Creştinismul în spaţiul public. O perspectivă a dreptei româneşti (Conferinţă la Institutul de Studii Populare, marţi, 13 aprilie 2010)

Onorată adunare, distinşi colegi,

doamnelor şi domnilor,

Criteriile dreptei

Identitatea dreptei româneşti traversează momente importante de clarificare doctrinară. Se dezbat principiile gândirii populare, se discută relaţia între liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie, sunt comentate apoi raporturile de continuitate sau de adversitate cu trecutul recent al dreptei (partidele istorice post-decembriste) şi, respectiv, cu trecutul îndepărtat (etnocentrismul interbelic). Până acum, conversaţia a tratat oblic problematica religiei în spaţiul public, atât de aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, Italia lui Marcello Pera şi Benedict al XVI-lea, Anglia arhiepiscopului Rowan Williams sau Polonia fraţilor Kaczynsky[1].

În această prelegere doresc să susţin următorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.

A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.

Un alt exemplu contra-intuitiv: nu eşti moştenitorul pipei lui Mircea Eliade şi totuşi deplângi persecuţia împotriva ultimilor fumători care doresc să-şi consume, cu un riscuri medicale asumate, foaia de tutun. În acelaşi fel, oricare ar fi opţiunile noastre personale în materie de teologie ― ezitând poate între teism, deism, scepticism, agnosticism, sincretism sau o anume ortodoxie ―, ca oameni de dreapta recunoaştem autonomia spiritului uman în raport cu materia. Refuzăm determinismul rasial, biologic sau economic întrucât credem în potenţialul ascuns al naturii şi al persoanei umane. Pe cale de consecinţă, s-ar cuveni să fim favorabili sau, dacă nu, atunci măcar non-combativi faţă de manifestările sănătoase ale religiei tradiţionale (i.e., angajamentele care exclud violenţa, incitarea la ură, isteria colectivistă, etc.).

În sprijinul acestei afirmaţii voi oferi mai întâi un argument contextual: creştinismul merită un loc în cetate, pentru că ― fie că vorbim despre Craiova mafiilor de cămătari sau despre zonele interlope ale Bucureştiului ― străzile, scuarurile, trotuarele, parcurile şi mai toate cartierele noastre suferă de anomie morală şi individualism orb. Simţul comunitar şi reactivitatea civică aproape au dispărut. Sila de-a face lucruri împreună devine uneori copleşitoare. După cincizeci de ani de totalitarism ateu şi alţi douăzeci de tranziţie incertă, nu doar canalele media, ci şi instituţiile publice, şcolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism şi gregaritate. Cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de flagelul prostului gust. E un motiv în plus pentru a spune că nu face nimănui rău redescoperirea Evangheliei în puritatea sa originară sau împlinirea celor zece porunci („să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”, etc.).

Al doilea argument este strict principial şi nu se referă doar la situaţia României de astăzi. De la bun început, creştinismul a avut o vocaţie publică şi un elan civilizator. Triada bine, adevăr, frumos se armonizează printr-o triplă prezenţă în cetate: acţiune socială, aspiraţii metafizice şi cultură estetică. Vorbim adesea despre virtutea prudenţei, a dragostei, a cumpătării, a independenţei materiale, a filantropiei, a îndelungii-răbdări ― care sunt la fel de importante ca şi existenţa voluntarilor în cantinele sociale, în casele de bătrâni şi în şcolile pentru copiii defavorizaţi. Acest chip al binelui vizibil se conjugă cu o căutare a adevărului, asumat prin interpretarea teologică a istoriei. Creştinismul are o metafizică excepţională şi o epistemologie proprie; tratatele patristice expun un mod unic de-a înţelege fiinţa lumii create, dar şi o conceptualizare anume a cunoaşterii de sine specifică omului căzut.

Prezenţa facultăţilor de teologie în marile universităţi occidentale (cu excepţia tristă a Franţei) indică relevanţa bătăliei pentru adevăr. În sfârşit, gloria frumuseţii este apărată de-o lungă tradiţie în artă şi cultură: principalele muzee, săli de concerte sau pinacoteci ale lumii relevă, în fiecare an, contribuţia creştinismului universal la consolidarea unei anume estetici: câmpul vizual est-european e inundat de fluxul cromatic al icoanelor lui Maxim Grecul sau Andrei Rubliov; partiturile muzicale ale Occidentului găzduiesc capodopere unice, de la psalmodia bizantină ori cântul gregorian până la Palestrina, Bach, Mozart sau minimalistul Arvo Pärt; nici bibliotecile n-au alungat încă poezia lui Roman Melodul (sec. VI), Dante (1265–1321), George Herbert (1593–1633), T.S. Eliot (1888–1965), Paul Claudel (1868–1955) sau Vasile Voiculescu (1884-1963).

