De ce oamenii nu iubesc adevărul? (Sf. Augustin, Confesiuni)

« Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce atunci să se bucure de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decît puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul! Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decît bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întîmplă decît pentru că iubirea pentru adevăr este atît de mare încît oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat. Iubesc adevărul cînd îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc cînd îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul cînd el li se prezintă, dar îl urăsc atunci cînd le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămîne ascuns pentru ei. Da, aşa, chiar aşa este spiritul omenesc! Orb şi delăsător, dezgustător şi neruşinat, el vrea să se ascundă, dar nu acceptă ca nimic să-i fie ascuns. Dar este răsplătit prin chiar contrariul dorinţei lui: el însuşi nu poate ascunde adevărul, dar adevărul îi rămîne ascuns. Şi totuşi, chiar şi aşa, oricît de nenorocit ar fi, spiritul preferă să-şi afle bucuria în adevăr decît în minciună. Şi va fi cîndva fericit dacă, lăsînd deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri. »

Publicitate

Revizuirea Constitutiei. O replica la Corneliu-Liviu Popescu

Irina Popa

MA Institute for Graduate Studies, Geneva

In numarul 2/2009 al Noii reviste a drepturile omului, Corneliu- Liviu Popescu formuleaza o critica la adresa Raportului Comisiei Prezidentiale de analiza a regimului politic si constitutional.

1.  Corneliu-Liviu Popescu isi incepe articolul prin enumerarea izvoarele drepturilor omului. Dincolo de faptul ca acest lucru este inadecvat pentru articol academic si este caracteristic manualelor, Corneliu- Liviu Popescu ignora complet izvoarele intrenationale ale drepturilor omului, cele mai importante fiind Declaratia universala a drepturulor omului si cele sapte conventii internationale relative la diferite drepturi, incepand cu si Conventia pentru drepturile civile si politice. Aceste izvoare ale drepturile omului sunt consacrate de toate manualele de drept internatioanal incepand cu cel redactat de Fréderic Sudre si terminand cu cel pubicat de Henry J. Steiner, Philip Alston & Ryan Goodman;

2. Analizand raportul, Corneliu-Liviu Popescu da dovada de lipsa oricaror cunostiinta de teoria dreptului necesare pentru intelegerea drepturilor omului. Corneliu-Liviu Popescu mentioneaza ca “ obligatia negativa” a statului este o conceptie depasita de secole. Acest lucru este imposibil deorece ea este creatia lui Jellinek din 1905 în „System der subjektiven öffentlichen Rechte”), terminologie care este pastrata de doctrina germana contemporana. Greseala lui Corneliu-Liviu Popescu este legata de necunosterea momentul in care a fost consacrat el mentioneaza » acum cateva secole » cat si a actualitatii principiului.

O critica fara fundament pe care o aduce Corneliu-Liviu Popescu este legata de lipsa mentiunii la efectul orizontal al drepturilor omului. Efectul orizontal este recunoscut atat de curtiile nationale, de exemplu in Germania din 1958 pornind de la cazul Luth dar si de CEDO. Principiu consacrat jurisprundential, efectul orizontal nu-si gaseste locul in nici un alt document constitutional. In acest context, critica lui Corneliu-Liviu Popescu este lipsita de orice fundament.

3.O alta obiectie pe care o aduce Popescu este legata de extradare. Raportul CPARPCR consideră că extrădarea cetăţenilor români în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, posibilitate introdusă odată cu revizuirea Constituţiei din 2003 , este o abatere de la principiile statului de drept, având în vedere că majoritatea constituţiilor interzic extrădarea propriilor cetăţeni. Corneliu-Liviu Popescu consideră că interzicerea extrădării propriilor cetăţeni este o normă acceptată tradiţional de state dar astăzi “situaţia este complet diferită între statele membre ale Uniunii Europene”, deoarece “sistemele lor juridice naţionale asigură în principiu un proces penal echitabil”, concluzionând că “reintroducerea interdicţiei constituţionale de extrădare a cetăţenilor…ar pune statul român în conflict ireconciliabil cu Dreptul Uniunii Europene”.

Raţionamentul folosit de autor este de fapt identic cu cel al legiuitorului constituant la momentul revizuirii Constituţiei în 2003. În 2002 a fost edictată o Decizie Cadru a Consiliului 2002/584/JHA[1] care instituia un mandat de arestare european şi procedura de extrădare între statele membre UE prin care se dorea înlocuirea metodelor tradiţionale de extrădare. Interzicerea extrădării propriilor cetăţeni era eliminată pentru cetăţenii statelor membre UE. Cum România nu era în 2003 membru UE şi nu se punea problema receptării în legislaţia naţională a acestei Decizii Cadru, s-a considerat că aceasta trebuie introdusă în sistemul normativ românesc, iar singura modalitate de a-o introduce o reprezintă modificarea Constituţiei. Alte state membre UE au fost însă mult mai reticente decât România în a încorpora acest act normativ în legislaţia naţională, pe motive care ţin de supremaţia Constituţiei.

De exemplu, în 2005 Curtea Constituţională din Polonia a declarat neconsituţională prevederea din Codul de Procedură Penală prin care era transpusă respectiva Decizie Cadru, Polonia având în Constituţie o prevedere privind interzicerea extrădării propriilor cetăţeni[2]. Ulterior, în acelaşi an, Curtea Constituţională Federală din Germania a declarat neconstituţională legea internă care transpunea principiile Deciziei Cadru, motivaţia fiind art. 16, alin. 2 din Legea Fundamentală a Germaniei care condiţionează extrădarea cetăţenilor germani către statele membre UE de aplicarea, în cursul procedurii de extrădare, a principiilor constituţionale[3].

