Catastrofa creşterii taxelor (deocamdată evitată…)

28 mai 2010

Repere intelectuale ale dreptei româneşti (supliment 22)

27 mai 2010

Un supliment coordonat de Cristian Pătrăşconiu, disponibil aici în format PDF.


Traian Ungureanu despre criza financiară şi Parlamentul European

26 mai 2010

Dreapta-cugetare şi filosofia libertăţii (despre Gabriel Liiceanu)

26 mai 2010

Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filozofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul „Apel către lichele” sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou”, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului”, „Memorii/Jurnale”, „Terra lucida”, „Înţelepciune şi credinţă”, etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.

Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul” şi „limita” sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţă — cel îndepărtat purtînd stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu a elogiat importanţa antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, stoicii, neoplatonicii, etc.). Numai ignarii văd aici un reflex snob al monumentalizării „vechii Europe”, împotriva suficienţei „omului recent”. Şi totuşi: traducerea unui text ca Phaidros, bunăoară, nu e doar parte dintr-un program cultural cu valoare recuperatorie.


Dacă vom accepta fecunditatea aporiilor existenţiale şi importanţa unei gândirii contemplative, dialogurile orchestrate de Socrate îşi menţin oricând actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liiceanu, sunt cei care au dat tema limitei celebrei forma mentis europeană. Eroul tragic — la Eschil sau Sofocle —întâlneşte problema finitudinii din perspectiva experienţei personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o categorie a existenţei imposibil de reperat fără explorarea atentă a spaţiului interiorităţii. Destin şi libertate, alegere individuală şi soartă oarbă – iată un orizont de reflecţie subminat de capcanele exteriorităţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, că lexicul filozofic al lui Karl Marx nu cunoaşte „tragicul în general” (Tragicul, Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice contradicţie resimţită de „societăţile alienate” se rezolvă pe orizontala dialectică a istoriei universale. Marxismul înlocuieşte complexitatea tragediei individuale cu ideea de accident istoric.

Aşadar: de unde porneşte conflictul cu stânga ideologică? De la faptul că marxismul propune o enormă simplificare a ecuaţiei antropologice. În raport cu greutatea problemelor ridicate de antici şi medievali, temele filozofiei cedează tentaţiei activismului politic şi social. Or, s-ar putea ca nefericirea omului să nu vină doar dintr-o proastă coordonare a „forţelor de producţie”. Există pentru om revelaţii – umilitatea binelui, discreţia frumosului şi curajul rostirii adevărului – mult mai importante decât revoluţia. Pe lângă satisfacerea unor nevoi primare, omul caută un răspuns la dilemele etice eterne. Care sunt sursele dezordinii noastre spirituale? Cine defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un hybris? Cum funcţionează mecanismul damnării colective sau eşecul individual? Ce înseamnă asumarea destinului? Dar lupta cu o limită actuală sau potenţială? La toate aceste probleme nu se poate răspunde printr-o mobilizare politică ori prin alcătuirea unui program de guvernare. Gabriel Liiceanu, de altfel, a explorat şi auto-biografic aceste temele ale gândirii greceşti. Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă sunt cărţi răscolite de obsesia formării lăuntrice, a căutării structurii inteligibile a universului, a ieşirii din labirintul faptelor mici şi rătăcitoare, a exilului interior în raport orice contingenţă.

Este motivul pentru care toate cărţile lui Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ într-o mare dificultate: ele vorbesc despre riscul permanent al ratării, despre nevoia de-a mobiliza afectul iubirii în confruntarea cu nihilismul sau moartea, despre entuziasm şi deznădejde, despre logica ascunsă a prieteniei — această realitate mereu discretă şi exigentă, în contrast cu militarismul publicitar şi barbaria sentimentală a tuturor osmozelor colectiviste. Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate fi judecat din perspectiva unei angajări partizante. Stânga greşeşte pentru că mizează pe definiţia pur cantitativă a fericirii: coşul zilnic, salariul minim pe economie, programe etatiste de intergrare a minorităţilor, număr de programe sociale pe cap de locuitor. În faţa acestui apriorism dogmatic, gânditorul de dreapta vine cu o altă listă de priorităţi şi schimbă agenda publică. Întrebările sale vizează şi altceva decât prezentul: avem o cultură a memoriei? Ne mai raportăm la tradiţie? Preţuim şi altceva decât carcasa unei prosperităţi materiale? Mai există virtuţi şi valori care să diferenţieze indivizii în oceanul de mediocritate al convenţiei private şi al confortului psihologic? Mai onorăm eroii luptei pentru libertate şi curajul în faţa morţii? Ne displace duplicitatea? Mai există o bibliotecă a marilor cărţi în care minţile noastre să poată regăsi desfătarea conversaţiilor? Citește restul acestei intrări »


Ana Petrache: Şase personaje şi găsirea unui autor

26 mai 2010

John Rawls în articolul său „The Ideea of Public Reason Revisited”[1] se întreabă cum anume cei care se revendică de la tradiţii religioase clare şi bine delimitate pot să convieţuiască cu cei care nu se revendică, cum trebuie să procedeze pentru ca argumentele lor, motivate de valori fundamentale, să pătrundă în spaţiul public, fără a face transparente aceste motivaţii, cu care, cel mai probabil, ceilalţi nu ar fi de accord. Răspunsul lui Rawls este că ei trebuie să apeleze la justificări publice, adică să găsească un limbaj neutru şi fără implicaţii ontologice pentru a îi face pe cei ce nu au aceeaşi părere despre valorile fundamentale să vadă utilitatea publică a concepţiilor celorlalţi. Un exemplu simplu ar fi prezentarea cazului bunului samaritean ca o instituţie ce aduce beneficii oricui s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, fără a aduce justificări religioase gestului de a îi ajuta pe cei în nevoie.

Ultima carte a lui Mihai Neamţu „Povara Libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne”[2] vrea să fie un răspuns de alt tip la această problemă a participării la viaţa publică a celor ce îşi asumă o tradiţie iudeo-creştină. Ea este construită în jurul a şase personaje unite de un anumit spirit al căutării continue a echilibrului între transcendent şi imanent : Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade,  William Buckley Jr, Jaroslav Pelikan, Andrei Pleşu. Dincolo de interesul strict academic pe care îl stărnesc cele 6 personaje ele sunt şi purtătoarele unor biografii demne de luat în seamă. Adică, avem de a face cu propunerea unor modele a unor personaje ce îşi aduc contribuţia la istoria culturii dar şi la istoria lumii în condiţiile asumării unei viziuni religioase.


Paul Hollander despre Intelectualii occidentali şi tentaţia comunismului (luni, 31 mai, ora 11.00)

25 mai 2010

Institutul  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului și  Memoriei  Exilului  Românesc vă  invită  să  participați  la  conferința:

Western  Intellectuals  and  the  Temptation  of  Communism  in  the  20th Century.

Numerous  prominent  Western  intellectuals  were  attracted  to  (and  visited)  the  Soviet  Union  during  the  interwar  period,  and  in  the  1960s  and  1970s  communist  China,  Cuba,  North  Vietnam  and  other  third  world  communist  states.  On  a  smaller  scale,  such  political  pilgrimages  are  currently  taking  place  at  the  present  time  to  Venezuela  under  Chavez.  On  these,  occasions  Western  intellectuals  become    transformed  (at  least  temporarily)  from  skeptical  social  critics  into  ‘true  believers’.  How  to  account  for  this  phenomenon  and  its  persistence?

Ea  va  fi  susţinută  de  profesorul  emerit  Paul  HOLLANDER (University  of  Massachusetts,  SUA)  în  ziua  de luni,  31  mai  2010,  ora 11.00,  la  sediul  central  al  IICCMER  din  strada  Alecu  Russo,  nr.  13-19,  etajul  5,  apartament  11,  Bucureşti.

Profesorul  Paul  HOLLANDER a  studiat  sociologia  la  Princeton  University  (PhD,  1963),  după  ce  a  părăsit  Ungaria  comunistă  în  contextul  violenţelor  din  Budapesta  anului  1956.  A  redactat  numeroase  studii  în  domeniul  istoriei  ideilor,  a  filosofiei  culturii  şi  al  studiilor  de  politică  comparată.  Între  cărţile  de  referinţă  ale  domniei  sale  de  numără: Soviet  and  American  Society:  A  Comparison (1972); Political  Pilgrims (1981); Anti-Americanism (1992); Political  Will  and  Personal  Belief (1999), Discontents:  Postmodern  and  Post-communist (2002)  şi The  Only  Super  Power:  Reflections  on  Strength,  Weakness,  and  Anti-Americanism (2008).  A  editat  volumul From  the  Gulag  to  the  Killing  Fields:  Personal  Accounts  of  Political  Violence  And  Repression  in  Communist  States (2008)  şi The  Only  Super  Power:  Reflections  on  Strength,  Weakness,  and  Anti-Americanism (2009).

Profesorul  Paul  HOLLANDER  este  membru  în  Consiliul  Ştiinţific  al  IICCMER.


Bogdan Vlăduţă (Recycle Nest): „nu aş negocia nici iubirile mele europene”

23 mai 2010

Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei. Am în vedere un argument subiectiv, de îndrăgostit de acest patrimoniu străvechi, care nu îmbătrâneşte. Un alt ins, mai atent la fenomenologia contemporană a artei, m-ar contrazice cu argumente solide. I-aş da dreptate, dar nu aş negocia nici iubirile mele europene. E o chestiune de alegere personală, în fond.

Nu fac apologia plecării cu orice preţ din România. Ar însemna să contrazic un dat preţios pe care îl asum. Acela de a face recurs la termenii intimi, profunzi, care te alcătuiesc, dar mai ales la preţiosul românesc. Occidentul aplică în cazul artistului român o lecţie care ţine de capacitatea de a-i recunoaşte locului originar constituţia irepetabilă, unică, acel pattern spiritual la care ajungi şi prin aritmetica diferenţei.



Pentecost – Troparion Πεντηκοστή, Τροπαριών

23 mai 2010

Presa neocomunistă, iunie 1990

22 mai 2010

Stelian MOŢIU

VOCEA ABJECTĂ A VIOLENŢEI

Mărturisesc sentimentul, imposibil de reprimat, al unei vinovăţii faţă de opinia publică românească. De mai multă vreme pe adresa redacţiei au sosit semnale îndeajuns de edificatoare cu privire la extinderea, accentuarea tendinţelor de implantare a unor structuri de sorginte legionară în ţară. Am considerat aceste semnale ca fiind expresia unei anume îngrijorări rezultate din agresivitatea verbală a ziarelor de extremă dreaptă, a mitingiştilor stipendiaţi cu bacnote provenite de aiurea. Că m-am înşelat şi că ne-am înşelat în estimarea dimensiunilor reale al e acestui fenomen de o nocivitate îngrijorătoare o demonstrează, fără putinţă de tăgadă, fenomenele la care au fost nevoiţi să asistăm cu consternare în aceste zile. Pentru exemplificare aş prezenta cititorilor noştri doar unul dintre acele semnale care ne-ar fi obligat – şi care ne obligă pentru viitor – la un pas de vigilenţă: este vorba de un interviu publicat în săptămânalul maghiar „Magyarorszag” nr. 17/1990:

Eroul principal al discuţiei pe care o redăm în continuare nu a fost dispus să renunţe la incognito-ul său. Dintr-o servietă a scos patru paşapoarte: care erau de culori şi mărimi diferite. Mi-a întins unul din ele: fusese emis în Republica Dominicană pe numele Traian Ţigaran. Cine ar putea şti dacă era un paşaport adevărat sau fals? În acest caz, desigur, conta nu atât persoana cât ceea ce a afirmat, lucruri care se vor bucura, probabil, de interes în Ungaria.

Cine sunteţi dv. în realitate şi cu ce scopuri aţi venit în România?

Fiind unul dintre conducătorii organizaţiei Garda de Fier care activează în sudul Franţei, studiez posibilităţile reânoirii activităţii noastre în România. Îmi reactivez vechile legături şi mă străduiesc să realizez altele noi.