E în firea lucrurilor ca binele, adevărul şi frumosul să nu-şi pună lumina sub obroc.

Poziţia laicistă

Unde se află însă dreapta românească în raporturile sale cu acest tip de afirmare a demnităţii creştinismului în spaţiul nostru public? Ce sensibilităţi unesc sau dezbină acest pol al reflecţiei doctrinare şi al acţiunii politice din ţara noastră?

Când analizăm paradoxurile româneşti ale modernizări, constatăm existenţa unui vechi filon anticlerical, ataşat eventual unui afect anti-ortodox inaugurat de paşoptiştii secolului al XIX-lea şi continuat până recent de figuri intelectuale remarcabile, cum ar fi Ioan Petru Culianu (1950-1991) sau Adrian Marino (1921-2005). Timpurile moderne ne-au conferit dreptul, sau poate chiar obligaţia de-a interoga abuzurile ideologiilor seculare sau religioase.[2] Nemulţumirile intelighenţiei faţă de atitudinea civică sau culturală a Bisericii fac parte dintr-un registru retoric cunoscut. De la filozofia lui Vasile Conta (1845-1882) până la istoria culturală propusă de Eugen Lovinescu (1881-1943) sau până la valorile eseisticii lui Mihail Ralea (1896-1964), ori de la apoftegmele celebre ale lui Emil Cioran (1911-1995) până la tratatele sistematice ale lui Mircea Florian (1888-1960), reproşurile aduse creştinismului oriental au variat între nota prudent-resemnată şi şarja vitriolantă, între ironia devastatoare şi didacticismul superior. Au deranjat în ultimele două secole fixaţia pe modelul autarhic al unei Românii ţărăneşti; refuzul confruntării cu alte civilizaţii decât cea slavă ori sud-est europeană, etc.

Nu este însă aici locul unei genealogii intelectuale a laicismului care a avut, totuşi, consecinţe pentru comunitatea noastră politică şi culturală.

Tradiţia iniţiată în secolul XIX continuă şi astăzi. Într-un interviu recent[3], europarlamentarul PDL Cristian Preda susţinea ― pe un ton de-o civilitate caracteristică şi de-o lăudabilă sinceritate ― că scoaterea religiei din şcoli reprezintă o prioritate a viitorului legislativ. Prea puţin tocquevillian în acest punct, dl Preda pare convins că o democraţie modernă se poate dispensa de efectele socio-economice ale valorilor religioase ― în ciuda lecţiei de stabilitate oferită de Statele Unite ale Americii în ultimii două sute de ani. Poate nu am înţeles nuanţele domniei sale. În orice caz, argumente laiciste similare au fost ventilate şi în alte cercuri cu simpatii de dreapta, cum ar fi Grupul pentru Dialog Social ori Societatea Academică Română.

Un exemplu simptomatic, mă tem, îl reprezintă doamna Alina Mungiu, ale cărei comentarii publicistice conţin simpatice doze de vitriol anti-teologic. Oricând şi-au propus pastişarea unor iconoclaşti occidentali ― între Salman Rushdie şi Dan Brown ― încercările dramaturgice ale doamnei Mungiu au sfârşit prin insultarea a măcar unuia dintre fondatorii creştinismului universal. Piesa „Evangheliştii”, lansată în anul 2005, are însă două ţinte. Când mai toate cancelariile diplomatice europene pledau pentru respectul inter-confesional şi inter-religios, peniţa doamnei Mungiu desena noi motive pe urzeala unei mai vechi fronde anti-ortodoxe. Învăţătura creştină, în opinia scriitoarei moldave, camuflează pofta de putere care posedă inima „fanaticului” Paul din Tarsus ― „falsul apostol” înclinat să comită paricidul. Maestrul său are contururi feminine: un prezumptiv Isus cu înclinaţii spre amorul liber, stârnit de supla şi atrăgătoarea Maria Magdalena. Un instinct misogin însoţit de o invidie precară îi spune lui Paul că Învăţătorul trebuie, totuşi, să fie lichidat. Cu o intrigă banală, un dialog tern şi un previzibil deznodământ, Evangheliştii după Mungiu a stârnit mai multe controverse teologice, decât dezbateri literare. Celor care nu i-au gustat capodopera, autoarea le-a spus că n-ar reprezenta decât „o ţară de ţărani” (Cotidianul, 13 decembrie 2005).