Tot în 2005 Curtea Supremă din Cipru ajungea la aceeaşi concluzie, iar în 2006 Curtea Constituţională din Republica Cehă considera Decizia Cadru ca fiind în contradicţie cu Constituţia acestei ţări care prevede că extrădarea propriilor cetăţeni se poate face doar către state care îndeplinesc standardele minimale ale procedurii penale aşa cum acestea există şi sunt aplicate în Republica Cehă. Corneliu-Liviu Popescu nu prezintă toate aceste aspecte controversate în privinţa normelor care privesc extrădarea propriilor cetăţeni în contextul apartenenţei la UE, ci se referă la un “Drept al Uniunii Europene” despre care nu ni se dau alte detalii, ca şi cum nu ar fi vorba de acte ale instituţiilor UE în legătură cu care statele membre au la dispoziţie o marjă de apreciere. nu se condiţioneze extrădarea propriilor cetăţeni de existenţa unei “legi” (o referire extrem de imprecisă), ci să se meargă pe soluţia existentă în Constituţiile statelor menţionate sau pe cea recomandată chiar de către CJE, aceea de a pune în prim plan drepturile omului. Dovada unei lecturi tendenţioase dar şi a necunoaşterii raporturilor existente între standardele naţionale şi cele europene care descriu protecţia drepturilor omului, definite pe baza jurisprudenţei şi nu pe cea a unui abstract “Drept al Uniunii Europene”.

5. O ultima problema este cea a raportului dintre dreptul national si cel international. In acest caz, Corneliu-Liviu Popescu doveste o lipsa de rationament juridic elementar. Comisia nu face altceva decat sa constate ca regimul juridic este unitar in sensul ca dreptul international prevaleaza asupra dreptului intern in toate situatiile asa cum rezulta din legea 590/2003. Chestiunea pe care o trateaza comisia este raportul dintre dreptul intern si dreptul international, mai précis care drept prevaleaza in caz de conflict si nu specificitatea drepturilor omului. Fragmentarea drepturilor omului e una dintre cele mai importante chestiuni ale drepturilor international a fost tratata deja de Comisia de drept international in raportul coordonat pe Martti Koskeniemmi si nu face obiectul acestui raport. O remarca pentru a inlatura suspiciunile legate de acest raport; diferenta dintre cartea scrisa de Ioan Stanomir si Radu Carp: “Limitele Constitutiei” aparuta la Ch.Beck in 2009 si raportul Comisiei sunt importante. Subtilitatea si profunzimea raportului se datoreaza in mare parte si Iuliei Motoc, unul dintre cei mai importanti juristi europeni ai generatiiei ei, si lui Vlad Perju, doctor la Harvard si profesor la Boston.

---

[1] Council Framework Decision 2002/584/JHA of June 13, 2002 on the European Arrest Warrant and the Surrender Procedures between Member States, 2002 O.J. (L190) 1 (July 18, 2002).

[2] Pentru un comentariu al acestei decizii, vezi Angelika NUSSBERGER, Poland: The Constitutional Tribunal on the implementation of the European Arest Warrant, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 162 – 170.

[3] Decizia Curţii Constituţionale Federale este comentată pe larg în Nicolas NOHLEN, Germany: The European Arrest Warrant case, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 153–161.

Little saviours of this planet…

Magnificat anima mea (J.S.Bach)

Traian Ungureanu: despre indolenţa occidentală în cazul polonez

Unde a fost unitatea europeană în momentul de tragism unic de după 10 aprilie? În discursuri. Şi în gesturi de indiferenţă abia mascate. Toată lumea politică occidenală de prim rang a anunţat cu o admirabilă promptitudine emoţionaltă că va face drumul pînă la Cracovia, pentru funeraliile Preşedintelui Kaczynski şi ale soţiei lui, Maria. A fost deajuns un pretext cît de cît credibil pentru ca lotul magnificilor occidentali să dezerteze în masă. De la Preşedintele Obama, la Cancelarul Merkel, Preşedintele Sarkozy şi Prinţul Charles, liderii occidentali s-au declarat scutiţi pe motive de cenuşă vulcanică şi paralizie a transporturilor. Nici unul nu a plecat spre sau n-a încercat măcar să plece spre Cracovia. Dacă există o oarecare înţelegere pentru refuzul Preşedintelui Obama (deşi e greu de crezut că expediţia prezidenţială n-ar fi avut sorţi de izbîndă) liderii vest-europeni s-au acoperit de penibil şi au trimis polonezilor şi est-europenilor un mesaj inconfundabil: nu sînteţi importanţi pentru noi.

Preşedintele Sarkozy avea, desigur, la îndemînă excelenta reţea feroviară franceză şi putea conta, fără îndoială pe elicoptere de mare performanţă. Prinţul Carles nu avea decît să traverseze Canalul Mînecii, aşa cum o fac milioane de oameni anual, folosind Eurostarul sau ferry-urile care fac legătura cu Franţa. Iar de acolo: drum întins pe şosea sau pe drum de fier, pînă la Cracovia. Dna. Merkel a prefereat să facă o călătorie ocolită pe ruta sud-nord, debarcînd în Europa fără cea mai mică intenţie de a se abate pe la Cracovia.

Opţiunea Merkel e cu atît mai jignitoare pentru polonezi, cu cît tot ce înseamnă relaţie polono-germană e încărcat de sensibilităţi şi amintiri apăsătoare. Preşedintele Comisiei Europene Barroso, n-a explicat nimic dar e cert că nu a găsit voinţa să ajungă la Cracovia. Dealtfel, în afara lui J. Buzek, Preşedintele Parlamentului European, nici una din distinsele feţe ale Europei oficiale n-a sosit la Cracovia. Dar Buzek e un polonez admirabil şi un om politic de mare corectitudine. Prezenţa sa la Cracovia a fost dictată de aceste trăsături, nu de morga absenteistă a liderilor Europeni.