Aţi putea să ne spuneţi ceva despre viaţa dv?

M-am născut în 1925 la Iaşi. În 1941 – elev fiind – m-am alăturat Gărzii de Fier, cu puţin înainte ca această organizaţie să fie interzisă. În pofida represalilor şi prigonirilor brutale, ne-am continuat activitatea şi în ilegalitate. Mii de militanţi de-ai noştri au fost sau înrolaţi în armată şi trimişi pe front. Am fost arestat şi eu. M-am eliberat abia în anul 1945, la sfârşitul războiului. După alegerile din 1946 şi după venirea la putere a comuniştilor, a început din nou prigoana noastră. Cei care nu au reuşit să se refugieze în străinătate, au fost deportaţi în lagărele de muncă forţată, în saline sau în „lagărele malariei” din Delta Dunării, aproximativ 30.000 persoane. Ultimii legionari – din cei care au mai supraviţuit – au fost eliberaţi la începutul anilor 80. Eu, după ce am reuşit să mă ascund timp de 14 luni, am trecut în 1949 graniţa în Iugoslavia, ajungând în Italia, apoi în Franţa. M-am înscris în Legiunea Străină şi foarte curând, împreună cu alţi membrii ai Gărzii de Fier am luptat umăr la umăr cu cei din SS, în Indochina, împotriva Vietcongului. Am participat la expediţia de la Suez din 1956, a urmat apoi Algeria. În 1960, am dezertat din Legiunea Străină şi am intrat în OAS, în rândul armatei secrete a coloniştilor francezi care au luptat împotriva independenţei Algeriei. După înfrângerea noastră m-am refugiat în Spania şi doar după amnistia din 1963 m-am întors în Franţa. M-am stabilit la Nisa, unde locuiesc şi în prezent.

În prezent în care ţări vă desfăşuraţi activitatea?

În calitate de societate culturală noi desfăşurăm o vie activitate în cercurile emigaţiei române: în Franţa, Spania, Italia, RFG, Republica Sud Africană, SUA, Brazilia, Argentina, Australia. Edităm peste zece ziare, printre care organul de presă româneasc cel mai citit în străinătate, ziarul „Cuvântul Românesc”, care apare în Canada, dar avem şi o importantă activitate editorială. Avem de unde alege, având în vedere că cei mai de seamă intelectuali români din perioada interbelică au sporit, dacă nu numărul organizaţiei noastre, atunci cel puţin ai simpatizanţilor noştri. Este suficient să amintesc aici pe cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii de filozofie: Constantin Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, iar dintre scriitori pe Vintilă Horea.

În ce stadiu se află organizarea dv. în interiorul României de azi?

Aşa cum am mai amintit, suntem la primii paşi. Încă nu am decis dacă vom începe reorganizarea în mod deschis, la lumina zilei… […].”

(AZI, 15.06.1990, p. 1)


Beyond Rangoon: the Drama of Burma

21 mai 2010

Teodor Baconschi: Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti (text integral)

20 mai 2010
Se cuvine să  încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei Konrad Adenauer le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.

Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.

O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.

Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa Dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nicio doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.

Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.

Îmi voi pune, cu voia dumneavoastră, două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.

Credem că  un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nicio raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat. Citește restul acestei intrări »

Memento 1990: Şerban Foarţă în Revista 22

18 mai 2010

Dintr-un „jurnal politicos”

Joi, 26 aprilie 1990. – Citeam deunăzi într-o foaie (independentă, evident) o vorbă ce s-ar vrea, dar nu e, de duh: „izlazul Timişoarei”. Aluzia ieftin-malţioasă are-n vedere Proclamaţia, din martie, de la Timişoara, – rudă săracă, insinuează gazeta, surâzând subţire (ca dinaintea unui moft, a unei biete imposturi, a unui veliatarism cu Proclamaţia paşoptisto-mesianică de la Izlaz. Numai că trista ironie îşi pierde dintele sau acul (nu, din păcate, şi veninul), dacă citim acest „izlaz” ca, mai întâi, apelativ, ca simplu substantiv comun, – urmând ca după, eventual, să-l (re)citim cu nume propriu, ca memorabil toponim.

Or, ce semnifică „izlaz”?

  • „Pârloagă”, „ţelină”. „imaş”.

Ei bine, cum puţin lipsise ca Timişoara, în decembrie, să se preschimbe în pârloagă, în ţelină sau în imaş, ca o Carthagină modernă pe locul căreia, viran, să pască vite costelive şi cooperativizate sau, cel puţin, să se întindă în voie loboda şi pirul – fie şi numai ipoteza unei asemenea ursite: a transformării, peste noapte, a Timişoarei în izlaz, era destul ca să-i dea dreptul, drept sacru, la o Proclamaţie.

Câteva zile mai târziu.– Atunci când dl. Preşedinte spune, la mitinguri, zâmbind, că FSN-ul reprezintă gruparea inşilor „de bine”: „cinstiţi”, „corecţi”, din România, o face, oare, din motive preponderent electorale, întru captarea cât mai multor simpatizanţi, flataţi într-astfel (ba chiar, când ei se recrutează din cadrele nomenclaturii, inocentaţi prin însăşi faptul de a intra în justul Front), – SAU (ceea ce e de natură să nască nu puţine temeri, căci dintr-o tactică ad-hoc: dintr-un demers propagandistic persuasiv-tranzacţionist, virează în intoleranţă şi fanatism ideologic) o face, totuşi, în virtutea vechii religii de partid, a unui providenţialism ateu (şi cu atât mai sumbru), potrivit căruia Istoria (cu, totdeauna, „I” majuscul) îşi are proprii aleşi, şi, respectiv, damanaţii ei?

În care caz, ne mai rămâne să apelăm, de pe acum, la improbabila clemenţă a celor ce ne (re)comandă în numele acestei dogme sumare şi exclusiviste, pentru ca ei să ne preschimbe statutul de damnaţi perpetui într-unul – pe cât cred, mai slobod – de paria, de meteci, de lumpeni, de desperados, de…golan!

Cargocultul. – Un grav simptom al decăderii/subdezvoltării spirituale fie şi dacă explicabil (va continua să fie), la noi, penibila vocaţie a unui fel de cargocult. De-a lungul a vreo cinci decenii, „Chiriaşii obscurelor speranţe” (cum îşi numea Apollinaire pornirea colecţiei de fetişuri) i s-au substituit treptat aceluia care, la Dante, rimează doar cu Sine-însuşi. Nu suntem singurii, desigur, care pe lângă o religie istorică şi relevată, cultivă o mitologie imemorabilă sau recentă (în sens nu numai barthesian): după cum practică tot soiul de superstiţii, de eresuri, — fie ca insolubil zaţ al unor culte anterioare, ca, deci, religie reziduală (astfel făcându-se că morţii ni-s duşi la groapă, başca popa, de agramate babe docte!), fie ca erzaţ de religie: religie fără pietate, de contrabandă sau de „gang”, mizeră şi umilitoare. Căci dacă o religie dreaptă pretinde o umilitate, din parte-ne, ce, în principiu, nu-i nicidecum o umilinţă — o superstiţie umileşte obrazul demnităţii noastre, iar trecerea de la religii la eresuri e totdeauna degradantă, cum este orice involuţie. Faptul că triburi australe perseverează în (sub)cultul mesianic eschatologic al unei nave (care astăzi, poate fi una aeriană) salvifice ultramarine, n-are nimic nedemn într-însul – mişcându-ne prin stângăcia, candoarea şi precaritatea-i specifice unei religii (să-i spunem ): povera, „săracă”, cum arată cu acelaşi nume.

– Când, însă, „oamenii botezaţi” i-aşteaptă, vai, pe transatlantici, preţ de vreo două cincinale, şi când, aceştia nesosind, îi mai evocă şi invocă, la ceas de cumpănă. La greu, ca pe mântuitorii noştri, ei practică, fără onoare, un lamentabil cargocult, (în paranteză fie spus: pasivitatea se plăteşte printr-un, în termeni financiari, enorm pasiv al resemnării, prin credite discreditate, ca şi prin faliment moral) cargoul salvator, apoi, ia chipul unui paşaport: o foaie, veştedă, de drum către un vestic El Dorado. Estimp, se desprimăvărează la Praga (şi prin alte părţi) ca să se facă, iarăşi, toamnă – care la noi, e iarnă grea. Pe urmă, vine perestroika, şi spunem „ex oriente lux” (nu, însă, à la Sadoveanu, dar ca pe vremea perestroikăi dintâi: dezgheţul hruşciovian – în care am sperat şi eu) – uitând că din cei şapte ani ai Antichristului, prezişi, doar primii trei şi jumătate sunt unanimi aplaudaţi, ceilalţi fiind ceea ce primii păreau a nu fi: antichristici…

Fără să-l practic, ca mulţi alţi, cunosc prea-bine cargocultului din experienţa străzii (mele) – unde, o dată-n săptămână, parcă un lung autocar post-titoist şi confortabil. Veneau dintr-un Eden al ciungăi (ce să vă zic: chewing-gum), al blugilor şi al „Vegetei”. Bişniţa (trocul?) începea cu uşile întredeschise, inedefectibilul cargou fiind, din vreme, aşteptat. Pe urmă, pasagerii lui se risipeau prin toată urbea, devalizând (f)alimentare. Autocarul, rămas gol, avea un vag mister al său, o res abscondita, o vrajă, un ce aventuros-exotic, ca o rulotă de circari, cu care vrei, dar nu cutezi, să pleci pe totdeauna – mai strecurând priviri piezişe prin perdeluţele-i de voal. Zice-se că, după Cădere, heruvinii i-au permis lui Seth, din poarta Raiului, o dată, o prea-nostalgică ocheadă spre Arborele Cunoştinţei (îngemănat, acum cu al Vieţii). Tot astfel, pietonii noştri avizau cargoul, galeş. Întunecându-se, acesta se lumina şi prin hublouri, priveai, ca-n sânul lui Avram, la fericiţii pasageri, tot mai spectral-evanescenţi. Motoarele porneau să toarcă; şi când portierele-i, în fine, se închideau definitiv, nava urându-se din loc, pocnetul lor dădea de ştire că Paradisul e pierdut – iar cargocultul, ipso facto, în continuare practicabil.

În ce nou Argo, în ce (b)arcă, în ce cargou sperăm acum?

Şerban FOARŢĂ

(REVISTA „22”, an 1, nr.3, 1990, p. 9)


Memento 1990: Andrei Pippidi in Revista 22

18 mai 2010

„(…) Aceiaşi curioasă indiferenţă cu care generalul de securitate care a ajuns urmaşul lui Haşdeu şi Onciul la direcţia Arhivelor Statului nu se sinchiseşte că a fost denunţat ca spion şi trădător. Cum ar putea fi astfel când un ministru de interne minte liniştit la televiziune, fiind sigur că în această ţară, în virtutea unei îndelungate tradiţii democratice, nimeni n-o să dea crezare studenţilor care-l acuză? Câte milioane de struţi suntem aici, scobind cu capul în nisipul umed de sânge?

