Moartea lui Iisus

Moartea lui Iisus

Mihail NEAMŢU

Pentru creştini, Vinerea Mare este o zi îndoliată ― marcată cu un post aspru care, în mănăstiri şi în comunităţile ascetice din oraşe, se traduce prin renunţarea la hrană şi băutură până spre apusul soarelui. Ce argumente mai avem astăzi pentru a păstra această tradiţie? Care e semnificaţia mai adâncă a acestui scurt exerciţiu de mortificare, tot mai puţin răspândit într-un Occident secularizat, multicultural şi agnostic? De ce am vedea în decesul lui Iisus pe cruce mai mult decât un fragment de mitologie desuetă sau o banală întâmplare din cronicile sângeroase ale Antichităţii târzii?

Fie că suntem oameni îmbisericiţi sau credincioşi şovăielnici, ar trebui să acceptăm că drama povestită de Evanghelii răspunde la cele mai adânci căutări ale unei vieţi care se ia, totuşi, în serios. Scandalul nedreptăţii, cinismul ordinii politice, miopia unui sistem religios nereformat, sincopele prieteniei, teama de abandon, păcatul laşităţii şi căutarea intensă a unui răspuns divin în faţa suferinţei – toate acestea circumscriu povestea lui Iisus. Chiar şi pentru privirea rece şi obiectivă a istoricului, naraţiunea biblică despre sfârşitul învăţătorului galilean conţine câteva elemente paradoxale.

Iisus, mai întâi, a trăit o viaţă în hotarele Legii lui Moise. Spre deosebire de noi, el n-a încălcat poruncile din Decalog şi, dacă ar fi să dăm crezare izvoarelor, nu i-a îndrumat pe contemporanii săi decât spre bine. A deplâns nu doar violenţa fizică sau verbală de care oamenii sunt capabili, ci însăşi aderenţa noastră secretă la gândurile răutăţii. A vorbit neîncetat despre puterea iertării, cerîndu-ne să reînnoim contractul de încredere faţă de semeni chiar şi de „şaptezeci de ori câte şapte”. Iisus i-a smintit pe contemporani printr-o neobişnuită apropiere faţă de păcătoşi: femei adulterine, vameşi lacomi ori fii risipitori. În acelaşi timp, Iisus a practicat lepădarea de sine, asceza nevăzută, rugăciunea intensă şi renunţarea la bunuri, cultivînd prietenia cu asceţi intransigenţi, de felul sfântului Ioan Botezătorul – cel care „făcea drepte căile Domnului”, hrănindu-se în pustie numai cu „miere şi lăcuste”. Greu de aproximat şi imposibil de definit, Iisus nu s-a bucurat nici de longevitatea vieţii lui Socrate, nici de faima lui Xerxes. N-a scris cărţi savante după modelul alexandrinilor, dar nici n-a ignorat bibliotheca judaica, după modelul radicalismului anarhic al unor zeloţi palestinieni.

Dacă e să citim Evangheliile sinoptice, contemporanii l-au cunoscut ca pe un mare dascăl, binefăcător, taumaturg, vindecător de suflete şi tămăduitor de trupuri. Spre deosebire de alţi agenţi ai generozităţii, Iisus pretindea o relaţie de intimitate profundă cu Dumnezeu. Ucenicii au văzut nu doar umanitatea excepţională a lui Iisus, ci şi semnul mesianităţii. De aici, întreaga sămânţă a scandalului teologico-politic care a sfârşit prin condamnarea lui Hristos pe dealul Căpăţânii.

De ce a meritat să moară un om care a iubit copiii şi a preţuit banul văduvei mai mult decât averile marilor bancheri? Cum a putut Leibniz să spună că „trăim în cea mai bună lume din lumile posibile” – un univers care a condamnat la moarte filozoful Atenei în căutare de adevăr şi glasul profeţilor din Ierusalim, în căutarea dreptăţii? Cum a putut Hegel să creadă că „tot ceea ce este real e raţional”, când realitatea secolului întâi a erei noastre a însemnat şi cinismul lui Pilat din Pont şi ura de moarte a arhiereului Caiafa? Tâlcuirea Torei, luminarea celor orbi şi alinarea suferinţei celor săraci i-au adus lui Iisus nu doar un exil sau o ostracizare: grabnicul lui sfârşit a venit prin batjocură publică, torturi inimaginabile şi răstignirea cuvenită numai tâlharilor recidivişti.

Înainte de-a ne lansa în speculaţii metafizice proprii ultimului nivel de abstracţie al inteligenţei umane, să observăm cauzele umane ale morţii lui Iisus. După trei ani de propovăduire, caracterul provocator al gesturilor şi al cuvintelor sale erau cunoscute liderilor religioşi ai vremii. Cu toate acestea, redactarea unor capete de acuzare impunea colectarea de informaţii confidenţiale – relatări ale unor martori oculari, de preferinţă apropiaţi persoanei lui Iisus. Se căutau şi atunci delatori – oameni aserviţi duplicităţii. Tentat de treizeci de arginţi, Iuda şi-a oferit serviciile. La Cina cea de Taină s-a consumat, într-un registru aproape suprarealist, un act deloc străin vieţilor noastre: sărutul dat celui de care tocmai ne pregătim să ne despărţim. În Joia Mare, tristeţea lui Iisus n-a fost, pesemne, complet străină de melancolia unui adolescent fidel care, într-o seară blestemată, îşi vede iubita sedusă şi abandonată în braţele unui străin. Cel care pusese stăpânire pe sufletul lui Iuda era, de această dată, diavolul.