În schimb, liderii est-europeni au reuşit să ajungă, în bloc, la Cracovia. Primul ministru estonian a călătorit 18 ore, Preşedintele Letoniei a călătorit timp de 14 ore. Preşedinta Lituaniei 11. Preşedintele Băsescu a găsit formula pentru un itinerariu aerian şi rutier. Toţi ceilalţi lideri est-europeni au gîndit şi au făcut ceva şi au ajuns la Cracovia. Liderii occidentali au rămas acasă, învinşi de spaţiu, în postura de căpetenii izolate într-o neputinţă şi infrastructură de secol XIV. E clar, însă, că nemişcarea liderilor ocidentali n-a fost şi n-avea cum să fie efectul handicapului geografic sau al înapoierii tehnologice. Gestul absent al liderilor europeni a tradus exact şi vizibil ideea dominantă în materie de Est, acea parte a Europei care rămîne obositoare, iritantă şi inutilă pentru Vest.

Andrei Pleşu despre Polonia

Lecţia Solidarităţii poloneze n-a ajuns încă la noi, nici după treizeci de ani de la salutara ei constituire.

Teodor Baconschi: o invitatie catre Papa Benedict XVI

Diplomacy.Ro:

Bucureşti, 21 apr /Agerpres/ – Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, a fost primit, miercuri, după tradiţionala audienţă generală de la Vatican, de Papa Benedict al XVI-lea, prilej cu care şeful diplomaţiei române a reiterat Suveranului Pontif invitaţia de a vizita România.

Potrivit unui comunicat al Ministerului Afacerilor Externe, Papa Benedict al XVI-lea a evocat în cadrul întâlnirii relaţiile foarte bune pe care Sfântul Scaun le are cu ţara noastră.

Aflat în vizită oficială în Italia şi la Sfântul Scaun, Baconschi a mai avut întâlniri, marţi, cu omologul său, monseniorul Dominique Mamberti, secretar pentru Raporturile cu Statele şi cu Cardinalul Jean Louis Tauran, prestigios diplomat pontifical, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios.

În cursul dialogului cu şeful diplomaţiei pontificale a fost evocată importanţa pe care vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România a avut-o pentru evoluţia ascendentă a relaţiilor bilaterale şi necesitatea dezvoltării lor armonioase în continuare.

Monseniorul Dominique Mamberti a mulţumit ministrului Baconschi pentru rolul decisiv pe care l-a jucat, ca ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, în organizarea vizitei istorice a Papei în România, în 1999.

Discuţia a cuprins şi subiecte precum colaborarea la nivelul instituţiilor europene şi internaţionale pentru susţinerea rădăcinilor creştine ale continentului nostru, a libertăţii religioase şi a dreptului de practicare a credinţei.

Şeful diplomaţiei pontificale a amintit de importanţa pe care Sfântul Scaun o acordă integrării imigranţilor în societăţile gazdă, care sunt îndemnate să ţină seama, cu generozitate, de necesităţile şi demnitatea acestora, informează MAE.

Ministrul român a mulţumit omologului său pentru sprijinul oferit de Biserica Catolică parohiilor şi comunităţilor româneşti din Europa occidentală şi a subliniat importanţa recunoaşterii cultului ortodox în Italia, ca factor de stimulare atât a relaţiei bilaterale, cât şi a dialogului ecumenic dintre cele două Biserici.

Vizita ministrului Afacerilor Externe român la Vatican este un răspuns al vizitei întreprinse în România, în mai 2009, a şefului diplomaţiei pontificale, monseniorul Dominique Mamberti, secretar pentru Raporturile cu Statele.

Vechea Europa s-a îngropat în cenusa. 1940, 2010 – Polonia din nou singura. Unde e Sarkozy? Barroso? Obama?

Gelu Trandafir:

Rompuy, Zapatero, Barroso, Ashton, Merkel, Sarkozy, Berlusconi, Brown si alti predicatori ai „Europei unite”, ai „Europei valorilor” au lipsit de la Cracovia. Nu ne mai faceam iluzii; era de asteptat. Asta nu însemna însa ca absenta lor este mai putin rusinoasa.

Saakashvili about Lech Kaczynski (bonus TRU & Ioan Stanomir)

Bonus

TRAIAN UNGUREANU: Culisele politice ale afacerii Katyn ediţia 2010 arată limpede că Rusia nu e deloc gata de reconciliere. În plus, discursul rostit de Putin la Katyn, pe 7 aprilie, e o mostră de ipocrizie. În mai multe rînduri, Premierul rus pune Katyn în balanţă cu presupuse crime poloneze şi sugerează că tot ce era de spus s-a spus. Realitatea e un pic diferită. Putin amestecă decesul a numeroşi prizonieri sovietici răpuşi de tifos în detenţie poloneză, după atacul sovietic asupra Poloniei în 1920, cu asasinatul în masă de la Katyn 1940.

IOAN STANOMIR: Solidaritatea cu morţii de la Katyn este o formă de a onora sacrificiile unui veac şi sacrificiile unui întreg spaţiu geografic şi de sensibilitate. Dincolo de terminologia care poate fi convocată( “crime împotriva umanităţiii”, “ crime de război”) supravieţuieşte un sens al unicităţii momentului- uciderea ofiţerilor polonezi marchează un punct de inflexiune, ce anunţă un timbru al anilor care vor veni.