Şi acum, suprema insultă pentru buna noastră credinţă, pe străzi s-au răspândit de câteva zile… nu manifeste clandestine, ci afişe, desigur mai capabile să trezească revolta: ele anunţă apariţia revistei România Mare. Director, Eugen Barbu, având drept redactor şef pe fidelul său arhitect Corneliu Vadim Tudor. Într-adevăr, era nevoie să se isprăvească întâi alegerile, aşa cum au fost, ca să iasă iar la lumină această incomparabilă pereche! Afişul are ca marcă un vultur brâncovenesc, nobilă stemă pe care banda de răufăcători o va terfeli fără ruşine. Titlul e menit să excite naţionalismul, iresponsabil şi provocator, într-o situaţie pe care, atât înăuntrul hotarelor cât şi dincolo de ele, o pândesc prea mari primejdii ca s-o jucăm la zaruri. Mai puţin decât oricine are dreptul să vorbească de România Mare tocmai condeierul cel mai venal şi mai cinic, omul căruia, ca plagiator dovedit, Academia Română se pregăteşte să-i retragă calitatea uzurpată de membru al ei. De altfel, cei doi babuini gata să se arunce pe un trapez, îşi propuseseră demult serviciile spre a organiza campania electorală a Frontului. Într-o scrisoare către primul ministru, adulatorii de profesie cereau aprobarea pentru o publicaţie căreia ar fi vrut atunci să-i dea numele de Neamul Românesc, în care să-şi exercite talentele şi să-şi folosească experienţa. Citind „Azi” şi celelalte foi de scandal şi propagandă care gravitează în jurul Frontului, îţi vine sp crezi că „Săptămâna” a creat chiar o şcoală de ziarişti şi că, totuşi, propunerea lui Eugen Barbu n-a fost respinsă decât formal. E de-ajuns să vadă cineva intrarea redacţiei României Mari, luxoasă, ca o intrare de bancă, pe Calea Victoriei, ca să înţeleagă ce fonduri are la dispoziţie noua revistă. Probabil, s-a făcut iarăşi apel la un vechi prieten din timpurile bune, dl. Iosif Constantin Drăgan. Şi, toate acestea, de ce?

Fără îndoială, oricât de îndreptăţite ar fi fost în ianuarie speranţele noastre că vom vedea schimbându-se numaidecât faţa ţării, a trebuit să ne despărţim de această iluzie. Exact aşa cum nu pot fi nimicite, cu dinamită, palatele babilonice din Centrul civic sau blocurile din Piaţa Victoriei, tot aşa o societate întreagă nu poate fi reformată cât şi bate din palme. Dar, măcar, am fi dorit să putem crede că există intenţia de a o face. Structurile moştenite sunt foarte la locul lor, ca aceste construcţii greoaie şi ameninţătoare. Perspectiva de a trăi în continuare cu ele, de a ne putea în viitor chiar reobişnui cu ele, este intolerabilă.

Din ce în ce mai des, zilele acestea, am auzit tineri spunând că, în decembrie, am fost prostiţi, înşelaţi, vânduţi, victimile unei monstruaoase păcăleli. Ar fi avut atunci dreptate cei care, neâncrezători, s-au închis în casă, în faţa televizorului? Nicidecum. Dacă n-ar fi curs nici o picătură de sânge, n-ar avea nimeni dreptul să se amestece nici acum. Acest drept ni l-au dat numai aceia care, fără să se gândească o clipă la strategiile întortochiate ale puterii, şi-au dat viaţa ca să apere însăşi ideea de Revoluţie. Jertfa lor trebuie să fie de-a pururi un exemplu pentru români. Să dea numai Dumnezeu să fie şi ultima pe care Libertatea o cerea tinerilor noştri!

Fiindcă, orice ar zice epigonii teoriilor machiavelice, Statul nu e doar o maşină economică şi politică. Statul e, înainte de toate, o valoare morală.

Andrei PIPPIDI

(Revista „22”, An 1, nr.3,02.1990, p. 4).”


Statul român şi asistenţa dată familiei şi copilului

17 mai 2010

Recentele dezbateri privind bugetul României au scos la iveala absenţa unor politici coerente ale Statului în privinţa sprijinului acordat familiei, copilului şi, pe cale de consecinţă, pentru stoparea deficitului ratei natalităţii. Scăderea sumelor acordate mamelor nu poate fi decât o greşeală.

O ţară ameninţată de un imens deşert demografic (16 milioane până în 2050) şi grave dezechilibre în raportul dintre populaţia activă şi populaţia inactivă nu-şi poate permite să plătească miliarde de lei vechi pentru cazarea demnitarilor în timp ce discriminarea împotriva cuplurilor infertile (din cauze naturale) continuă. În acest context, este salutară iniţiativa europarlamentarilor PDL Sebastian Bodu şi Traian Ungureanu care propun oferirea de sprijin material familiilor cu probleme de infertilitate.

E probabil că nu revendicările marşului gay au prioritate pentru România şi Europa de astăzi, ci durerea a zeci de mii de părinţi, bunici şi copii, lipsiţi de protecţia şi susţinerea reală a statului. (MN)

Marşul părinţilor (Mediafax)

Marşul părinţilor (Mediafax)

VERSUS PARADA GAY

Parada Gay, Bucureşti (Agerpres)

Parada Gay, Bucureşti (Agerpres)


Teodor Baconschi despre alianţa între creştin-democraţie şi liberalism

16 mai 2010

Democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti nu doar voturile unui electorat indecis, dezamăgit sau care nu se mai regăseşte în oferta politică actuală, ci mai ales un proiect de societate bazat pe binele comun, pe libertate responsabilă şi pe solidaritate. Aceste principii completează, întăresc, nuanţează oferta liberală a PDL şi, prin recursul la solidaritate, dezarmează stânga şi îi răpesc monopolul discursului social. Democraţia creştină contribuie la efortul de reformă instituţională prin readucerea în prim-plan a reformei morale şi intelectuale a vieţii publice. Ne alăturăm liberalilor în încercarea de a crea un stat subsidiar şi de a întări societatea civilă şi ne opunem derivelor stângiste de revenire la statul providenţă.

În vremuri de criză, nu putem ignora cinic suferinţa celor slabi, aşa cum nu putem permite ca aceasta să fie speculată demagogic şi politicianist. Solidaritatea, filantropia, coeziunea vin din viziunea noastră organică asupra societăţii şi se opun individualismului extrem şi masificării. Principiile creştine umanizează dreapta şi expun populismul stângii. Economia socială de piaţă este propunerea noastră, o soluţie mai adecvată României decât un laissez-faire selectiv şi vinovat sau decât etatismul şi dirijismul socialist.

Fireşte, la aceste mari direcţii deja discutate se adaugă multe accente, unele esenţiale. Spre exemplu, demnitatea persoanei umane comportă un interes pentru chestiuni de bioetică, despre care nu voi vorbi astăzi.

Democraţia creştină are un discurs mai conservator decât liberalismul în chestiuni care ţin de patrimoniu, de limbă, de tradiţii, de moravuri, dar mai reformator în domeniul social sau moral.

Deşi nu este o expresie a vreunei confesiuni sau instituţii ecleziale, democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti o reală apropiere de Biserică. Chiar dacă nu se converteşte automat în voturi, cum maliţios ar putea specula unii, un real parteneriat cu bisericile creştine va conduce la creşterea coeziunii sociale şi a solidarităţii subsidiare.

În fine, prin adoptarea principiilor şi valorilor creştin-democrate, PDL se va legitima doctrinar atât în plan intern, cât şi la Bruxelles. Clădind pe baze liberale şi creştine, dreapta populară se va întări şi se va impune în faţa PNL, care a ales stânga; vom demonstra astfel că reprezentăm singura opţiune valabilă pentru cei care iubesc libertatea şi respectă tradiţia acestei ţări. Prin această reîntregire doctrinară, PDL va deveni un partid popular credibil la Bruxelles, iar afilierea sa la PPE nu va rămâne un simplu viraj formal.

PDL are nevoie vitală de o nouă identitate, mai cuprinzătoare, mai credibilă, mai coerentă. Ea începe cu doctrina, dar este reprezentată de oameni credibili şi politici coerente. Ceea ce propun astăzi nu e un exerciţiu intelectual abstract şi rupt de realitate, ci începutul transformării dreptei româneşti într-o dreaptă cu adevărat populară şi europeană.

Aş încheia precum Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei; “Dezbaterea abia acum începe cu adevărat”.


Spiritualitatea mileniului III (Foreign-Policy Romania, mai 2010)

16 mai 2010

Sociologii vorbesc astăzi despre mutaţii profunde în experienţa globală a sacrului. Cei obişnuiţi cu categoriile europene de interpretare a fenomenului religios au mari dificultăţi în a explica convertirile masive găzduite de sud-estul asiatic, Africa sau America latină.

Pe de o parte, cetăţenii bătrânului continent asistă nedumeriţi la redesenarea portretului clasic al religiozităţii urbane. În şcolile, spitalele, Universităţile sau birourile bancare din Occident nu mai surprind semnele explicite ale apartenenţei la crezul islamic sau religia sikh. Instituţii publice din Anglia oferă „camere de rugăciune” pentru cei devotaţi Cărţii profetului Mohamed. În Italia, în schimb, prezenţa unui crucifix într-o clasă gimnazială atrage cu sine acuzaţia de „discriminare” la adresa minorităţilor non-creştine şi, printr-o usturătoare hotărâre CEDO, amenda pentru „pagube morale”. Secularizarea raţionalistă, pe de o parte, şi multiculturalismul cristofob, pe de altă parte, au transformat Europa într-un spaţiu social greu de recunoscut.

Dacă  omul recent neagă recursul la memorie şi îşi recuză, astfel, rădăcinile iudeo-creştine — omul tradiţional din Brazilia favelelor sărace, Egiptul ocupaţiunilor agrare sau America penticostalismului prosper se înscriu pe altă traiectorie. Spiritualitatea nu este, în aceste ţări, un concept individualist, rezistent la exigenţele tradiţiei. În Africa subsahariană, creştinii nu discută bazele dogmatice pentru accesul femeilor la preoţie şi nici efectele rugăciunii în lupta „Naţiunilor Unite” cu încălzirea globală. Ceea ce contează mai mult e conversiunea personală, identitatea fierbinte obţinută prin participarea la corpul mistic al bisericii, comunitarismul familial, angajamentul pro-vita şi solidaritatea inter-generaţională — tot atâtea răspunsuri acordate grijilor materiale, frustrărilor politice şi, mai ales, senzaţiei de vulnerabilitate în faţa istoriei nedrepte sau a naturii vitrege.

Creştinismul entuziast al imigranţilor mexicani nu seamănă deloc cu religiozitatea timidă sau torsionată a scandinavilor dornici să-i atribuie lui Iisus o agendă socială egalitar-marxistă. Ceea ce se caută într-o parohie catolică din Guadalajara e experienţa palpabilă a izbăvirii la întâlnirea cu Iisus, Fecioara Maria ori sfinţii martiri. Nu teologii academici cu doctorate la Oxford sau Humboldt, ci femeile devotate (înţelese aici ca mame, fiice ori soţii) sunt cele care dau direcţia noilor reţele identitare. Un creştinism non-intelectualist şi mai puţin clerical probează o extraordinară mobilitate socială, fără să fie atins de laxitate morală. Unei biserici copte din Cairo îi vor lipsi „subtilităţile estetice” ale arhitecturii futuriste spre care Conciliul Vatican II fusese deschis, odinioară. În Hong-Kong, pe de altă parte, creştinii minoritari vor transforma fără ezitare o sală de recepţie a unui zgârie-nori într-o capelă sui-generis, potrivită atât pentru exerciţiul cultic, cât şi pentru seminarii biblice sau întâlniri de socializare. În vecinătatea unei biserici săteşti din Etiopia vom găsi nu atât un supermarketconsumerist, cât silueta moscheii şi vocea unui muezin. Frontierele inter-religioase contează uneori mai mult decât barierele inter-etnice.

Analişti ca Samuel Huntington (The Clash of Civilizations, 1996), Philip Jenkins (The Next Christendom, 2002) sau John Micklethwait & Adrian Wooldridge (God is back, 2009) au arătat cu ajutorul statisticilor de ce secolul XXI va găzdui marea confruntare ideologică, demografică şi teritorială între religia islamică şi religia creştină. Oazele psihologice de confort sceptic sau narcisist, atât de dragi europenilor, vor scădea ca număr şi suprafaţă. Ţările împrumutate de FMI gustă mai puţin ecumenismul business class. Tensiunea între predicatorii creştini şi imamii mohamedani poate fi percepută oriunde în Nigeria sau Eritrea, dar şi la Londra sau Beirut. Dacă în societăţile seculare fotbalul marchează diviziuni cvasi-tribale între suporteri, în societăţile tradiţionale cultura de masă rămâne anexa palpitaţiilor cu iz transcendent.