Spre deosebire de caricaturiştii danezi, Alinei Mungiu i-a lipsit hazul şi auto-ironia. În absenţa unei fatwa ortodoxe, ea a ratat titlul de victimă. Episodul cu pricina ne-a arătat doar că, în Apus, criteriile decenţei invocate de minoritatea islamică sunt anexate eticii multiculturale; în Răsărit, refuzul obscenităţii de către o majoritate creştină se traduce prin expresia: „fundamentalism ţărănesc”. Dacă stânga europeană asistă timid la uciderea unor artişti liberi, precum regizorul Theo van Gogh (1957-2004), o idiosincratică voce a dreptei româneşti promovează cristofobia.

Cum ar putea fi reconciliat polul dreptei conservatoare, fixat în conştiinţa publică de scrierile fine ale regretaţilor Nicolae Steinhardt (1912-1989) sau Alexandru Duţu (1928-1997), pentru a nu mai aminti de Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici sau Teodor Baconschi, cu dreapta „bismarckiană”, pentru care despărţirea de religie e semnul emancipării omului obişnuit de către Statul condus de câteva elite clarvăzătoare ? Cum se va alinia firmamentul stelar înţesat de mărturiile unor luptători anticomunişti precum Corneliu Coposu (1914-1995), Constantin Ticu-Dumitrescu (1928-2008), Elizabeta Rizea (1912-2003), Ion Raţiu (1917-2000) sau Doina Cornea (n. 1929) cu euroconformismul progresiştilor pentru care singurul punct slab al stângii româneşti l-ar constitui legăturile cu fosta nomenclatură comunistă şi tutela nefastă acordată în ultimii douăzeci de ani de Ion Iliescu?

Stimată audienţă, doamnelor şi domnilor,

Sursele anticlericalismului

Să spunem totuşi că, după 1989, intelectualitatea de dreapta a fost dezamăgită de şovăielnica despărţire a Bisericii de fostul regim comunist. Mulţi şi-au înghiţit amarul asistând, en passant, la îngroparea adevărului privind relaţia ierarhiei cu fosta Securitate, la promovarea unor figuri suspecte (aflate inclusiv sub vizorul DNA) şi inexistenţa unui raport critic privind istoria compromisurilor sub totalitarism (eşecuri cărora li se opune lecţia de eroism şi sfinţenie a închisorilor). S-au remarcat fixaţia pe un comunitarism rural, absenţa unei doctrine sociale coerente sau inexistenţa unui dialog cu Statul plecând de la profetismul intrinsec unei veritabile teologii politice.

Clericalismul crispat şi ritualismul excesiv al unor manifestări ecleziale, controversele din marginea proiectului „Catedralei patriarhale”, dezechilibrele grave ale raportului cantitate-calitate ce definesc învăţământul nostru teologic, minimalizarea eforturilor făcute de acei cărturari creştini deschişi conversaţiei cu modernitatea, simpatia arătată avocaţilor „excepţionalismului paleo-românesc din spaţiul carpato-danubanio-pontic” (de la Arthur Silvestri până la milionarul George Becali), pentru a nu menţiona scandalul mass-media din jurul morţii suspecte de la Mănăstirea Tanacu ― asemenea întâmplări nu puteau ameliora imagina Bisericii.