Angelo Mitchievici: Remember KATYN

Penultimul film al lui Andrzej Wajda, Katyn, a cărui premieră avea loc la Varşovia pe 17 septembrie 2008, ziua în care Armata Roşie a atacat Polonia în 1939, beneficia de „reclama” tragică a unui eveniment controversat şi trecut mult timp sub tăcere de cancelariile occidentale din motive diplomatice. Recent, tragedia poloneză generată de accidentul aviatic de la Smolensk unde şi-au pierdut viaţa preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, soţia sa, Maria şi un întreg staff politic şi diplomatic, aminteşte de tributul plătit de polonezi ideii de libertate cu nobleţea care a caracterizat acest popor de-a lungul veacurilor. În cazul Katynului, este vorba despre execuţia în cursul anului 1940 de către NKVD, poliţia secretă a Uniunii Sovietice, la ordinul lui Stalin contrasemnat de către Nikita Hruşciov şi întreg biroul politic în frunte cu Lavrenti Beria a cca. 22000 de polonezi, dintre care aproximativ 15000 erau prizonieri de război, iar între ei se aflau aproximativ 8000 de ofiţeri, aproape jumătate din efectivul de ofiţeri de care dispunea Polonia în 1939. A fost vorba de ceea ce istoricul Viktor Zaslavsky a numit class cleansing.  Nu a fost deci o crimă de război, cum afirmă mulţi istorici şi politicieni ruşi. În fapt, Polonia nu s-a aflat în razboi cu URSS, ci a fost atacată, în septembrie 1939, de cei doi monştri totalitari, Hitler si Stalin. Katyn a fost o crimă împotriva umanităţii, metodic planificată şi sistematic săvârşită.

Deoarece în Polonia anului 1939 cetăţenii polonezi care terminau studii universitare treceau pe lista ofiţerilor de rezervă, activaţi automat în timp de război, NKVD-ul a asasinat după o atentă selecţie o mare parte din floarea intelectualităţii poloneze, conform datelor, cca. 300 de doctori, 20 de profesori universitari, 100 de scriitori şi ziarişti, în genere aristocraţi şi elită intelectuală. Adevărul a fost scos pentru prima oară la suprafaţă de către nazişti în 1943, aceştia stabilind autorii genocidului de la Katyn, după o investigaţie care avea să fie confirmată ulterior, în repetate rânduri, de instanţe diferite. Trebuie spus că expertiza tragediei poloneze servea în acel moment, în mod cinic, şi maşinii de propagandă germane în fruntea căreia se afla dr. Joseph Goebbels. Genocidul de la Katyn, nerecunoscut niciodată ca atare de Rusia, fapt ce ar fi adus vinovaţii în faţa unei comisii similare celei de la Nürenberg, a fost utilizat şi de propaganda sovietică care l-a trecut în contul crimelor Germaniei naziste. Evenimentul trecut sub tăcere în Polonia intrată din nou după 1945 în sfera de influenţă a URSS a fost readus în discuţie după 1989 după căderea regimului comunist, iar Gorbaciov a recunoscut masacrul în 1990 cerând iertare poporului polonez şi atât.  Am schiţat o parte din această istorie neagră a Poloniei, pentru că una din mizele filmului lui Wajda o reprezintă restituirea adevărului istoric şi a memoriei, cu atât mai mult cu cât veteranul Wajda şi-a pierdut tatăl la Katyn.

Deşi nu întotdeauna o astfel de notă „subiectivă” joacă în favoarea regizorului, aşa cum întregul capital simbolic al unui eveniment tragic cum a fost masacrul de la Katyn trebuie gerat cu atenţie, în cazul de faţă şi-au pus amprenta experienţa unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut acest secol. O opţiune firească a lui Wajda a fost să confere şi o tentă documentară filmului său fără a-l rigidiza, prin intermediul afişării momentelor esenţiale ale dramei, începând cu atacarea Poloniei din două direcţii de către Germania şi Rusia sovietică aliate în urma pactului Ribbentrop-Molotov, decizând împărţirea Poloniei (a nu se uita că o clauză a acestui pact prevedea şi dezmembrarea României). Regizorul foloseşte fragmente de film documentar ca atare cu dezhumarea şi autopsierea cadavrelor stivuite în gropile comune. Tot din sfera documentarului, însă într-o notă dramatică, stă şi jurnalul ţinut de ofiţerul Andrzej (Artur Zmijewski) şi care se încheie cu câteva ore înaintea execuţiei sale, jurnal care precizează atât ora Rusiei, cât şi ora Poloniei, ore tragice ale istoriei.

Wajda amână deznodământul, pentru a reda întregul set de evenimente care s-a succedat deportării către o zonă necunoscută a ofiţerilor polonezi, perioada ocupaţiei germane fiind concentrată într-un episod de violenţă, închiderea universităţilor, arestarea şi deportarea profesorilor. Intenţia regizorului a fost să sublinieze ceea ce ulterior Europa occidentală a pierdut din vedere cu bună ştiinţă, şi anume că două regimuri criminale, totalitare, sovietic şi nazist au avut iniţial o relaţie sororală, şi-au dat mâna pentru a intra împreună în cartea recordurilor la atrocităţi. Scena cu care debutează filmul devine exemplară, pe un pod se întâlnesc două grupuri de polonezi, cei care fug din faţa ocupantului nazist şi cei care fug de Armata Roşie. Ca şi în realitate, în film discursul de propagandă al celor două totalitarisme sună asemănător, instrumentînd ambele la fel de cinic asasinatul de la Katyn. Nu este vorba doar de ceea ce nemţii numesc „Schuldfrage”, chestiunea vinovăţiei, ci şi despre supravieţuirea Poloniei ca stat, o altă temă fundamentală a lui Wajda, cu o rezonanţă puternică dacă ne gândim la perioadele extrem de nefaste traversate de Polonia, a cărei unitate statală, înainte de invazia sovieto-nazistă a fost dizolvată mai bine de 100 de ani. Aici însă, discursul lui Wajda este actualizat pentru a face probabil mai explicit mesajul european, şi ca un corolar emoţional filmul câştigă prin ceea ce configurează patina timpului, a acelui timp ilustrat de fotografii şi „relicve”, puţinele obiecte personale returnate, de la decoraţii, un rozariu, la jurnalul neterminat, cu paginile pătate, răsfoit de o mână invizibilă.

Există  în film o întreagă galerie polonă de personaje care ilustrează  fiecare pe un anumit palier social sau de vârstă ideea de rezistenţă esenţială supravieţuirii şi cei care vor citi Scrisorile din închisoare ale lui Adam Michnik o vor înţelege pe deplin. Sunt prezenţi tinerii furioşi, dar încrezători în soarta Poloniei, precum Tadeusz (Antoni Pawlicki) care ştie şi nu vrea să mintă şi a cărui poveste de dragoste se sfârşeşte rapid, scepticii patrioţi de tipul directoarei care-l admite în şcoală pe tânărul ambiţios pentru că este un bun polonez, soţiile devotate precum aceea a ofiţerului Andrzej, Anna (Maja Ostaszewska), revoltaţii intransigenţi precum Agnieszka (Magdalena Cielecka) sfârşind în beciurile poliţiei revoluţionare. Sunt personaje emblematice, cei pe care Wajda  vrea să-i amintească, cei de care Polonia doreşte să-şi amintească. Timpul lor este irevocabil scurtat de evenimente, ei sunt cei care vor plăti preţul maxim pentru libertatea Poloniei. Agnieszka îşi donează părul unui teatru unde pe un perete obiectivul surprinde en passant, dar semnificativ, un afiş cu piesa lui Sofocle, Antigona, aşa cum Antigona lui Jean Anouilh, scrisă în timpul ocupaţiei naziste, se constituia într-una din figurile simbolice ale rezistenţei în faţa ocupantului.

Sfidând autorităţile, Agnieszka pune pe mormântul gol al fratelui ucis la Katyn o placă funerară cu data decesului, 1940, anul crimelor sovietice. Ca şi Antigona, ea asumă rolul rostirii/scrierii adevărului cu orice preţ, pentru că nimic nu este mai periculos decât adevărul pentru starea de impostură generică a unui regim totalitar. În această confruntare nu există loc pentru compromisuri, fapt subliniat de Wajda într-o notă uşor idealizantă, dar nu străină de spiritul polonez, cedările conduc la declinul moral, la pierderea singurului capital care nu se negociază: onoarea. Fără a fi un individ tranzacţional, aflându-se printre puţinii supravieţuitori, sublocotenentul Jerzy (Andrzej Chyra) intră în rândurile armatei “de eliberare”. În cazul său, problema de conştiinţă se rezolvă radical, prin sinucidere, nu fără o încercare de justificare faţă de ceilalţi care-l izolează cu dispreţ. Lipseşte tipul tranzacţionalului autentic, regizorul sugerează încă odată, că nu există loc pentru compromis chiar atunci când acesta apare justificabil, de exemplu, la sceptica directoare sau la Jerzy, ca o soluţie de supravieţuire a omului sub vremi. La acest nivel se angajează conflictul tragic, între o Polonie a Solidarităţii şi Rezistenţei şi una inadmisibilă pentru Wajda, a Resemnării şi Colaborării cu puterea discreţionară, între Antigona şi Ismena, ca figuri emblemtice ale tragediei greceşti.

Filmul lui Wajda încearcă să pună în acord realitatea istorică incontestabilă prin apelul la documentar, cu istoria orală, istoria trăită, istoria mică, ambele dublate de un discurs legitimant, un discurs al unei „identităţi rănite” (Michael Polack) şi care se impune prin atitudinea intransigentă. Cele trei registre tragic inervate creează o simbioză între efectul de autenticitate şi substanţa dramatică a evenimentelor. Talentul, fineţea celui care a făcut Cenuşa (1965), Pădurea de mesteceni (1970), Omul de marmură (1977) sau Omul de fier (1981) l-a ferit de grotescul patriotismului pompier á la Sergiu Nicolaescu cu maioneza tăiată a discursurilor recitate cu solemnităţi împăiate, însă există o pledoarie pentru aristocraţia gestului de demnitate umană care răzbate din film, un parti pris esenţial dincolo de toate posibilele note relativizante. Filmul este înschis în paginile jurnalului, iar ceea ce se întâmplă ulterior lichidării ofiţerilor polonezi amână într-un fel scena execuţiei. Documentul istoric apare sensibilizat de drama familiilor care aşteaptă o veste, care se hrănesc cu speranţe oarbe, şi, în final, ca o lovitură de graţie, execuţia cu sânge rece.

Nu căderea trupurilor, nu ultimele cuvinte, nu frânturile de rugăciune recuperate de pe buzele fiecăruia dintre cei executaţi, nu groapa comună deschisă la picioare, ci eficienţa maşinii de tocat, o găleată cu apă care spală superficial sângele şi… următorul! Sentimentul de suspendare, de survol al neantului, o mână cu un rozariu, mână care mai tremură uşor înainte de a fi complet înghiţită de pământ, aceasta este totul. Adus în pragul camerei de execuţie, generalul are o mişcare de recul, el vede ceea ce noi nu vedem încă, urmele de sânge, oroarea şi minciuna. Retragerea vine din reflexul animal, în schimb, reculegerea demnă este rezultatul a ceea fiinţa umană are mai bun, a ceea ce Polonia are mai bun. Cu o tăietură impecabilă, crudă, finalul neiertător poartă amprenta marelui regizor care pare să regăsească sobrietatea aproape analitică a unei priviri curajoase în abis.

Interviu cu Andrei Plesu

Orice ai face, te afli in perimetrul unei traditii (fie ca o continui, fie ca o contesti), intr-un teritoriu de civilizatie care, vrei-nu vrei, te defineste. Si e preferabil sa fii in dialog cu acest teritoriu. Pe de alta parte, pe cat e de contraproductiv sa ignori fundalul istoric pe care se deseneaza ispravile tale, pe atat e de periculos sa abuzezi de retorica trecutului.

Grigorie de Nyssa: Contra Eunomium (Polirom, 2010)

Traducere si note de Ovidiu Sferlea

ISP Romania pe Youtube

Fundatia Partidului Democrat Liberal, Institutul de Studii Populare (ISP), anunta lansarea unui canal propriu pe binecunoscutul portal YouTube.com.

Sectiunea video pe care o propune ISP Romania contine deja peste 100 de inregistrari video de la mai multe manifestari publice desfasurate sub tutela acestei fundatii si va continua sa promoveze continut video propriu de la viitoare actiuni cu caracter public al ISP.

Canalul ISP de pe YouTube.com poate fi accesat direct la adresa: http://www.youtube.com/results?search_query=ISPRomania&aq=f

La aceasta adresa veti gasi, in format video, alocutiuni, discursuri, momente polemice si luari de pozitie ale unor personalitati ale vietii publice romanesti precum Emil Boc, Sever Voinescu, Valeriu Stoica, Teodor Baconschi, Daniel Funeriu, Mihail Neamtu, Andreea Paul, Bogdan Tataru-Cazaban, Catalin Avramescu, Adrian Cioroianu, Sebastian Lazaroiu, Ioan Stanomir,  Lazar Vlasceanu, Cristian Preda, Radu Carp.

ISP Romania va actualiza intr-un ritm sustinut baza de date video  de pe acest canal.

Creştinismul în spaţiul public. O perspectivă a dreptei româneşti (Conferinţă la Institutul de Studii Populare, marţi, 13 aprilie 2010)

Onorată adunare, distinşi colegi,

doamnelor şi domnilor,

Criteriile dreptei

Identitatea dreptei româneşti traversează momente importante de clarificare doctrinară. Se dezbat principiile gândirii populare, se discută relaţia între liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie, sunt comentate apoi raporturile de continuitate sau de adversitate cu trecutul recent al dreptei (partidele istorice post-decembriste) şi, respectiv, cu trecutul îndepărtat (etnocentrismul interbelic). Până acum, conversaţia a tratat oblic problematica religiei în spaţiul public, atât de aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, Italia lui Marcello Pera şi Benedict al XVI-lea, Anglia arhiepiscopului Rowan Williams sau Polonia fraţilor Kaczynsky[1].

În această prelegere doresc să susţin următorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.

A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.

Un alt exemplu contra-intuitiv: nu eşti moştenitorul pipei lui Mircea Eliade şi totuşi deplângi persecuţia împotriva ultimilor fumători care doresc să-şi consume, cu un riscuri medicale asumate, foaia de tutun. În acelaşi fel, oricare ar fi opţiunile noastre personale în materie de teologie ― ezitând poate între teism, deism, scepticism, agnosticism, sincretism sau o anume ortodoxie ―, ca oameni de dreapta recunoaştem autonomia spiritului uman în raport cu materia. Refuzăm determinismul rasial, biologic sau economic întrucât credem în potenţialul ascuns al naturii şi al persoanei umane. Pe cale de consecinţă, s-ar cuveni să fim favorabili sau, dacă nu, atunci măcar non-combativi faţă de manifestările sănătoase ale religiei tradiţionale (i.e., angajamentele care exclud violenţa, incitarea la ură, isteria colectivistă, etc.).

În sprijinul acestei afirmaţii voi oferi mai întâi un argument contextual: creştinismul merită un loc în cetate, pentru că ― fie că vorbim despre Craiova mafiilor de cămătari sau despre zonele interlope ale Bucureştiului ― străzile, scuarurile, trotuarele, parcurile şi mai toate cartierele noastre suferă de anomie morală şi individualism orb. Simţul comunitar şi reactivitatea civică aproape au dispărut. Sila de-a face lucruri împreună devine uneori copleşitoare. După cincizeci de ani de totalitarism ateu şi alţi douăzeci de tranziţie incertă, nu doar canalele media, ci şi instituţiile publice, şcolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism şi gregaritate. Cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de flagelul prostului gust. E un motiv în plus pentru a spune că nu face nimănui rău redescoperirea Evangheliei în puritatea sa originară sau împlinirea celor zece porunci („să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”, etc.).

Al doilea argument este strict principial şi nu se referă doar la situaţia României de astăzi. De la bun început, creştinismul a avut o vocaţie publică şi un elan civilizator. Triada bine, adevăr, frumos se armonizează printr-o triplă prezenţă în cetate: acţiune socială, aspiraţii metafizice şi cultură estetică. Vorbim adesea despre virtutea prudenţei, a dragostei, a cumpătării, a independenţei materiale, a filantropiei, a îndelungii-răbdări ― care sunt la fel de importante ca şi existenţa voluntarilor în cantinele sociale, în casele de bătrâni şi în şcolile pentru copiii defavorizaţi. Acest chip al binelui vizibil se conjugă cu o căutare a adevărului, asumat prin interpretarea teologică a istoriei. Creştinismul are o metafizică excepţională şi o epistemologie proprie; tratatele patristice expun un mod unic de-a înţelege fiinţa lumii create, dar şi o conceptualizare anume a cunoaşterii de sine specifică omului căzut.

Prezenţa facultăţilor de teologie în marile universităţi occidentale (cu excepţia tristă a Franţei) indică relevanţa bătăliei pentru adevăr. În sfârşit, gloria frumuseţii este apărată de-o lungă tradiţie în artă şi cultură: principalele muzee, săli de concerte sau pinacoteci ale lumii relevă, în fiecare an, contribuţia creştinismului universal la consolidarea unei anume estetici: câmpul vizual est-european e inundat de fluxul cromatic al icoanelor lui Maxim Grecul sau Andrei Rubliov; partiturile muzicale ale Occidentului găzduiesc capodopere unice, de la psalmodia bizantină ori cântul gregorian până la Palestrina, Bach, Mozart sau minimalistul Arvo Pärt; nici bibliotecile n-au alungat încă poezia lui Roman Melodul (sec. VI), Dante (1265–1321), George Herbert (1593–1633), T.S. Eliot (1888–1965), Paul Claudel (1868–1955) sau Vasile Voiculescu (1884-1963).

E în firea lucrurilor ca binele, adevărul şi frumosul să nu-şi pună lumina sub obroc.