Acolo unde Occidentul înlocuieşte nevoie de spiritualitatea prin fuzionismul New Age sau transferînd atributele divinului spre sfera umanului (e.g., stânga americană ajungând la sacralizarea politicii prin proiectul neo-mesianic Obama), „lumea a treia” adoptă simplitatea discursivă şi claritatea retorică. Comunicarea către neofiţi se face în limbajul inimii: purificare, ispăşire, eliberare, mântuire. Creştinismul non-european ignoră complexităţile filozofice sau dilemele intelectuale digerate în triunghiul civilizaţiei mediteraneene formate de Atena, Roma şi Ierusalim. Contează mai puţin metafizica lumilor nevăzute şi mai mult întărirea sentimentului religios, aici şi acum. Nu se discută atât compatibilitatea între darwinism şi creaţionism, ci botezul copiilor, pietatea familiei, vindecarea personală şi viaţa de apoi. Creştinismul emisferei sudice nu se luptă cu ereziile de tip neoplatonic, ci cu reziduurile gândirii magice locale. Nuanţele fine ale limbajului patristic, născut prin dialogul cu elenismul târziu, se pierd fără urme într-o cultură orală cu mii de ani vechime.

Spiritualitatea următoarele decenii nu va înceta, probabil, să ne surprindă. Europa cadrelor mentale de tip iluminist sau postmodern (suspectate de „provincialism” în scrierile lui Mircea Eliade) nu va putea înţelege scopul şi dinamica interioare a „celuilalt creştinism”.

Mihail NEAMŢU


Joi 13 mai, ora 13: Teodor Baconschi despre creştin-democraţie

12 mai 2010

Conferinta sustinuta de Teodor BACONSCHI (ministru de externe al Romaniei):

„Rolul democratiei crestine in reconstructia dreptei romanesti”, joi 13 mai, ora 13, aula Bibliotecii Centrale Universitare Bucuresti.


Economia. Criza. Varujan Vosganian (eseu de D.P. Aligică)

12 mai 2010

Trebuie sa recunoastem ca a-l urmari pe d-l Varujan Vosganian admonestand pompierii si dand indicatii despre cum ar trebui stins incendiul, dupa ce nu cu mult timp in urma a aruncat peste foc cele cateva miliarde de canistre de benzina care au accelarat transformarea problemei dintr-una de grad 2 intr-una de grad zero, este un spectacol nu lipsit de farmec ironic. Ne-a fost, ne este si ne va ramane drag, d-l Vosganian ! Probabil ne va fi mult mai greu sa-l luam in serios de acum inainte, dar simpatia noastra pentru domnia sa va ramane neschimbata. Avandu-l in fundal (agitandu-se, gesticuland si dand sugestii pe vocea-i baritonala) sa punem deci sonorul in surdina si sa facem si noi cateva observatii modeste si marginale privind dezbaterile economice in plina desfasurare.


Prof. Niall Ferguson on entrepreneurial freedom in the new global financial system

10 mai 2010

Mitul solidarităţii, nevoile colective şi drepturile individuale

10 mai 2010

Criza începe mereu cu ceilalţi. E vorba fie despre cei care ne preced în istoria risipei, fie despre cei care, deşi contemporani ai noştri, îşi fac veacul tot peste drum, într-un imobil al statului. Când invocăm politicile liberale şi urgenţa reaşezărilor bugetare prin economisire şi disponibilizări, l’enfer c’est toujours les autres.

Sindicatele şi televiziunile populiste doresc ca restructurările să înceapă cu însuşi cabinetul primului ministru ori cu elementele-cheie ale cancelariei prezidenţiale. Parlamentarii ar accepta, cu oarecare indulgenţă, desfiinţarea unor posturi de şofer pentru limuzinele deputăţeşti şi senatoriale. Angajaţii TVR îşi imaginează restrângerea oricăror posturi de radio, dar nu lezarea sau dispariţia emisiunilor de divertisment. Universitarii preferă menţinerea actualului status quo, mai curând decât investigarea cheltuielii banului public din actualul sistem de învăţământ. Specialiştii IT vor chema la introducerea eficienţei tehnologice acolo unde administraţia e supra-încărcată prin clientelă.

Economiştii cu înclinaţii libertariene pledează pentru dispariţia Ministerului Culturii sau comprimarea ICR, oricât de volatilă ar fi starea patrimoniului naţional şi a exportului de idei. Unii diplomaţi se gândesc, pesemne, că România ar putea renunţa mai curând la investiţia în avioanele supersonice decât la cheltuielile de protocol ale ambasadelor noastre din străinătate. Uniunea Scriitorilor va consimţi mai curând la scufundarea proiectului Bibliotecii Naţionale decât la dispariţia rentelor viagere. Activiştii gay vor contesta privilegiile heterosexualilor căsătoriţi (alocaţiile pentru tinerele mame), în timp ce pensionarii se pregătesc, oarecum literal, de greva foamei. Academicienii vor admite probabil închiderea unor laboratoare ştiinţifice, dar nu restrângerea cheltuielilor pe salarii. Clerul înalt va accepta orice curbă de sacrificiu, dar nu cea care atinge plafonul financiar stabilit din vecie pentru zecile de facultăţi de teologie ale provinciei. Măturătorii de stradă vor fi şi ei de acord cu orice măsură a administraţiei locale, atâta vreme cât nu va fi atinsă cota green a standardelor noastre de salubritate.

Toată lumea, pe scurt, ar începe primenirea cu ograda vecinului. Acest desen al psihologiei noastre colective ne arată solidari în egoism şi frustrare. Nu sunt eu oare indispensabil pentru soarta naţiunii? De la dactilografi şi grefieri până la specialişti în sanscrită, iată întrebarea fiecărui bugetar, cu sau fără performanţă. Dilema bântuie o întreagă societate aşezată pe ierarhii şubrede şi, mai ales, lipsită de consensul asupra unor valori fundamentale. Cultivăm mai departe iluzia unei prosperităţi care nu asumă riscul individual sau efortul de coeziune comunitară. Totul se decide cu gândul doar la prezentul imediat şi trivial, plecând de la sentimentul că noi însemnăm totul iar cei de mâine n-au decât să poarte povara datoriilor noastre epocale.

Cum putem ieşi din această enormă mistificare a realităţii? Un ţăran de odinioară ar fi spus că e foarte simplu: întinde-te cât ţi-e plapuma. Conceptual vorbind, trebuie să înţelegem mai întâi distincţia (banală) între nevoile primare, nevoile secundare şi nevoile terţiare ale omului. Făcând acest lucru ne putem întreba: cum va tolera o ţară pauperă nişte politicieni care vorbesc populaţiei despre implantarea unor GPS-uri pe tractoare, despre spectacole „gratis” pentru tineret (de 1 mai) ori despre trimiterea urgentă a unui român în cosmos? Sunt maşinile 4×4 o prioritate pentru lista de achiziţii în instituţiile publice? Putem finanţa din banii unei populaţii active minoritare în planul muncii nu mai puţin de opt posturi mass-media (TVR1, TVR2, TVR3, TVR Cultural, TVR Info, TVRi, TVR HD, pe lângă alte patru studiouri teritoriale)? Va îndulci somnul acestui neam sărăcit un vis măreţ privind viitoarea catedrală patriarhală, estimată deja la aproape jumătate de miliard de euro? Ori mai poate o ţară cu demografie negativă să facă o prioritate din finanţarea avortului în masă?

Ar fi periculos să pierdem din vedere distanţa între nevoile primare ale societăţii (i.e., ordinea străzii, educaţia primară, sănătatea publică, transportul în siguranţă, toate finanţate din bugetul de stat) şi nevoile terţiare ale indivizilor (e.g., operaţiile estetice ale vedetelor sau excursiile în Tailanda, finanţate dintr-un buget exclusiv privat). A suprapune cele două planuri înseamnă să promovezi, în mod deliberat, un fals concept al solidarităţii. Cu alte cuvinte, vom substitui interesul naţional real (care presupune alianţa dintre trecut, prezent şi viitor) cu o falsă imagine despre nevoile noastre colective (hrănite din obsesia egoistă pentru un prezent precar, dar confortabil).

Confuzia între nevoile de prim rang şi nevoile secundare devine mediul propice pentru reactivarea politicilor de tip socialist, populist sau chiar anarhic. Încurcătura, de fapt, are la bază o altă minciună: amalgamarea drepturile naturale ale omului, recunoscute din zorii civilizaţiei europene, cu drepturile sociale, care sunt de dată recentă. Cele dintâi rămân inalienabile întrucât ele ne vin de la Dumnezeu (sau, pentru agnostici, de la natură): dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate (habeas corpus) nu sunt achiziţii istorice, nici doar nişte privilegii legate de clasă, sex, rasă sau religie. Fiind stăpân peste viaţa lui, putîndu-se mişca liber şi, mai ales, fiindu-i garantat accesul la proprietatea privată, orice om poate să-şi croiască singur drumul în căutarea fericirii. În principiu, statul şi reglementările constituţionale nu există decât pentru a-i proteja acest orizont existenţial. Pe de altă parte, pensia timpurie, al 13-lea salariu, remuneraţia egală cu vecinul/vecina – pe scurt, toate drepturile sociale sunt rezultatul unor aranjamente conjuncturale, reflectînd în parte bunăstarea materială şi orientarea ideologică a unei naţiuni. Cu alte cuvinte, drepturile sociale sunt nişte avantaje, favoruri sau binefaceri ale sorţii. Dacă politicienii le numesc altfel, e doar pentru că o asemenea retorică a îndreptăţirii colectiviste atrage numeroase simpatii electorale. Aşa cum ne arată demonstraţiile din Atena, drepturile sociale nu cultivă etica responsabilităţii, strict legată de drepturile naturale. Revendicarea violentă a drepturilor colective sfârşeşte, în fapt, prin încălcarea dreptului natural la viaţă, la libertate şi la proprietate individuală.

Voi rezuma argumentul acestui articol astfel: România nu poate descoperi cu adevărat principiul solidarităţii decât atunci când vom vorbi nu doar despre prezent, ci şi despre sacrificiile făcute în trecut şi nota de plată a răsfăţului nostru pentru viitor. Responsabilizat de această referinţă la ştiutele fapte de ieri şi la necunoscutul zilei de mâine, fiecare bugetar va căuta, în al 11-lea ceas, să introducă un plus de austeritate financiară în propriul lui domeniu de activitate. Cura de slăbire impusă birocraţiei statale presupune totodată, în plan civic şi politic, articularea unor ierarhii valorice, fără de care naţiunea română îşi pierde nu doar credibilitatea faţă de organismele financiare internaţionale, ci şi minima coeziune internă. Piatra unghiulară a acestei reconstrucţii o reprezintă respectul sacrosanct acordat dreptului natural la viaţă, libertate şi proprietate individuală. Pornind de aici, şi numai de aici, vom putea cândva reinventa decenţa, prosperitatea şi binele comun.

Mihail NEAMŢU


Dinu Patriciu: Libertarian sau impostor? (un eseu de Dragoş Paul Aligică)

9 mai 2010

La intervale regulate, d-l Dinu Patriciu se declara public libertarian. Pentru cei nefamiliari cu termenul, sa spunem ca « libertarian » este, intr-o definitie simpla, termenul folosit incepand cu a doua jumatate a secolului 20 pentru a-i desemna pe adeptii liberalismului clasic. Adica ai liberalismului ce sustine individul impotriva statului si impotriva abuzurilor potentatilor. Este d-l Patriciu un liberal clasic in Romania secolului 21 ? Din eleganta, sa abordam problema indirect. Sa incepem prin vorbi despre liberalismul clasic. Sa-i descriem trasaturile esentiale. Pe o coloana, deci: Dinu Patriciu. Pe alta: liberalismul clasic, libertarian.