Iritările intelighenţiei n-au fost întotdeauna fără temei. Păcatul pe care-l identific în tabăra progresiştilor nu este critica unor acţiuni punctuale ale Bisericii, ci dorinţa de-a generaliza defectele punctuale ale unei tagme religioase la nivelul unui corp compus din milioane de membri. Niciun om cu raţiunea sănătoasă nu s-a gândit să suspecteze de servilism întreaga suflare a credincioşilor evrei atunci când rabinul Moses Rosen (1912-1994) i-a reprezentat în faţa autorităţilor comunste; nicio minte întreagă nu s-a gândit la dizolvarea instituţiei Parlamentului după circul produs, cu dezgustătoarea complicitate a majorităţii ad-hoc, în ziua de 18 decembrie 2006; ş.a.m.d. Cu atât mai gravă ar fi extrapolarea de la fapte la doctrină: să judecăm oare liberalismul în lumina politicilor fiscale coordonate de nevrednicul întru pomenire Varujan Vosganian? Să credem oare că doctrina populară e rezumat de scandalul Ridzi? De ce atunci ar fi creştinismul ortodox confundat cu isprăvile unui episcop de Tomis sau cu „talibanismul” unor mănăstiri sectare?

Mediul politic de centru-dreapta al României a asumat o atitudine mai puţin exigentă faţă de erorile izolate sau sistemice ale bisericilor din România. Din raţiuni de oportunism electoral sau, numai Dumnezeu ştie, poate chiar dintr-o convingere sinceră, liderii fostei alianţe „Dreptate şi Adevăr” au flatat sensibilităţile religioase ale poporului. Disputa privind locul icoanelor în şcoli a surprins atât PNL, cât şi PDL pledând pentru păstrarea vechiului status-quo. Orice senator din Palatul Parlamentului ştie că, în România, participarea la marile sărbători bisericeşti contează totuşi mai mult decât prezenţa la un party nocturn al vedetelor TV.

Lăsând anecdoticul deoparte, mai trebuie remarcat faptul că primul mandat al Preşedintelui Trăian Băsescu a consemnat apariţia unei noi Legi a Cultelor; acest document a calificat sensul constituţional al separaţiei dintre Biserică şi Stat, înţeleasă nu în termeni de adversitate, ci de pură distincţie a planurilor. În locul unei agresive confruntări dintre cele două domenii (cel secular şi cel religios), Legea avansează conceptul de parteneriat. Descurajând conflictul dintre un corp laicist cu porniri revoluţionare şi un corp teocratic cu apucături reacţionare, este relansat dialogul cultural şi efortul reconstrucţiei de punţi, plecând de la nevoile identitar-simbolice, pe de o parte, şi de la urgenţele sociale-imediate ale oricărei comunităţi umane de ieri, astăzi sau mâiine.

Doamnelor şi domnilor,

Parteneriat, nu antagonism

Dreapta contemporană din România se confruntă cu o indecizie. Din perspectiva unei judecăţi culturale, am identificat existenţa unui pol laicist al intelighenţiei noastre ― cel care susţine irelevanţa creştinismului pentru istoria prezentă, dar şi necesitatea unor interdicţii pronunţate de la centrul puterii seculare. Alte voci, apropiate de liberalism, cer doar sistarea finanţării clerului înalt sau a bisericilor din bani publici, lăsînd acest lucru pe seama comunităţilor locale, împreună cu deciziile privind predarea religiei în şcoli, statutul simbolurilor religioase, etc[4]. În sfârşit, situaţi tot la dreapta, conservatorii spun că există alte priorităţi pentru România decât reglementarea acestui domeniu sensibil.

Mai apoi: ideologia comunistă a cerut amputarea organului pentru sacru. Laicismul insistă să-l anesteziem. Cum se poate face acest lucru? Mai întâi, printr-o radicală privatizare a sentimentului religios: nu e oare timpul să ne simţim jenaţi pentru apartenenţa la o credinţă cu rădăcini pre-moderne? Nu e oare necesar să îngropăm disputele teologice, cum au fost cele care au însoţit controversa euharistică provocată de mitropolitul Corneanu? Educaţia noastră ar pleca atunci de la credinţa în luminile raţionalismului modern; s-ar putea obţine astfel o reglementare strictă, perfect centralizată, a ceea ce este sau nu este permis să se spună chiar şi în ultimul ostrov al Deltei Dunării.

Numesc acest demers proiectul de pasteurizare spirituală a României. Când elitele politice sau o mână de birocraţi vor putea decide totul, trecînd peste voinţa contribuabililor sau nesocotind interesele comunităţilor locale, atunci elevii unei şcoli din Mila 13 vor semăna îngrijorător de mult cu şcolarii dintr-un gimnaziu cu fiţe de pe strada Dorobanţi din Bucureşti. Vor vorbi cu toţii în acelaşi eurospeak compus din trei sute de cuvinte, cântând mantra încălzirii globale sau refrenul multiculturalismului? Ar fi o modalitate tristă de reglementare a ultimelor noastre războaie culturale.

Deocamdată, partidele nu îmbrăţişează criticismul intelighenţiei neo-paşoptiste. Nu puţini politicieni au susţinut cooperarea între mediul politic şi mediul eclezial pornind fie de la reflexul binelui propriu, fie de la reflecţia asupra binelui comun. Acest ultim concept subîntinde realităţi importante: existenţa unui patrimoniu naţional, cu monumente şi clădiri istorice definitorii pentru România. Nimeni nu îşi poate imagina Moldova fără chivotele lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, fără Voroneţ, Suceviţa sau Arbore; doar un poet infirm va putea lăuda frumuseţea Olteniei fără o referinţă la mănăstirile Cozia sau Hurez; în sfârşit, orice vademecum al turismului european prezintă în termeni elogioşi goticul bisericilor de lemn ale Maramureşului. Pentru salvarea sau menţinerea acestui capital, parteneriatul dintre Biserică şi Stat trebuie să funcţioneze în termeni transparenţi.

La determinaţiile cultural-estetice ale binelui comun se adaugă apoi virtuţile sale sociale imposibil de privatizat şi prezente difuz în sânul societăţii: sacralitatea vieţii ― în cazul celor născuţi sau nenăscuţi ― şi, deci, articularea unui răspuns nemijlocit în faţa depopulării; ca parte a creaţiei; grija pentru copii, săraci, orfani sau văduve; solidaritatea între generaţii (cei tineri sprijinindu-i pe cei vârstnici); atenţia pentru caritate şi filantropie („Valea Plopului”, Asociaţia „Sf. Dimitrie”-Stavropoleos, etc.); atenţia pentru mediul înconjurător, privit ca parte a creaţiei divine; respectul pentru proprietate; meritocraţia; valoarea cumpătării; etica responsabilităţii necesară mediului business; cultura decenţei şi încurajarea probităţii ― adică tot ceea ce, într-un limbaj tradiţional, stătea şi încă mai stă sub cupola „fricii de Dumnezeu”.

În idealismul lor pragmatic, aceste virtuţi ar putea reprezenta sarea pământului nostru. Ele recapitulează toate superlativele tradiţiilor iudaice, platonice şi stoice, precum şi valorile umanismului european modern, compunînd laolaltă drojdia fără de care corpul nostru social nu va dospi fapta binelui, cunoaşterea adevărului şi contemplarea frumosului. În absenţa acestor elemente de civilitate verticală, naţiunea română nu va renaşte. O Românie a priveliştilor curate, intolerantă cu expansiunea mitocăniei; o ţară cu suflet, nesufocată de reglementări exterioare; o Românie prosperă, iar nu o colonie pauperă; o un popor cu cetăţeni liberi, capabili de auto-control, iar nu o populaţie de sclavi ai reflexelor condiţionate.

Distinşi colegi, doamnelor şi domnilor

De ce creştinismul nu merită să dispară?

Suntem cu toţii, aproape fără excepţie, nemulţumiţi de evoluţia recentă a spaţiului public, dar şi de relaţia Bisericii cu Statul. Criza justiţiei, până la urmă, ca şi anticlericalismul constată, ambele, un deficit de caractere şi o patologie a discernământului individual. Nu legile sau procedurile lipsesc, ci capacitatea de-a împărţi imparţial dreptatea (coroana virtuţilor, după Platon). Apoi, invazia de imoralitate, pandemia corupţiei, căpuşarea bugetului de stat prin reglementări protecţioniste, mitocănia venală reprodusă atât în România profundă cât şi în România urbană ― într-un cuvânt: asaltul barbariei nu va putea fi stopat printr-o etică de inspiraţie pur seculară. Deviaţiile comportamentale din şcoli ori din campusurile universitare; traficul de influenţă în curţile de justiţie; frecventele abuzuri sexuale sau emoţionale documentate (iar uneori stimulate) de presa bulevardieră; acoperirea centrului istoric al Capitalei cu toate aromele mahalalei; alcoolismul endemic din satul post-tradiţional; destrămarea vechilor tipare ale bunului-simţ ― toate acestea nu vor fi reparate doar prin indignarea unei neo-burghezii atee.

Într-o ţară a formelor fără fond, e nevoie de mai multă substanţă şi mai puţină teatralitate. Normativismul reglementărilor europene nu revitalizează, singur, un ţesut social cangrenat. Limbajul comisarilor europeni nu străpunge centrul plebeian al voinţei care decide, la ora siestei duminicale, să ridice volumul manelei X din apartamentul Y deasupra decibelilor din blocul vecin Z[5]. Trebuie oare ca cineva să evoce epoca Ceauşescu pentru a găsi o soluţie la deşertul demografic prognozat de Academia Română şi Comisia prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice din România? De ce n-am crede că, spontan şi natural, organizaţiile creştine orientate pro-vita ar putea face diferenţa, interpretînd teologic condiţia maternităţii pentru femeie, dar şi naşterea de prunci, ca pe un dar, iar nu ca pe o povară?

Iată câteva motive pentru ca virtuţile creştine să redevină relevante în spaţiul public. Valorile împărtăşite de Mircea Vulcănescu (1904-1952), Iuliu Maniu (1873-1953) sau Richard Wurmbrand (1909-2001) merită mai mult decât să fie întreţinute ca o vietate pe cale de dispariţie, primindu-şi oxigenul cu ajutorul unui tub respiratoriu (reglat, evident, din butoanele ministerului finanţelor). Pariul făcut în beneficiul valorilor perene aduce individului şi societăţii nu doar un plus de echilibru şi moderaţie, ci şi prosperitate, ordine, decenţă şi securitate. Investiţia în lucrarea Bisericii de educare a inteligenţei noastre morale sau spirituale acoperă, de fapt, costul modic de întreţinere al unei ecologii sociale fără de care viitoarele falimente bancare, revoluţii culturale sau convulsii geopolitice ne-ar putea surprinde pe un picior greşit.

Consideraţiile de mai sus pot fi extinse din sfera culturii, a economiei sau a socialului românesc către întreg spaţiul public european. Să menţionăm aici eşecul modelului multicultural din Marea Britanie; lupta dintre laicismul secular şi integrismul musulman care n-are şanse de pace în Franţa; criza statului asistenţial şi turbulenţele financiare globală care impun o altă filozofie a creditului; demografia negativă cere o schimbare de atitudine faţă de familie. Toate aceste evidenţe concură la argumentul iniţial: creştinismul e vocea care acum lipseşte Europei, dar care ar merita să fie din nou ascultată.

Stimate doamne, stimaţi domni,

Bătălia pentru adevăr, bine, frumos

La începutul acestei prezentări am justificat necesitatea reînnoirii respectului dreptei pentru valorile religioase, dar şi a interesului creştinilor pentru soarta şi viaţa cetăţii. Această ipoteză de lucru (formulată a posteriori) e susţinută de o teză speculativă (a priori).Recursul la date concrete este persuasiv (empirismul fiind, de altfel, doctrina epistemologică cea mai apropiată de gândirea conservatoare). Această prelegere, însă, are şi un argument teoretic: creştinismul nu poate evita, prin chiar certificatul său de naştere, afirmarea publică a binelui, a adevărului şi a frumosului.

Iisus din Nazaret n-a murit în împrejurări cu totul accidentale; sfârşitul său timpuriu nu se datorează unei indigestii alimentare, unui atac cerebral, stresului la locul de muncă sau excesului de colesterol. Iisus Hristos a murit, aşa cum ne spune Crezul niceano-constantinopolitan, „sub Ponţiu din Pilat” ― cu alte cuvinte, sub tutela unei anumite ordini politice. „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului”: iată formula explicită de respingere a unei soteriologii politice şi de recunoaştere a finitudinii umane. Participarea imperiului la moartea lui Iisus face din teologia creştină un discurs fundamental opus încercărilor de sacralizare a puterii prin auto-îndumnezeirea Cezarului. De asemenea, pacea eshatologică a Sabatului veşnic nu trebuie confundată cu faimoasa de pax romana. Aceste câteva adevăruri inconfortabile rostite de Iisus au fost întotdeauna la vedere şi această transparenţă, între Nazaret şi Golgota, a fost plătită scump. Cel mai scump cu putinţă.