O comparatie pilduitoare: presa de stinga intre cazul Roman Polanski si Benedict al XVI-lea

There is child abuse and then there is child abuse. Or so the liberal establishment would have us think. The tale of two elderly men bears witness to the incredible hypocrisy of our intelligentsia.

Both men are brilliant and influential figureheads. Both have been accused of perverting the course of justice in cases of child abuse. But there the similarity ends between Pope Benedict XVI and Roman Polanski, the noted Polish film maker. Because, you see, although Polanski pleaded guilty to unlawful sexual intercourse with a 13-year-old girl in 1977, he is an “artist”. When US authorities issued a warrant for his extradition last year, the creme de la creme of Hollywood was up in arms. Stars like Woody Allen, Martin Scorsese and Whoopi Goldberg petitioned for the director of The Pianist and the forthcoming The Ghost Writer to be let off. When he raped a child, Goldberg explained, it “was not rape rape”. It was something altogether different. Polanski, you see, was so talented, so special, mortal laws could not apply to such a genius. From NW3 to Manhattan, the chatteratis clucked about the provincial American justice system and their philistine mentality.

Bogdan Tataru-Cazaban & Mihail Neamtu: dezbatere ISP despre rolul religiei in spatiul public (marti, 13 aprilie, 17.30h)

Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Konrad Adenauer(KAS)

vă invită marţi, 13 aprilie 2010,

la sediul din Str. Alecu Russo nr. 13-19, Ap. 3,

începând cu ora 17:30 la dezbaterea privind

RELIGIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC:

O PERSPECTIVĂ A DREPTEI ROMÂNEŞTI

Programul dezbaterii:

17:15-17:30 Sosirea invitaţilor, cafea;

17:30-17:40 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, domnulValeriu STOICA.

17:40-18:30 Vorbitori: Mihail NEAMŢU (director ştiinţific, IICCMER),Bogdan TĂTARU-CAZABAN (Consilier prezidenţial pentru cultură şi culte).

18:30-19:00 Întrebări şi răspunsuri

Dezbaterile doctrinare privind valorile dreptei au ocolit, cu puţine excepţii, întrebarea despre rolul religiei în reconstrucţia morală şi constituţională a spaţiului public românesc. Ce impact mai au virtuţile creştine asupra comunităţilor noastre, într-o epocă a secularizării? Care sunt riscurile sau posibilele beneficii ale separaţiei (dar şi ale parteneriatului) între Biserică şi Stat? Care sunt resursele neexploatate ale sentimentului religios care sprijină, indirect, fenomene complexe precum solidaritatea între generaţii, caritatea, etica moderaţiei, demografia pozitivă sau ordinea socială? Cum vor putea regândi politicienii români relaţia cu tradiţia creştin-democrată în lumina apartenenţei PDL la familia popularilor europeni? În contextul marcat de sărbătorile pascale, ISP vă propune o reflecţie liberă asupra acestor întrebări.

Traian Ungureanu despre tragedia de la Katyn

Sfîrşitul Preşedintelui Kaczynski e înconjurat de simbolistica neagră a tragediei de la Katyn, acum 70 de ani şi după 70 de ani. Un Preşedinte anti-comunist, fiul unui erou al rezistenţei poloneze, moare la Smolensk, lîngă Katyn, alături de alţi 100 de polonezi, în drum spre cel mai nefericit loc al nefericitei istorii poloneze. Kaczynski şi delegaţia care îl însoţea urmau să participe la a 70-a aniversare a ororii de la Katyn. În 1940, în impul ocupaţiei sovietice care a urmat acordului sovieto-nazist de dezmembrare a Poloniei, trupe speciale şi unităţi sovietice NKVD au executat 22000 de ofiţeri, intelectuali şi personalităţi publice poloneze. Elitele naţionale poloneze au fost decapitate. Comunismul sovietic a calculat doctrinar că o naţiune lipsită de conştiinţe se va scufunda mai repede în amoralismul socialismului de gloată.

Tragedia poloneză

Casatorii in scadere, divorturi in crestere si un spor natural negativ in februarie. Producatorii si bancile urmaresc cu mare atentie datele demografice (Hotnews.Ro)

Numarul romanilor a scazut in februarie 2010 cu 5.708 persoane, numarul nasterilor (16.418 copii) fiind mai mic decat cel al persoanelor care au decedat (22.126), arata datele oficiale provenind de la Institutul National de Statistica. In ianuarie, scaderea numarului populatiei a fost de 6.382 persoane.

Numarul copiilor cu varsta sub un an care au decedat in luna februarie a fost de 178 (10,8 copii sub un an la 1.000 nascuti-vii), in crestere fata de luna ianuarie (9,6 copii sub un an la 1.000 nascuti-vii), mai arata INS.

La oficiile de stare civila s-au inregistrat in luna februarie 4.715 casatorii (2,9 casatorii la 1000 locuitori), in scadere cu 126 casatorii comparativ cu luna precedenta.

Prin hotarari judecatoresti definitive s-au pronuntat 2.767 divorturi (1,68 divorturi la 1000 locuitori), cu 1.552 mai multe decat in luna ianuarie.

Numarul casatoriilor a fost in luna februarie 2010 cu 2.306 mai mic decat in aceeasi luna din anul precedent. Prin hotarari judecatoresti definitive s-au pronuntat cu 451 divorturi mai putine in luna februarie 2010 decat in luna februarie 2009.

Desi aparent „inofensive”, producatorii si bancile urmaresc cu foarte mare interes evolutiile demografice, pentru a-si ajusta din timp oferta destinata anumitor segmente de consumatori. O rata ridicata a divortialitatii poate insemna o cerere mai mare de credite ipotecare (cei doi soti vor cauta sa se separe si au nevoie de inca un spatiu destinat locuintei), firmele de specialitate oferind analize pe judete si uneori chiar pe strazi din marile localitati.