Sf. Augustin despre frumuseţe, faimă şi entuziasm

9 mai 2010

„Îndrăgeam lucrurile frumoase, dar inferioare şi pieritoare, îndreptîndu-mă astfel către infern. Spuneam adesea prietenilor mei: « – Oare iubim noi vreun lucru dacă nu este frumos? Dar atunci ce este frumosul? Şi ce este frumuseţea? Ce anume ne atrage şi ne leagă de lucrurile pe care le iubim? Dacă ele nu ar avea o anumită distincţie şi o anumită formă frumoasă nu ne-ar mişca şi nu ne-ar atrage în nici un fel.» Cînd priveam cu atenţie lucrurile, observam că există o deosebire între frumuseţea unui obiect privit ca un întreg şi frumuseţea care rezultă dintr-o potrivire exactă între părţi separate, aşa cum, de exemplu, fiecare parte a corpului se află în acord cu întregul din care face parte, sau cum încălţămintea se potriveşte pe picior şi aşa mai departe. Această constatare a ţîşnit în mintea mea asemenea unui izvor din adîncul inimii mele şi am scris atunci o carte intitulată Despre frumos şi despre bine-proporţionat, în două sau trei cărţi, dacă-mi amintesc bine. Tu ştii cîte au fost, Doamne, căci eu am uitat. Oricum, acum nu o mai am, căci s-a pierdut în nu ştiu ce împrejurări. Ce anume, Doamne, Dumnezeul meu, m-a împins să-i dedic lui Hierius, un orator din cetatea Romei, această lucrare a mea?

Nu-l cunoşteam personal pe acest om, dar îl admiram datorită faimei strălucite pe care o avea ca profesor şi pentru cîteva dintre cuvîntările sale, pe care le aflasem şi care mi-au plăcut foarte mult. Dar şi mai mult m-a impresionat faptul că toată lumea îl admira şi îl ridica în slăvi, mirîndu-se că un sirian, format mai întîi la şcoala elocinţei greceşti, a ajuns după aceea un vorbitor minunat chiar şi în latină, şi că avea bogate cunoştinţe în problemele care ţin de studiul filosofiei. Astfel se întîmplă că lăudăm un om şi-l îndrăgim chiar dacă se află departe de noi. Să credem oare că acest fel de iubire porneşte pur şi simplu de pe buzele celui care aduce laude şi pătrunde în inima celui care ascultă aceste laude? Nicidecum. Însă ardoarea unuia se aprinde de la înflăcărarea celuilalt, căci ne ataşăm de cel care este lăudat numai atunci cînd suntem convinşi că cel care îl laudă vorbeşte cu inima sinceră – cu alte cuvinte, numai atunci cînd lauda este pornită din iubire şi admiraţie. Iată cum, în acele vremuri, îi admiram pe oameni în acest chip, orientîndu-mă după judecăţile pe care le auzeam de la alţi oameni, şi nu după judecata ta, Dumnezeul meu, întru care nimeni nu este înşelat.”

(Confesiuni)


Celelalte Cuvinte: Daca vrei

9 mai 2010

Daca vrei privirea sa-mi las in podea
Calca peste ea, calca peste ea.
Daca vrei de tine sa simt ca-s robit,
Lasa-ma uimit, lasa-ma uimit.

Daca vrei cu tine lumina s-o impart,
Lasa-ma sa ard, lasa-ma sa ard.
Daca tot ce-i dus vrei din urma s-ajung,
Lasa-ma sa curg, lasa-ma sa curg.

Daca vrei sa stii ce-am in suflet si-n gand,
Lasa-ma sa cant, lasa-ma sa cant,
Lasa-ma sa cant, lasa-ma sa cant,
Lasa-ma sa cant, lasa-ma sa cant…


O carte remarcabilă: Mirel BĂNICĂ, Fals jurnal de căpşunar (Editura Institutul European, Iaşi, 2010)

8 mai 2010

Mirel Bănică are flerul unui antropolog înnăscut şi lecturile eclectice ale unui veritabil auto-didact. Nu scrie la comandă, ci exclusiv din pasiune. Observă cotidianul fără dificultate, printr-un amestec de empatie şi detaşare care face sufletelor noastre mult, foarte mult bine. Timid şi discret ca profil psihologic individual, şi totuşi indispensabil dezbaterii româneşti despre spaţiul public, Mirel Bănică ne livrează într-un Fals jurnal de căpşunar solilocviile unei conştiinţe neadormite. El străbate continentul european şi spaţiul nord-american cu dorinţa de-a înţelege ceea ce poate supravieţui dintr-o identitate românească şi dintr-un spirit valah. Autorul a fost parcă martor senin şi ironic la împărţirea limbilor. El comentează universul multicultural fără constrângeri ideologice, strecurând detaliile concrete ale vieţii comunitare prin sita lumilor (şi a luminilor) nevăzute. Brăilean prin naştere şi om familiarizat cu arşiţa câmpiilor dunărene, Mirel Bănică rămâne la fel de viu şi ingenios în peisajul hibernal al Canadei sau în decorul cosmopolit al Genevei. Scriitorul nostru e înzestrat cu umor prodigios şi cu o atenţie aproape detectivistică. Recomand călduros citirea acestor pagini care vorbesc despre melancoliile unei întregi generaţii. Ea s-a format după 1989 la intersecţia dintre un Est înfometat şi sălbatec şi Vestul ordonator de credite. Între cărţile autobiografice ale ultimului deceniu, Mirel Bănică străluceşte prin decenţă umană, culoare stilistică şi profunzime spirituală.

Mihail NEAMŢU

Fals jurnal de capsunar este un volum care relateaza aspecte inedite din viata imigrantilor romani de dupa 1990, in Occident si America de Nord.

DIN CUPRINS: Masterand la Institul European al Universitatii din Geneva; ◊ Referent de specialitate la Ministerul Educatiei Nationale, Bucuresti; ◊ Soldat TR, Unitate de Jandarmi; ◊ Doctorand la Universitatea din Geneva; ◊ Bursier postdoctoral si asistent de cercetare la Universitatea Laval din Quebec-Ville, Canada

Câteva rânduri

Paginile care urmează  nu au nici o legătură cu un „jurnal” ţinut riguros, zi de zi, jurnalul unei autobiografii curente sau intelectuale. Totul a început cu tristeţea asociată unei istorii de dragoste sfârşite prost. De fapt, una dintre sutele de istorii de dragoste terminate prost în ziua de 8 iunie 1998 în lumea largă. Foarte repede mi-am dat seama că paginile pe care le scriam „terapeutic” despre dragoste erau de o mare banalitate; prinsesem însă gustul de a „ţine” un jurnal. Un jurnal căruia îi erau destinate multe din întrebările mele, neliniştile dar şi experienţele mele de muncă şi viaţă. Student fără bursă sau beneficiar al unor stipendii asigurând minima subzistenţă, a trebuit să aplic deviza Legiunii Străine Franceze, mergi sau crapă pentru a-mi finanţa studiile şi existenţa cotidiană. Paşii m-au purtat prin hoteluri şi restaurante, în calitate de chelner. Prin paradisuri vegetale burgheze, ca grădinar sau ca om bun la toate. Prin case de comercianţi cu petrol sau avocaţi de afaceri, ca profesor privat de matematică, fizică, dar şi geografie şi istorie. Profesor în colegii occidentale, grupa de vârstă 12-16 ani, devenită cea mai dificilă din cauza unor adolescenţi complet scăpaţi de sub control. Olar sau vânzător de covoare, librar şi paznic de discotecă. Am încercat să aştern pe hârtie tot ceea ce mii, sute de mii de compatrioţi ai mei au trăit şi încă mai experimentează după căderea comunismului şi risipirea lor în lume în căutarea unei vieţi mai bune. Jurnalul se derulează între anii 1998-2005, ani în care am fost student la Institutul European al Universitaţii din Geneva, funcţionar al Ministerului Educaţiei din Bucureşti, soldat într-un unitate TR de jandarmi, doctorand la Geneva şi, în fine, asistent postdoctoral la Universitatea Laval din Canada.

Nu m-am gândit niciodată  dacă ceea ce scriu este „autentic” sau nu. Multe dintre intrările din jurnal sunt scrise pe un colţ de masă dintr-un restaurant, într-o pauză de spălat vase, sau în birouri directoriale în care treceam, discret, cu aspiratorul. Ideile prinse acolo, pe viu, au fost ulterior dezvoltate. Cine vorbeşte în numele meu, în numele cui cred că vorbesc eu? Repet, toţi cei mărunţi şi nebăgaţi în seamă, toţi cei ignoraţi de puternicii zilei din România sau aiurea, cei pe care-i numim cu un dispreţ dulce amar căpşunari.

Fără îndoială  că pe parcursul acestui fals jurnal apar multe naivităţi, judecăţi pripite, imprudenţe, entuziasme (foste) juvenile. Toate acestea fac parte din ceea ce numim simplu „viaţă”; le asum deci ca atare. Ele m-au ajutat să progresez şi să-mi creez propria pedagogie empirică, subiectivă şi perfectibilă.

Datorez totul unor oameni cu adevărat minunaţi pe care i-am întâlnit în cursul peregrinărilor mele, oameni de la care am învăţat foarte mult şi care m-au ajutat să supravieţuiesc, uneori în sensul strict al termenului. Lista este prea lungă, mult prea lungă. Ea cuprinde de la profesori universitari şi bancheri la femei de serviciu şi chelneri. Pentru toţi aceşti oameni, aparenţele exterioare sau paşaportul nu au contat prea mult.

De ce fals jurnal de căpşunar? Multe dintre note sunt rescrise atunci când le-am cules pentru calculator din caietul gros cu scoarţe albastre care mi-a servit ca jurnal. Am adăugat numeroase pasaje ulterior, pentru a completa înţelesul iniţial erodat, sau din contră, îmbogăţit odată cu trecerea timpului. În fine, mare consumator de jurnale la rândul meu, mi-am dat seama că orice jurnal este în mod fundamental nesincer. Am preferat să recunosc eu însumi acest lucru, încă de la început. Iar kitschul asumat, cu măsură, nu a ucis pe nimeni până acum.

Dedic aceste pagini părinţilor mei, pentru fidelitatea şi încrederea lor, şi Annei K., pentru curajul său.

Mirel Bănică

FRAGMENTE

9 februarie 2005

Holurile conferinţei sunt pline de afişe: Grande conférence. Pierre Fresmatt de Derulle, professeur en arts visuels, Université Paris I, Panthéon-Sorbonne. Hergé ou la profondeur des images plates. Le regard d’un lecteur de Tintin, et iconologue, sur les planches de Hergé. Rar mi-a fost dat să aud şi să văd asemenea exemple de preţiozitate academică inutilă, dublată de o limbă franceză magnifică, dar utilizată împotriva cursului lingvistic normal (cum să mă explic oare ?), absurdităti spuse pe un ton abisal, de genul „perpendicularitatea rigidă a axelor imaginii distruge sentimentalismul ei.” Dacă bătrânul Cioran ar fi participat la conferinţă, pe de o parte s-ar fi enervat cumplit, iar pe de altă parte ar fi fost extrem de mulţumit, pentru că ar fi văzut live că toate predicţiile sale cu privire la moartea universitătii occidentale s-au împlinit. Cu toate acestea, aşa cum mă aşteptam, public atent, numeros, în aşteptarea miracolelor plate. Colega mea de catedră din Canada a îndrăznit chiar să şi mănânce în timpul conferinţei. Un gest curent aici, rău văzut în Europa, de unde venea conferenţiarul. Tintinologul a fulgerat-o scurt cu privirea, dar a continuat să ne explice enigma perpendicularităţii axelor la Hergé…

Societatea biblică a studenţilor din campus organizează în holul mare al Universităţii un fel de stand de popularizare religioasă. Stadiul ultim al degenerării la care poate ajunge creştinismul de extracţie neo-protestantă în Canada. Îmi este sincer greu să scriu aceste rânduri. Dovezi istorice ale existenţei lui Isus, Venez jaser avec Cathérine (să discutaţi intens, aprins- în dialect). Şi mai decis: Peu importe Dieu, l’important c’est d’aider. Totul degaja impresia unui stand de cosmetice sau produse de curăţenie menajeră – curat, igienic, detaşat. La anumite ore aveau loc şi şedinţe de „rugăciune”. Circa douăzeci de persoane se ţineau de mâini, cu ochii închişi, spectacol ridicol, nu poate fi descris în cuvinte. Dacă aş fi fost musulman, aş fi jubilat, căci erau dovada vie a „morţii” creştismului.