Trădarea prieteniei nu s-a oprit aici. Ca om, Iisus se temea de planurile ascunse ale sinedriului, aflat în complicitate cu armata romană. Le-a cerut ucenicilor să vegheze. Somnul, însă, şi mai ales deznădejdea i-a răpit pe aceştia din urmă. Celula n-a rezistat. În Grădina Gheţimani, Iisus a rămas singur. Mai întâi, a fost abandonat de cohorta coreligionarilor – urmaşi ai lui Avraam şi Moise, pentru care însă evreitatea fiului Mariei din Nazaret nu mai însemna nimic. Acolo unde puterea şi mijloacele de control retoric sunt ameninţate, solidaritatea etnică valorează prea puţin. Cei ofensaţi de universalismul predicilor lui Iisus căutau temeiul biblic pentru răzbunare. Ei se folosesc de complicitatea unui prieten. Iuda întinde bucata de pâine în vin, zâmbeşte, fuge apoi să-şi toarne maestrul, îşi ia plata, înnebuneşte apoi şi îşi pune ştreangul.

În sfârşit, Iisus trăieşte decepţia alături de ceilalţi apostoli – rămaşi unsprezece la număr, între care Petru va asuma chiar o triplă renegare. În acest fel, lanţurile ajung să apese picioarele celui fără de prihană. Frica, minciuna şi calomnia fac scut şi împrejmuiesc, fizic ori figurativ, ultimele zile şi ceasuri ale îndrăgitului rabbi. Numai cerul e străpuns cu încordările inimii sale rugătoare, cu lacrimi de sânge.

Vineri, deja, învăţătorul care a cerut păcătoşilor să nu ridice piatra se află sub arest. Oamenii templului (saducheii) şi oamenii cărţii (fariseii) îi regizează un proces ridicol, în care se suspendă practic dreptul la apărare. Printre pălmi şi ofense, Iisus e obligat să răspundă expeditiv la câteva întrebări tendenţioase. Nimeni, în acele vremuri, nu semna certificate medicale pentru o eliberare provizorie din carceră. Statul roman nu plătea avocaţi din oficiu şi e foarte greu să ne imaginăm că Fiul lui Dumnezeu le-ar fi cerut serviciile. După confruntarea cu devoţii Legii, urmează interviul cu Pilat din Pont. Guvernatorul roman are însă interese pe termen scurt: stabilitatea politică şi ordinea socială a provinciei. Sceptic, el nu suportă inocenţa unui discurs despre valorile ultime: binele şi răul par, mai degrabă, nişte convenţii. Utilitarist prin vocaţie, el se spală pe mâini şi cere „poporului” (sau, mai precis, gloatei aflate de faţă la scandal) un verdict final: între decenţa unui Iisus care tace şi rânjetul lui Baraba, mulţimea alege simbolul mârşăviei. Sub raport instituţional, Pilat nu acceptă ca împărăţia Cezarului să fie chestionată, fie şi doar prin recurs la nişte parabole. Sub raport personal, Pilat e un om care a evacuat din agenda proprie reflecţia asupra întrebărilor ultime („ce este adevărul?”) . Ca atare, Iisus e livrat morţii într-un acord perfect cu ordinea constituţională a imperiului. Atunci, cel puţin, timpul nu avea răbdare cu rău-famaţii.

Părăsit de prieteni, trădat de ucenici apropiaţi, dispreţuit de exegeţii Torei, batjocorit de arbitrariul ordinii politice – Iisus ajunge apoi victima fără glas a oprobriului public. E încoronat de soldaţi cu o cunună de spini; e scuipat şi bătut ca un câine; e ţintuit pe lemn, fără anestezice; primeşte oţet în loc de apă; e apoi hulit şi, din nou, se vede lăsat singur, în ceasul de iad al Golgotei. Cel pe care Îl mai strigă e doar un Dumnezeu, surd în aparenţă, şi parcă nepăsător. Conversaţia între Tatăl şi Fiul a continuat însă până la Înviere – fără ca noi, cei capabili de înşelăciune, abandon, laşitate, cinism ori miopie spirituală, să mai fim de faţă.

Doliul ţinut în amintirea morţii lui Iisus evocă, înainte de toate, drama unei umanităţi slăbănogite. Paştele, însă, inaugurează o trecere spre tărâmul iubirii. Să nu fim nepăsători cu lumina ei.

Anunțuri

3 Responses to Moartea lui Iisus

  1. ”Sceptic, el nu suportă inocenţa unui discurs despre valorile ultime: binele şi răul par, mai degrabă, nişte convenţii.”

    binele si raul – niste conventii !
    Am privit prin pasajul asta lumea inainte de Isus (e adevarat, doar prin modestele-mi cunostinte !) apoi m-am plimbat cu el prin evul mediu, ulterior ajungand in contemporaneitate – iar din aceasta pozitie am raportat totul momentului crucificarii.
    Si ma tot minunez !

  2. despinavestea spune:

    O postare foarte frumos scrisa !

  3. Da, Iisus, Hristosul Tatalui a inviat! Leul Iudei a sfasiat valul mortii.
    „In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”.
    Pilat intreba, atunci, ce este adevarul.
    Azi Rorty se intreaba si ne intreaba „la ce bun adevarul”.
    Biserica este acum in fata celei mai mari provocari. Depinde doar de noi sa nu ne pierdem cu firea.
    Sa nu uitam, azi, durerea Sfintei Fecioare si fim alaturi de Dansa.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: