai Neamţu „Povara Libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne”[2] vrea să fie un răspuns de alt tip la această problemă a participării la viaţa publică a celor ce îşi asumă o tradiţie iudeo-creştină. Ea este construită în jurul a şase personaje unite de un anumit spirit al căutării continue a echilibrului între transcendent şi imanent : Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade,  William Buckley Jr, Jaroslav Pelikan, Andrei Pleşu. Dincolo de interesul strict academic pe care îl stărnesc cele 6 personaje ele sunt şi purtătoarele unor biografii demne de luat în seamă. Adică, avem de a face cu propunerea unor modele a unor personaje ce îşi aduc contribuţia la istoria culturii dar şi la istoria lumii în condiţiile asumării unei viziuni religioase.


Paul Hollander despre Intelectualii occidentali şi tentaţia comunismului (luni, 31 mai, ora 11.00)

25 Mai 2010

Institutul  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului și  Memoriei  Exilului  Românesc vă  invită  să  participați  la  conferința:

Western  Intellectuals  and  the  Temptation  of  Communism  in  the  20th Century.

Numerous  prominent  Western  intellectuals  were  attracted  to  (and  visited)  the  Soviet  Union  during  the  interwar  period,  and  in  the  1960s  and  1970s  communist  China,  Cuba,  North  Vietnam  and  other  third  world  communist  states.  On  a  smaller  scale,  such  political  pilgrimages  are  currently  taking  place  at  the  present  time  to  Venezuela  under  Chavez.  On  these,  occasions  Western  intellectuals  become    transformed  (at  least  temporarily)  from  skeptical  social  critics  into  ‘true  believers’.  How  to  account  for  this  phenomenon  and  its  persistence?

Ea  va  fi  susţinută  de  profesorul  emerit  Paul  HOLLANDER (University  of  Massachusetts,  SUA)  în  ziua  de luni,  31  mai  2010,  ora 11.00,  la  sediul  central  al  IICCMER  din  strada  Alecu  Russo,  nr.  13-19,  etajul  5,  apartament  11,  Bucureşti.

Profesorul  Paul  HOLLANDER a  studiat  sociologia  la  Princeton  University  (PhD,  1963),  după  ce  a  părăsit  Ungaria  comunistă  în  contextul  violenţelor  din  Budapesta  anului  1956.  A  redactat  numeroase  studii  în  domeniul  istoriei  ideilor,  a  filosofiei  culturii  şi  al  studiilor  de  politică  comparată.  Între  cărţile  de  referinţă  ale  domniei  sale  de  numără: Soviet  and  American  Society:  A  Comparison (1972); Political  Pilgrims (1981); Anti-Americanism (1992); Political  Will  and  Personal  Belief (1999), Discontents:  Postmodern  and  Post-communist (2002)  şi The  Only  Super  Power:  Reflections  on  Strength,  Weakness,  and  Anti-Americanism (2008).  A  editat  volumul From  the  Gulag  to  the  Killing  Fields:  Personal  Accounts  of  Political  Violence  And  Repression  in  Communist  States (2008)  şi The  Only  Super  Power:  Reflections  on  Strength,  Weakness,  and  Anti-Americanism (2009).

Profesorul  Paul  HOLLANDER  este  membru  în  Consiliul  Ştiinţific  al  IICCMER.


Bogdan Vlăduţă (Recycle Nest): „nu aş negocia nici iubirile mele europene”

23 Mai 2010

Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei. Am în vedere un argument subiectiv, de îndrăgostit de acest patrimoniu străvechi, care nu îmbătrâneşte. Un alt ins, mai atent la fenomenologia contemporană a artei, m-ar contrazice cu argumente solide. I-aş da dreptate, dar nu aş negocia nici iubirile mele europene. E o chestiune de alegere personală, în fond.

Nu fac apologia plecării cu orice preţ din România. Ar însemna să contrazic un dat preţios pe care îl asum. Acela de a face recurs la termenii intimi, profunzi, care te alcătuiesc, dar mai ales la preţiosul românesc. Occidentul aplică în cazul artistului român o lecţie care ţine de capacitatea de a-i recunoaşte locului originar constituţia irepetabilă, unică, acel pattern spiritual la care ajungi şi prin aritmetica diferenţei.