Şi pentru că tot veni vorba de musulmanii din campus, îmi amintesc de fraza văzută în hypermarketul METRO : Le porc, j’adore ! O formulă care-l agresează aproape fizic pe un amic tunisian din bucătărie, puţin dilimandros, tare în matematici speciale (îl văd pe Mehdi cum îşi ajută colegii politehnişti canadieni pe colţuri de masă pline de grăsime) şi mare amator de cafea la ibric, băută la ora 6.30 dimineaţa, după rugăciune. De fapt, aşa ne-am şi cunoscut. Eu îmi preparam o cafea la ibric foarte de dimineaţă, iar el mi-a spus direct că mă vedea cum beau cafea, dar nu mă vede la rugăciune, în moscheea improvizată într-o sală de lectură. La răspunsul meu că sunt creştin-ortodox, a rămas foarte mirat. Credea că doar Magrebul are monopolul cafelei la ibric în Canada. Ne-am împrietenit imediat.

Mă îndrept împreună  cu Mehdi spre bibliotecă. Are un stil special de a merge, parcă  ar avea magneţi pe ghete, picioarele sale nu se lasă desprinse de pământ. La un moment dat, Mehdi se opreşte şi arată cu mâna întinsă spre cea mai înaltă clădire din campus. Apoi îmi spune în franceza sa cu accent magrebin: On est tous surveillés! (Suntem toţi supravegheaţi!). Într-adevăr, în vârful clădirii tronează o imensă cameră de luat vederi, un tun optic cu un zoom capabil să detecteze şi mişcările unei furnici pe un parbriz. Nu am observat-o până atunci. Ştia el ce ştia, săracul Mehdi, tunisian şi musulman practicant…

Fapt divers : în anul 1698, s-a încercat înfiinţarea unui colegiu în limba greacă la Gloucester Hall, Oxford. Circa 15 studenţi greci au fost trimişi mai de voie, mai de nevoie la Oxford. A intervenit însă o problemă : grecii găseau că mâncarea englezească şi felul de a trăi al englezilor sunt atât de îngrozitoare încât au decis să se întoarcă acasă. Aceasta este o anecdotă. De fapt, li s-a interzis să mai stea acolo de către Biserica Ortodoxă, în 1705.

15 februarie 2005

M-am obişnuit cu camera aceasta mizeră, minusculă, vopsită în culori suferitoare de cazarmă sau celulă. M-am obişnuit cu infecta mâncare canadiană, plină de organisme modificate genetic, unde carnea de porc are gust de peşte, iar peştele are gust de carne de porc. M-am obişnuit cu imposibilul dialect québecois şi cu simplitatea spiritului canadian. M-am obişnuit (re-obişnuit, de fapt ) cu mirosul dulceag de băşină şi lichide seminale de pe holurile căminului, asemănător până la confuzie cu cel din Galaţi, mirosul imposibil al comunităţilor masculine închise. M-am obişnuit cu lipsa de prieteni şi cu ipocrizia românilor de pe aici. M-am obişnuit chiar şi cu post-modernismul şi post-feminismul din universitate. Dar nu mă voi obişnui niciodată cu ideea că un ocean mă desparte de ceea ce încă mai numesc „acasă”. Iar casa mea este acum Europa, nu România.

Am primit de la buna mea prietenă Nicoleta o scrisoare din România. Scrisoarea conţine şi câteva pagini dintr-un ghid de distracţii numit Şapte seri. Pagini banale în România, dar care pentru mine au o adevărată valoare antropo-sociologică. Primul lucru care mă izbeşte aici este prostituarea cu metodă a limbii române, faptul că este stoarsă progresiv de sens, în indiferenţa generală. Abundă construcţii de genul Noi îţi răsplătim fidelitatea, Trăieşte în promoţie sau Exprimă-te aşa cum eşti. De departe, ceea ce numim modă şi curente de modă în Bucureşti nu sunt altceva decât palide imitaţii, maimuţăreli hazlii ale marilor capitale ale lumii. De la Vodă Caragea şi carâtele aduse cu greu de la Viena, nu s-a schimbat nimic. Mi-a sărit în ochi şi vulgaritatea extremă a „cronicarilor” care scriu mici pastile pe colţ de masă, parcă între două beri, pentru câţiva euro. Cel mai mult mi-a plăcut un articol al lui Răzvan Exarhu, un tip extrem de talentat, de altfel, dar care în încercarea sa de a combate şi demasca mitocănia ambiantă, devine la rândul său mitocan. Teoreticienii kitsch-ului au avut dreptate : când vrei să scrii despre kitsch, cazi uşor într-o scriitură kitsch, la rândul tău. La fel când scrii despre mitocănie.

28 februarie 2005

În cadrul jurnalului de seară canadian, imagini cu lacul Léman sub furtună. Vântul (celebrul vânt genevez care îngheaţă carnea pe oase, la bise) a modelat sculputuri de gheaţa pe pasarele şi poduri, lebede fugare etc. Tot imaginarul elveţian,  „paradisul” pierdut. Un pumnal în inimă. Şi, tot în cadrul acestui jurnal, se vorbeşte de sindromul imigrantului en bonne santé. Se pare că în toate ţările din lume imigranţii, mai ales cei proveniţi din ţările sărace, au o stare de sănătate mai bună decât băştinaşii. Ca şi cum nu ar vrea să se îmbolnăvească, iar acest lucru le dă puteri şi rezistenţă sporite…

Ora 22.30 – revin la jumătate de oră după ce am scris rândurile de mai sus despre emigranţi şi sănătatea lor de fier. Grupul de tunisieni de la etajul unu găteşte oaie direct în cameră, într-un spaţiu de maxim opt metri pătraţi. Am spus totul despre campusul Laval, interculturalitate şi imigranţi.


Dan Tapalagă şi Valeriu Stoica despre Traian Băsescu şi dreapta românească

8 mai 2010

Insusi Traian Basescu s-a reinventat greu, evoluand in timp si cu sincope de la stangismul afisat pe vremea cand era primar general, la un soi de ultra-liberalism agresiv, manifestat in discursul sau de joi, 5 mai. Veti spune: dar Traian Basescu nu crede in dreapta! A fost impins de criza si de un Guvern slab sa ia masuri in extremis. Nu avea de ales. E foarte posibil. Chiar daca sunt masuri conjuncturale, ele scot PDL si pe seful statului din ambiguitate iar parasirea acestei directii ii va costa politic.

Lansad trecutul in urma si confuziile doctrinare generate de decizii guvernamentale contradictorii, PDL are acum sansa unei optiuni clare: sa ocupe intreg spatiul dreptei. Mai simplu, sa aiba grija de sectorul privat, sa produca bogatie si sa lase stangii grija redistribuirii si protectiei sociale.

Valeriu STOICA la ISP


REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

7 mai 2010

REDUCEREA PENSIILOR
FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

Prin această petiţie, readucem în atenţie solicitarea societăţii civile de reducere a pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii.

Această cerere a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Comisia Prezidenţială, care a declarat regimul comunist ca “ilegitim şi criminal”, recomanda, în Raportul Final, ca “foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”. Grupul pentru Dialog Social a cerut, la rându-i, printr-un comunicat, „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. În fine, IICCR a iniţiat un proiect de lege prin care se stabilea ca pensiile responsabililor regimului comunist implicaţi în acte de represiune pe motive politice să fie reduse la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară.

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, solicităm Guvernului României să găsească, împreună cu societatea civilă şi instituţiile academice care se ocupă de studiul comunismului, o formulă legală, în acord cu Constituţia României, prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. Există precedente şi soluţii legale practicate în alte ţări ieşite de sub dictaturi, înregistrate în literatura de specialitate privind aşa-numita „justiţie de tranziţie”. Reducerea sau chiar eliminarea pensiilor s-au numărat printre măsurile luate în Europa după 1945 împotriva responsabililor nazişti şi a colaboratorilor acestora din ţările aliate. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată.

Petiţie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din România, Iaşi, 12 ianuarie 2010

SEMNATARI:

Membrii Societăţii de Studii Istorice din România: Dorin Dobrincu, Bogdan Maleon, Florea Ioncioaia, Adrian Cioflâncă, Andrei Muraru, Ovidiu Buruiană, Leonidas Rados, Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Arcadie Bodale, Cătălin Botoşineanu.

Semnatari: Gabriel Liiceanu (filosof, Bucureşti), Nicolae Manolescu (critic literar, Bucureşti), Citește restul acestei intrări »


Pentru o dreaptă populară, în România europeană (Teodor Baconschi)

6 mai 2010

România europeană merită o clasă politică europeană.

Politica europeană înseamnă în primul rând libertate responsabilă, dreptate şi solidaritate. Toate acestea sunt valori autentic creştine.

Europa însăşi, aşa cum ni se prezintă astăzi, este un dar al creştinismului. Drepturile omului sunt într-o măsură copleşitoare produsul Bunei Vestiri. Uniunea Europeană liberă, responsabilă şi solidară este reflexul de durată al democraţiei creştine.

Creştinismul a inspirat gândirea şi acţiunea părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, iar viziunea creştină despre om şi societate constituie fundamentul doctrinar al Partidului Popular European.

Prin afilierea la PPE, marele partid al dreptei din România trebuie să preia sursele creștine ale construcției europene. Este datoria noastră, oameni politici şi intelectuali, să gândim această reaşezare doctrinară. Nouă ne revine sarcina de a fundamenta proiectul democraţiei creştine într-o ţară majoritar ortodoxă şi de a îmbogăţi dimensiunea răsăriteană a popularismului actual. Alături de adepții liberalismului, care se opun legitim derapajelor colectiviste de stânga, suntem chemaţi să contribuim la unificarea şi reconstrucţia dreptei în România.

Fără  o doctrină consecventă, popularismul poate degenera în populism. Fără asumarea unei doctrine creştin-democrate clare, afilierea PDL la PPE riscă să rămână o formalitate internațională  lipsită de consecințe interne. Fără o veritabilă  sinteză a valorilor economice şi juridice liberale şi a principiilor dreptei creştine, popularismul românesc nu poate să devină cu adevărat european.

Promovând o mişcare de aşezare pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu suntem purtătorii de cuvânt ai vreunei instituţii confesionale. Valorile creştine sunt valori universale şi unificatoare. Vedem separaţia dintre Biserică şi Stat ca pe un principiu salutar pentru ambele părţi: între cele două entități nu poate exista nici subordonare, nici concurenţă, nici animozitate, fiindcă majoritatea cetăţenilor se regăsesc în acelaşi timp în Stat şi în Biserică. Ceea ce ne dorim este o Biserică liberă într-un Stat liber.

Promovând aşezarea pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu transmitem un mesaj conservator, ci unul de progres moral şi doctrinar. Mutaţiile sociale şi geopolitice ale secolului XX au fost atât de dramatice, încât a conserva înseamnă a te întoarce la nedreptăţi sociale şi la naţionalisme revolute. Ceea ce merită conservat este nucleul aflat mai presus de orice negociere: demnitatea persoanei umane. Se cuvine să perpetuăm tradiţia care a trecut testul istoriei, tradiţia fondată pe valorile iudeo-creştine şi latino-elenistice.

Afirmând aşezarea pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu ne întoarcem în trecut, ci privim cu speranță spre viitor. Mesajul nostru refuză orice naţionalism, fiindcă valorile creştine sunt valori universale, care nu cunosc frontiere. Comunitarismul naţionalist al extremei drepte interbelice sau actuale este străin de spiritul creştin, care pune omul înaintea comunităţii. În timp ce extrema dreaptă şi extrema stângă se întâlnesc în discursul resentimentului şi al urii de rasă şi de clasă, democraţia creştină propune universalitatea libertăţii şi demnităţii persoanei umane, cultura solidarităţii şi responsabilităţii.

Nu vom ieși din confuzia socială în care ne-am afundat până când politicienii nu vor proiecta în viața publica agenda forțelor vii ale națiunii noastre.

Există  în România nenumăraţi oameni onești şi competenţi, ale căror conştiinţe şi voturi nu pot fi cumpărate. Există în România întreprinzători care nu şi-au făcut averea prin afaceri dubioase. Există în România universitari, medici, cercetători cu studii strălucite. Există în România artişti de excepţie, scriitori de anvergură, sportivi de elită. Există în România o clasă de mijloc formată din cetațeni care au călătorit, au văzut şi au înţeles că se poate trăi şi altfel. Există în România oameni cinstiţi, tineri şi bătrâni, la sat şi la oraş, bogaţi şi săraci, cu credinţă în Dumnezeu şi dornici sa trăiască în armonie cu semenii lor. De cele mai multe ori, vocea lor nu se aude.

Ei sunt forţa vie a naţiunii noastre şi, totodată, adevărata majoritate. Ei sunt cei liberi şi puternici, a căror voce nu se aude în România. Ei nu ies în stradă şi nu îşi găsesc locul în presa ahtiată după scandal şi diversiuni irelevante. Dar ei ţin România pe umeri. Lor trebuie să le vorbească un adevărat partid popular, pe ei trebuie să sprijinim proiectul nostru de societate.

Popularismul este contrariul populismului. Populismul flatează pasiunile joase ale populaţiei. El vorbeşte invidiei, urii şi lăcomiei. Populismul promite fără să dea, fiindcă singura sa marfă sunt vorbele goale. Cei liberi şi puternici nu au nevoie să li se dea — ei dăruiesc zilnic inteligenţă, hărnicie, talent, dragoste, sprijin. Ei produc, învaţă, vindecă, gândesc. Ei afirmă calităţile acestui neam. Ei sunt cei responsabili, care se scoală devreme şi se culcă târziu, ei sunt cei onorabili, cei care ne reprezintă cu cinste şi care nu se simt reprezentați cum se cuvine.

A sosit momentul ca vocea lor să se audă; lor trebuie să  le vorbească un adevărat partid popular. Valorile lor trebuie să fie valorile unui adevărat partid de centru-dreapta, care să îmbine dinamismul liberalismului cu generozitatea creştinismului.

Societatea românească este sătulă de bâlci, de marea trăncăneală, de indecenţă, de necinste şi de discursul urii. Un adevărat partid popular trebuie să înţeleagă acest mesaj. Decenţa, competenţa probată şi cinstea trebuie să devină criteriul de promovare a oamenilor politici. Scopul nostru este slujirea binelui comun, nu a intereselor de grup. Nu interesele trebuie să ne unească într-un partid, ci valorile.

Liberalismul a făcut dovada că valorile sale sunt viabile economic şi juridic. Libertatea individului şi a societăţii, limitate doar de responsabilitate, sunt principii de bază ale statului de drept. Fără o piaţă liberă, nu există societate liberă ori stat de drept. Orice limitare a libertăţii duce la grave dezechilibre: capitalismul devine oligarhie, statul parazitează iniţiativa, individul se transformă în sclav. Dar liberalismul nu caută frumusețea interioară a persoanei umane și nu pornește dintr-o viziune universală.

Faţă de individualismul liberal, viziunea democrat-creştină asupra omului propune personalismul solidar. În loc de supravieţuirea celui mai puternic, ea recomandă solidaritatea celor puternici cu cei slabi. Nu este însă vorba de solidaritatea impersonală şi deresponsabilizantă a statului pe care o propune stânga, ci de iubirea de semeni a fiecăruia dintre noi. Solidaritatea creştină îl ridică pe cel aflat la ananghie, în loc să-l ţintuiască în soarta sa, precum asistenţialismul socialist, doar aparent filantrop.

În viziunea creştin-democrată, demnitatea fiinţei umane este transcendentă. Drepturile omului sunt rezultatul acestei demnităţi, nu ale unui contract social. Tradiţia creştină nu admite tratarea omului ca obiect al ştiinţei sau al politicii. Omul este subiectul propriului său destin, iar natura sa nu poate fi alterată fără a-i altera demnitatea. De aceea, democraţia creştină nu poate accepta manipularea genetică sau identitară a persoanei umane. Deşi acceptăm progresul ştiinţei ca produs al creativităţii naturale a omului, nu admitem practicile care aduc atingere fiinţei umane.

Viziunea creştină asupra omului este fructul concepției creştine despre lume. Omul este o fiinţă creativă, iar creaţia sa îmbogăţeşte şi afectează totodată natura. Poluarea şi distrugerea mediului au atins o amploare de care abia acum ne dăm seama. Responsabilitatea faţă de noi înşine şi faţă de generaţiile ce vor veni ne impune să temperăm excesele şi să dăm dovadă de îndoită creativitate, pentru a ne asigura bunăstarea fără a ne periclita viitorul. Dar noi nu facem din protejarea naturii o religie seculară, nici nu demonizăm progresul tehnologic, aşa cum o face ecologismul de stânga.

Contribuţia majoră a viziunii creştine despre om, societate şi natură  este echilibrul, bunul simţ, firescul. Democraţia creştină readuce în discuţie regulile vieţii publice, responsabilitatea fiecăruia, libertatea tuturor. Viziunea noastră despre libertate şi responsabilitate este compatibilă cu cea a liberalismului clasic, dar ea suprapune eticii acestuia morala creştină. În completarea liberalismului, popularismul cultivă darul solidarităţii. Aceasta nu trebuie căutată la stânga, care deresponsabilizează prin paternalismul statului, ci în învăţătura creştină a iubirii de semeni.

Prin asumarea acestei viziuni, viaţa politică din România va deveni mai responsabilă şi mai coerentă. Prin asumarea acestei viziuni, PDL poate deveni o forță politică aliniată doctrinar cu celelalte partide creştin-democrate din Partidul Popular European. Prin asumarea acestei viziuni, PDL poate să răspundă aşteptărilor adevăratei majorităţi a românilor. Adăugând ideilor liberalismului clasic principiile democraţiei creştine, PDL poate realiza, în sfârşit, reconstrucţia doctrinară şi morală a dreptei româneşti.

Teodor BACONSCHI

Teodor Baconschi este doctor în antropologie religioasă (Sorbona) şi ministrul Afacerilor Externe


Creştinism şi democraţie (Adrian Papahagi)

6 mai 2010

Într-un interviu recent, un cunoscut om politic afirma, nu fără maliţioasă satisfacţie, că “la noi resursele pentru creştin-democraţie au fost epuizate”. Chiar aşa o fi? Să nu mai aibă valorile creştine trecere într-o Românie care prin nu ştiu ce miracol a ajuns să jure doar pe Mises sau pe Marx şi nu mai vrea nici în ruptul capului să audă de Hristos? Aşa de însetat să fie românul după relativismul progresist al luminilor încât să-şi fi pierdut apetenţa pentru certitudinea temeiurilor pe care au clădit generaţiile anterioare?

E lesne de demonstrat contrariul. Dacă-l întrebi, românul (şi ungurul!) se declară creştin, e cuviincios cu cele sfinte, îşi botează copii, îşi îngrijeşte bătrânii şi are încredere în Biserică mai mult decât în Stat. Românul crede în dreptate, chiar dacă nu speră să aibă parte de ea decât pe lumea cealaltă. Nu văd de ce am renunţa să aducem dreptatea în lumea aceasta, să clădim pe adevăr, să cultivăm binele, să iubim frumosul.

Toate acestea par vorbe mari, dar vorbele mari au precedat întotdeauna faptele măreţe. Înainte de a întări braţul, trebuie fortificat sufletul. Ori, ceea ce lipseşte politicii româneşti şi europene este sufletul. “Europa astăzi e fără suflet, nu pentru că nu ar fi avut unul, ci fiindcă îl refuză pe cel pe care i l-a dat istoria”, scria Marcello Pera. Aici nu încape îndoială: sufletul Europei e creştinismul. În creştinism au fost distilate şi democraţia ateniană, şi dreptul roman, şi mesianismul iudaic — mirabilă sinteză între civilizaţie şi elecţiune, între personalism şi simţul comunităţii. Practicând în ultima jumătate de veac ura de sine şi relativismul valorilor, Europa a încetat să creadă în misiunea ei civilizatoare, renegându-şi spiritul şi lucrarea sa bimilenară. Dar Europa nu îşi dă seama că, exilând creştinismul, deschide poarta tuturor extremismelor, de la faustismul ştiinţei până la invazia islamismului, de la ateismul totalitar până la anarhismul stângii altermondialiste. Refuzându-şi esenţa, Europa se reduce la un vulgar apendice al Asiei. Unde sunt politicienii vizionari şi profetici precum Konrad Adenauer, care ne soma acum o jumătate de veac să nu lăsăm Europa libertăţii pradă colectivismului Asiei? „Această Europă, cu a sa cultură clădită pe creştinism, trebuie să fie salvată cu orice preţ. Aceasta este marea datorie a partidelor creştine. Trebuie să salvăm Europa de dragul întregii lumi. Nu putem permite ca Europa să fie înghiţită de Asia. De aceea spun: ne vom opune oricărui colectivism, indiferent cum se numeşte acesta. Dorim să salvăm pentru lumea întreagă libertatea persoanei, aşa cum a dezvoltat-o creştinismul, şi vrem să salvăm occidentul creştin de dragul lumii întregi.“ Citește restul acestei intrări »


Pro-vita: dramele adolescenţei în România

6 mai 2010

Adevărul: În Constanţa, o adolescentă în vârstă de 15 ani a murit din cauza unui chiuretaj

AdevărulÎn Craiova, o elevă s-a sinucis pentru că nu a avut bani de avort

Washington Post: Women should be informed before they abort


Dragoş Aligică: un text tulburător despre viitorul României

6 mai 2010

Cine ar fi crezut la inceputul anilor 90 ca invatamantul romanesc va fi campion al rezistentei la reforma, candidat la pozitia de cel mai neperformant si corupt sector al societatii romanesti? Cine ar fi crezut ca tot capitalul uman si intelectual de mare calitate care, datorita distorsiunilor de repartitie a fortei de munca in sistemului socialist, ajunsese sa se acumuleze in cancelariile scolilor si liceelor, va ajunge sa fie in buna parte irosit fara folos?


Emil Boc si Teodor Baconschi intr-un manifest politic privind relansarea crestin-democratiei in Romania

5 mai 2010

O alaturare surprinzatoare, dar semnificativa, intre premierul Emil BOC si diplomatul Teodor BACONSCHI, insotiti de alte interventii si comentarii in Revista 22 Plus. Prin amabilitatea redactiei 22, Blogul Antiteze va pune la dispozitie fisierul PDF al documentelor. Este de asteptat ca Institutul de Studii Populare sa gazduiasca in urmatoarele saptamini noi dezbateri doctrinare, vizind dialogul intre liberalismul clasic si democratia crestina de inspiratie europeana. (MN)

Există în România nenumăraţi oameni onești şi competenţi, ale căror conştiinţe şi voturi nu pot fi cumpărate. Există în România întreprinzători care nu şi-au făcut averea prin afaceri dubioase. Există în România universitari, medici, cercetători cu studii strălucite. Există în România artişti de excepţie, scriitori de anvergură, sportivi de elită.

Există în România o clasă de mijloc formată din cetățeni care au călătorit, au văzut şi au înţeles că se poate trăi şi altfel. Există în România oameni cinstiţi, tineri şi bătrâni, la sat şi la oraş, bogaţi şi săraci, cu credinţă în Dumnezeu şi dornici să trăiască în armonie cu semenii lor. De cele mai multe ori, vocea lor nu se aude.