Caracterul public al Crucii nu contrazice experienţa intimă a interiorităţii pascale în drumul către Emaus. Acest paradox este explorat în fiecare pelerinaj al „omului lăuntric” spre locul inimii. Dogma mai spune că orice cuvânt e deplin oglindit în tăcerea faptei, după cum Logos-ul divin are nevoie de un trup omenesc pentru a deveni manifest. Natura publică a creştinismului ― exprimată în sens cultural şi social ― se echilibrează prin dimensiunea contemplativă şi articulaţia ascetică a comunităţilor monastice. Cele două figuri complementare ― Marta (arhetipul hărniciei) şi Maria (arhetipul doxologiei) ― dau seama de paralelismul între ideile teologice şi anajamentele etico-estetice ale creştinismului apostolic. Reunite în lucrarea personală a fiecăruia dintre noi, atât gândurile cât şi faptele construiesc un habitus al virtuţii, imediat recognoscibil.

Ideile creştinismului, apoi, au susţinut o căutare neobosită a adevărului; ele au izvorât dintr-o epistemologie mefientă faţă de conceptele gândirii discursive, lipsită de lumina revelaţiei. Să dăm câteva exemple: teza conform căreia „cauza este superioară efectului” a fost răsturnată de Crezul de la Niceea: ipostasul Tatălui, ca „principiu” sau „obârşie” a Fiului, rămâne egalul Cuvântului veşnic. De asemenea, ideea că lumea este eternă rămâne incompatibilă cu o cosmologie de inspiraţie biblică. La fel, axioma postmodernă conform căreia realitatea reprezintă o construcţie socială iar natura umană o invenţie (sau convenţie) lingvistică poate fi imediat refutată de pe bazele unei ontologii participative sau antropologii teologice, încrezătoare în rolul jucat de lumile nevăzute.

Creştinismul nu este doar un pietism sentimental reductibil la retorica „trăiristă”. Fără o metafizică (cuprinzând constelaţia de simboluri, paradoxuri şi idei regulative sugerate de Sfintele Scripturi), religia lui Iisus n-ar ţine criteriul veracităţii. Or, fără lupta pentru adevăr, creştinii alexandrini n-ar fi devenit parteneri de conversaţie pentru filozofii greci – cu precădere, pentru neoplatonici. Dacă n-ar fi transmis ― pe lângă o sensibilitate religioasă ― şi anumite idei precise despre om, cosmos şi Dumnezeire, Biserica n-ar fi avut dascăli în şcoli şi universităţi. Creştinismul a fost şi rămâne public pentru că dispută în agora, după modelul paulin (Fapte 17), toate revendicările epistemologice ale celorlalte tradiţii filozofice sau religioase. Aşezînd jocul dogmelor într-o arhitectonică proprie şi producând în fiecare epocă un nou tip de muzicalitate, creştinismul refuză tratarea misterului divin ca pe un adevăr propoziţional (fapt care degradează statutul dogmei la nivelul sloganului şi al ideologiei).

Pe de altă parte, un creştinism redus doar la metafizică n-ar fi putut să indice modul concret de actualizare a adevărului fiinţei prin slujirea necondiţionată a binelui şi prin contemplarea neobosită a frumosului. Lumea antică, pregătită de intuiţiile platonismului, s-a contaminat de retorica bunătăţii emanată din Evanghelii. Cuvinte şi fapte noi, gesturi şi priviri nemaivăzute ― de la contestarea violenţei stradale în biografia lui Ambrozie de Milan (340-397) sau critica sclaviei în opera Sf. Grigorie de Nyssa (335-396) până la practica medicinei paleative în mănăstirile bizantine sau afirmarea, prin taina nunţii, a egalităţii ontologice dintre bărbat şi femeie ― au dat naştere unei noi etici a solidarităţii şi unei alte estetici a locuirii.

Pentru creştinii tradiţionali aflaţi sub inspiraţia textelor revelate, a naraţiunilor parenetice şi a celebrărilor liturgic-sacramentale din biserici, faptul de-a face binele şi de-a zidi frumosul a reprezentat, dintotdeauna, doar oglindirea unei ordini transcendente. Iată de ce creştinismul autentic nu poate fi decât o religie deschisă şi universalistă, chemată mereu să pluseze acolo unde „ofertele” celorlalte culturi sau ideologii par necredibile, sărace sau decepţionante.

România, Europa, America de Nord şi întreaga lume civilizată trebuie să încurajeze această competiţie, preţuind libertatea individuaă înaintea impulsului tribal-egalitar. În acelaşi timp, orice monopol etatist sau teocratic r asupra câmpului valorilor ar însemna sfârşitul bătăliei pentru adevăr, bine şi frumos.

Concluzii

Am prezentat în această seară două argumente: o ipoteză de lucru, folosind o evaluare subiectivă a situaţiei din teren, şi care spune că România are nevoie de fibra etică, valoarea estetică şi aspiraţiile metafizice ale creştinismului tradiţional. Dacă Evangheliile au permis, de-a lungul secolelor, naşterea unei culturi excepţionale ― punînd laolaltă, într-un mozaic excepţional, atât pietatea, inteligenţa, generozitatea, cât şi geniul creativităţii ― atunci nici astăzi asumarea individuală sau comunitară a credinţei nu ne va sabota condiţia de buni români sau chiar de buni europeni.

A doua teză livrată răbdătorului nostru auditoriu conţine un argument a priori, extras din studiul comparat al doctrinei creştine. În toate ramurile sale, religia creştină nu poate decât, după o prealabilă convertire a interiorităţii, să se exprime apoi în spaţiul public. Modul în care Biserica negogiază raportul dintre discreţia lăuntrică şi manifestarea explicită în cheia binelui, a adevărului şi a frumosului, e subiectul unei alte discuţii. Creştinii nu se roagă unui Dumnezeu anonim iar slujirea aproapelui care are un chip; credinţa presupune deschidere transparentă către misterul alterităţii, iar nu un legământ esoteric; un angajament manifest, iar nu secretomanie şi gândire conspirativă.

Este şi motivul pentru care mi-am permis să fiu atât de hotărât, sau poate chiar periculos apodictic, în toată această seară. Vă mulţumesc.

Mihail NEAMTU

---

[1] John Micklethwait, Adrian Wooldridge, God is back. How the Global Revival of Faith Is Changing the World, Penguin Press, 2009.

[2] Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetăţean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, a vorbit despre riscul despre atomizării societăţii prin angajamentul unor multiple „fidelităţi” la nivelul fiecărui comportament individual. Realizarea solidarităţii umane nu este deloc simplă.

[3] Interviu Cristian Preda (partea a II-a), „Madame Blogary” (Vineri, 19 martie 2010), online: „Mi se pare că încercarea de a face religie în şcoală o proiectează pe aceasta într-o paradigmă foarte autoritaristă. Eu nu cred că este o soluție bună. Pledez pentru o laicizare a spațiului public șia spațiului educaționalSînt în același timp de acord ca în acest ansamblu al spațiului educațional să existe școli religioase.”

[4] Religia în şcoli? Un liberal clasic va răspunde foarte simplu: cel care plăteşte are ultimul cuvânt. Nu clerul, nu birocraţii guvernamentali şi nu ONG-urile progresite sunt chemate să hotărască, ci părinţii şi comunitatea locală. E absurd ca Ministerul de la Bucureşti să decidă tot ceea ce trebuie sau nu predat într-o şcoală comunală din Delta Dunării (marcată de istoria pravoslavnicilor lipoveni) sau din Covasna (marcată de istoria calvinilor maghiari). Aş răsturna chiar perspectiva adversarilor religiei şi vă întreb: de ce să fie obligatorie educaţia sexuală într-o direcţie a laxismului şi a promiscuităţii, în timp ce evocarea preceptelor morale şi spirituale ale creştinismului trece drept o insultă la adresa conştiinţei? Nu cred că orele de religie (care pot combina elemente de istorie, etică sau artă vizuală) trebuie predate de oameni ostili textelor sacre, după cum nici literatura română nu merită apărată cu profesori agramaţi. Spunînd toate acestea, rămân la convingerea că, în adâncul fiecăruia, credinţa ţine de-o opţiune intimă. Nici coridoarele, nici sălile de clasă nu sunt spaţii deschise unei experienţe de tip numinos. Şcoala ne poate oferi informaţii şi o anumită deschidere intelectuală sau emoţională către sfera religiei. Pentru cei care acest lucru mai contează, adevărata educaţie duhovnicească se face în biserică.

[5] Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului, Ed. Humanitas, 2006.

Publicitate