Ei sunt forţa vie a naţiunii noastre şi, totodată, adevărata majoritate. Ei sunt cei liberi şi puternici, a căror voce nu se aude în România. Ei nu ies în stradă şi nu îşi găsesc locul în presa ahtiată după scandal şi diversiuni irelevante. Dar ei ţin România pe umeri. Lor trebuie să levorbească un adevărat partid popular, pe ei trebuie să sprijinim proiectul nostru de societate.


Despre duplicitate, minciună şi împietrirea inimii: câteva consideraţii (Hotnews.Ro)

5 mai 2010

Investigarea dosarelor fostei Securităţi continuă să producă decepţii, surprize, ba chiar mici revelaţii. Ce utilitate mai au aceste descoperiri făcute în privinţa biografiei unor oameni decedaţi? Merită oare să măsurăm, aproape la fiecare pas, cotele decăderii umane din breasla scriitorilor, bunăoară, atunci când ofiţerii-anchetatori şi nomenclaturiştii epocii socialismului târziu continuă să-şi primească pensiile dolofane? Nu e această răsturnare sistematică a ierarhiei vinovăţiilor chiar opera ironică a Securităţii? Nu e era important ca lista informatorilor să fie mai puţin discutată decât lista torţionarilor – impenitenţi în genul unui Nicolae Pleşiţă sau Gheorghe Enoiu? Răspunsul la aceste întrebări nu mi se pare deloc simplu.

Mai întâi, să spunem că societatea civilă şi tânăra generaţie crescută în libertate n-a avut niciodată aşteptări de la marii lideri ai Partidului şi ai Securităţii? Nimeni nu s-a aşteptat ca Ion Iliescu să condamne comunismul ori ca generalul Nicolae Militaru să propună înnoirea Armatei române. Puţini au sperat ca “Apelul către lichele” lansat de Gabriel Liiceanu să-şi facă resimţit efectul. Nimeni n-a crezut că Adrian Păunescu va deveni peste noapte un admirator al luptătorilor din munţi şi că va săruta, într-un gest epocal de smerenie, mâinile ţărăncii Elizabetei Rizea din Nucşoara.

În schimb, mediile anticomuniste ale anilor 1990 căutau cu disperare modele. Nu doar figuri ca marele Corneliu Coposu, venit din labirintul politic al României interbelice; nu doar dizidenţi ca Vasile Paraschiv – admirabil lider al rezistenţei muncitorilor. Tinerii din mediul urban, mai ales, doreau să emuleze modele formate în republica literelor. De aceea, mulţi şi-au ţinut respiraţia atunci când Alexandru Paleologu şi-a mărturisit păcatul colaboraţionismului în cunoscutele dialoguri cu Stelian Tănase. Timpul a trecut şi s-a dovedit că, după 1989, gesturile de asumare a culpei au fost rare. Dezonorat câţiva ani din pricina relaţiei de complicitate cu organele Securităţii Statului, Alexandru Paleologu a ales totuşi calea expierii prin mărturisire. A făcut un pătrunzător tablou al compromisului. Fără să fie un erou ca Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu n-a căutat circumstanţe atenuante şi n-a dus cu el minciuna în mormânt. Pentru scăderile sale din timpul procesului lotului Pillat, ştim că filozoful Constantin Noica a plâns, ca şi Petru după lepădarea lui Iisus…

Chiar şi după ieşirea din închisoare, fragilul Constantin Noica – cel care purta cu el mereu o perniţă pentru a-şi menaja rănile lăsate din timpul torturii – nu a încetat să ceară iertare apropiaţilor săi. Remuşcările erau un semn al umilinţei. Temniţia nu i-a făcut pe toţi mai buni, dar nimeni n-a ieşit din puşcărie fără o cunoaştere mai adâncă a înălţimilor şi a scăderilor de care omul este în stare, mai ales la confruntarea cu ideologia urii şi mecanica demonică a violenţei revoluţionare.

Au existat şi somităţi ale lumii culturale, artistice sau religioase care, fără să fi făcut neapărat puşcărie, au ales altă strategie de confruntare a trecutului: mai întâi, tergiversarea – în speranţa că adevărul despre trecut nu va ieşi niciodată la suprafaţă (să ne amintim de rezistenţa unor voci ale seniorilor PNŢCD faţă de forma iniţială a legii lui Ticu-Dumitrescu). În al doilea moment a apărut negarea documentelor din arhiva Securităţii, refuzul încăpăţînat de-a admite şi de-a asuma vinovăţia. Un reflex de laşitate sau o amnezie paradoxală, însoţită de fobiile senectuţii (cazul Bălăceanu-Stolnici)? Greu de spus. În sfârşit, când livrarea publică a unor secrete inavuabile a devenit iminentă, atunci au existat şi mărturisiri deschise – poate tardive, poate oblice, dar nu mai puţin nişte mărturisiri (vezi cazul scrisorii istoricului Sorin Antohi către Cotidianul în toamna lui 2006). Această tipologie presupune, aşadar, nuanţe. Nu există judecată morală în afara gradaţiilor. Scopul lor nu este să relativizeze răul delaţiunii, ci să contextualizeze. Nu poţi confunda poziţia plină de semeţie şi învârtoşare a foştilor colaboratori ai Securităţii care, şi mai departe, continuă să pontifice în faţa mulţimilor (cazul Dan Voiculescu) şi decizia tardivă, însă perfect decentă, a celor care au ales să se retragă din spaţiul public (cazul Mona Muscă ori Carol Sebastian).

Tulburarea produsă de cazul Adrian Marino pleacă de la absenţa oricărei şovăieli din asprele judecăţi rostite de profesorul clujean la adresa contemporanilor săi. Nu duplicitatea în sine şochează – ea a fost constatată în situaţia atâtor oameni de notorietate. Nu surprinde nici măcar reflexul negaţionist – refuzul explicit de-a admite păcatul delaţiunii, probat de atâtea documente. Răscolitor, cu adevărat, este cultul minciunii în absenţa regretelor. Nu ne uimeşte faptul că fiecare dintre noi poate trăi momente de rătăcire ori de flagrantă contradicţie. Surâsul matinal şi spasmul nocturn – iată posibilităţi de coexistenţă afectivă în matca naturii noastre căzute. Micile ipocrizii cotidiene sau marea dramă a dezbinărilor lăuntrice, povestea dedublărilor, abisalitatea trădărilor în iubire sau în prietenie, nemărginirea înşelării de sine, fantasmele egolatre, strategiile perverse de auto-întreptăţire retorică – toate aceste ne sunt cunoscute fie prin experienţa vieţii, fie printr-un contact intim cu marea literatură (de la manualele de introspecţie ale stoicilor, trecând prin apoftegmele părinţilor deşertului şi până la fabuloasele romane psihologice ruseşti din secolul XIX). Parabola lui Jekyll & Hyde nu este cu totul străină de vieţilor noastre, cu porţiile lor de excepţional sau de banalitate.

Păcatul cel mai mare nu este aşadar duplicitatea punctuală, ci îndârjirea retrospectivă, tălmăcită de maeştrii spirituali ai Răsăritului creştin în termeni de “împietrire a inimii” (sclerokardia). Echivalent subtil al nesimţirii, această patologie este evidentă în cazul inteligenţelor reci, trufaşe, vanitoase. Înverşunarea poartă la vedere un ochi necruţător, sprânceana ascuţită, sentinţa abruptă şi plăcerea denunţului pauşal. Cel îndârjit se delimitează obsesiv – nu are umilinţa de-a cere sfaturi sau de-a cere ajutorul; nu consimte la “practici medievale” precum spovedania; nu se regăseşte în păcatele meschine ale mulţimilor; nu acceptă nevoia de vindecare pe care cei săraci cu duhul o cer în genunchi. Si dixerimus quoniam peccatum non habemus, nosmetipsos seducimus, et veritas in nobis non est (I Ioan 1, 8). Împietrirea inimii, pe scurt, este simptomul agravant al auto-suficienţei. Drapată în retorica superiorităţii, conştiinţa morală asurzeşte în faţa apelului celorlalţi. Aroganţa unei agende publice exclusiviste şi nevoia de-a construi o imagine imaculată în exterior sufocau exerciţiul privat al sincerităţii şi al onestităţii. Ca atare, delaţiunea ajungea să fie ascunsă până şi faţă de soţ sau soţie, mulţi ani după căderea regimului comunist.

Iluministul şi neo-paşoptistul Adrian Marino a pretins să le vorbească tuturor celor cu care intra în contact de la o inabordabilă înălţime deontologică. A sancţionat în stânga şi dreapta, a deplâns scăderile intelectuale ale colegilor ori deficitul de erudiţie al unei culturi înclinată către frivolităţi, eseistică şi can-can. A dispreţuit experienţele tari ale celor care, la confruntarea cu limita, au trăit convertiri într-o cheie mistică. Mizantropul Adrian Marino a sancţionat cu supremă severitate acte pe care caritatea, compasiunea sau pur şi simplu mila Domnului le-ar fi judecat cu mai multă îngăduinţă. Paradoxul moral se impune astfel: cei înăspriţi în relaţia cu sinele propriu ajung să ofere celorlalţi o mai grabnică dezlegare, decât cei care rămân concesivi cu propriile lor greşeli, dar se dovedesc necruţători cu aproapele.

Iată de ce, cred, singurătatea lui Adrian Marino se propune ca un neaşteptat studiu de caz în dosarul eticii discursului public post-comunist.

Mihail NEAMŢU


Andreea Pora: despre banalitatatea nesimţirii şi a colapsului moral

4 mai 2010

O zeamă gălbuie, cu miros de varză murată uitată în butoi vreo doi ani, se scurge leneşă pe caldărâm. În mâzga lipicioasă rămân prinse câteva oase de pui, la care se reped hămesiţi doi căţei, în timp ce pe parbrizul unui Citroen aterizează graţios, purtate de vânt, câteva pagini dintr-un caiet dictando şi un dres deşirat, culoarea piciorului. Claxoanele furibunde nu reuşesc să acopere zgomotul tomberoanelor izbite cu furie de marginile maşinii de gunoi Urban SRL. E 7,30 fix şi nicio forţă din univers nu poate întrerupe ritualul dimineţii bucureştene, cu blocajul şi nervii lui. La radio se anunţă că un clan descinde la Terapie Intensivă, bate asistentele şi ia acasă, cu pat cu tot, muribundul care le aparţine. Nimeni nu depune plângere, de frică.

Un fante cu BMW omoară în bătaie un bătrân care nu se mişcă suficient de repede pe trecerea de pietoni. Indignarea publică se consumă rapid, în bârfele din faţa blocului. Doctorul Ciomu are liber la hăcuit organele masculine şi declară senin că ştie el câţiva directori de spital care l-ar angaja imediat. Nimeni nu pare surprins, normal, asta-i ţărişoara. Alt doctor, Brădişteanu, şi-a recâştigat cele 4 milioane de euro furate şi drept mulţumire i-a scutit pe toţi demnitarii de povara declaraţiilor de avere.

Protestele se sting repede, de chestiune se vor ocupa politicienii. Peste 20% dintre judecători se înghesuie să iasă la pensiile care sar binişor de 1.500 de euro pe lună. Invidie, „vrem şi noi“, scuze, „nu-i firesc să-şi asigure bătrâneţile?“. CSM e ferm în a spune că proaspăt pensionatul Costiniu este un model de etică profesională şi că e bine să faci sluj în faţa lui Voicu. Petiţia magistraţilor devine un document clasat în marele dosar al „reţelelor“, lucru care se ştia dinainte. O gravidă în 7 luni moare în spital, se va face anchetă, la CFR 2 cad capete, supravieţuitorii infecţiilor se bucură. Toată lumea descoperă şi e de acord că sănătatea e în colaps, ca şi educaţia de altfel. Scandalul trece, colapsul rămâne. Primarul unei comune îi sechestrează pe procurorii şi poliţiştii veniţi să-l prindă în flagrant. Consătenii zâmbesc amuzaţi, a dracu’ pielea pe el.