Banalitatea complotului universal (Dilema veche)

Obsesia complotului universal e un simptom al fricii şi al oboselii nervoase. Cu această concluzie se încheie orice biografie a unui dictator sîngeros din secolul XX. Ultimele zile ale lui Nicolae Ceauşescu s-au consumat printr-o denunţare repetată a „agenturilor străine“. Confiscat de-o inteligenţă agilă dar, pe fond, rudimentară, cotropit de frică şi obsedat de propria putere, Ceauşescu nu vedea în marşul pentru libertate al timişorenilor decît semnul unei uneltiri malefice. La fel, Saddam Hussein şi-a lichidat o bună parte din familie, plecînd de acelaşi simptom al suspiciunii. În 1980, Iran complota alături de americani împotriva demnităţii „poporului irakian.“ În 1982, acelaşi Saddam Hussein a comandat un masacru împotriva cetăţenilor şiiţi din oraşul Dujail, ca răspuns la o tentativă de asasinat anti-prezidenţial în regiune. Treptat, şi-a eliminat toţi oamenii de încredere. Dacă Mossad îl împiedica pe Saddam să devină un al doilea Nabucodonosor, „forţele iredentiste“ îi uzurpau lui Ceauşescu statutul monarhic de nou Burebista.

Acelaşi tipar psihologic reapare în viaţa unor personaje similare ca Idi Amin Dada (speriat de „invazia asiatică“), Pol Pot ori Che Guevara (dispreţuitori la adresa „cabalei americane“), Stalin (lichidatorul culacilor), Hitler (duşman declarat al „raselor inferioare“) et eiusdem farinae. Gîndirea obsedată de maşinaţiuni şi urzeli acţionează rapid şi pauşal. Nu e loc pentru fraze echivoce sau îndoieli auto-reflex: acolo unde istoricii complică reţeaua de cauzalităţi, mintea celui urmărit de stafia complotului taie grăbit nodul gordian. Descoperim aici varianta patologică a „conspiratitei“ – o pornire a minţii care, atunci cînd dispune de putere politică discreţionară, săvîrşeşte legiune de abuzuri şi samavolnicii.

Ioan Stanomir despre Nicolae Steinhardt

Între viaţă şi cărţi, carte a cărei primă ediţie este publicată în 1976, are o poziţie specială în canonul lui N. Steinhardt – prin nenumărate fire şi repere, ea este legată de efigia critică şi intelectuală a celui care fusese, înainte de 1947, deja evocatul tânăr N. Steinhardt. Citită cu atenţie, punerea în pagină a selecţiei de texte este şi o mise en abîme a unui proiect personal de recuperare a unei direcţii care părea îngropată, la 1948, sub ruinele lumii sfărâmate de soarele RPR.

Odată cu volumul din 1976, timbrul intelectualului liberal, al celui care semna un manifest liberal-conservator în contra unui curent de masificare totalitar, este recognoscibil fără dificultate. Recuperarea câtorva dintre textele plasate în presa anilor 1944-1947 nu este un accident, ci marchează intenţia de a întinde, dincolo de decenii şi de hiatusuri tragice, o punte de comunicare cu un eu ideologic niciodată renegat în anii comunismului. Opţiunea lui N. Steinhardt este influenţată, în mod previzibil, de logica unui esopism dominant: abandonarea republicării clasicelor texte despre valorile burgheze şi liberale este naturală, în contextul unui univers intelectual ce acorda vulgatei partinice un monopol logocratic. A imagina, fie şi parţial, resurecţia unui curent liberal conservator în anii de după Tezele din iulie este un semn de idealism vizionar.

Ancheta EvZ: un răspuns

Religia în şcoli? Un liberal clasic va răspunde foarte simplu: cel care plăteşte are ultimul cuvânt. Nu clerul, nu birocraţii guvernamentali şi nu ONG-urile progresite sunt chemate să hotărască, ci părinţii şi comunitatea locală. E absurd ca Ministerul de la Bucureşti să decidă tot ceea ce trebuie sau nu predat într-o şcoală comunală din Delta Dunării (marcată de istoria pravoslavnicilor lipoveni) sau din Covasna (marcată de istoria calvinilor maghiari). Aş răsturna chiar perspectiva adversarilor religiei şi vă întreb: de ce să fie obligatorie educaţia sexuală într-o direcţie a laxismului şi a promiscuităţii, în timp ce evocarea preceptelor morale şi spirituale ale creştinismului trece drept o insultă la adresa conştiinţei? Nu cred că orele de religie (care pot combina elemente de istorie, etică sau artă vizuală) trebuie predate de oameni ostili textelor sacre, după cum nici literatura română nu merită apărată cu profesori agramaţi. Spunînd toate acestea, rămân la convingerea că, în adâncul fiecăruia, credinţa ţine de-o opţiune intimă. Nici coridoarele, nici sălile de clasă nu sunt spaţii deschise unei experienţe de tip numinos. Şcoala ne poate oferi informaţii şi o anumită deschidere intelectuală sau emoţională către sfera religiei. Pentru cei care acest lucru mai contează, adevărata educaţie duhovnicească se face în biserică. (MN)

Obama: A Postmodern Presidency (Victor David Hanson)

A Pretentious Word for a World Without Rules

Given thirty years of postmodern relativism in our universities, we were bound to get a postmodern president at some point.

Postmodernism is a fancy word — in terms of culture, nihilist; in terms of politics, an equality of result and the ends justifying the means — that a lot of people throw around to describe the present world of presumed wisdom that evolved in the last part of the 20th century.

“After modernism” or “beyond modernism” can mean almost anything — nihilistic art that goes well beyond modern art (think a crucifix in urine rather than the splashes of modernist Jackson Pollock). Or think of the current English Department doggerel that is declared “poetry” (no transcendent references, echoes of classicism, no cadence, rhyme, meter, particular poetic language, theme, structure, etc.) versus Eliot’s or Pound’s non-traditional modern poetry of the 1920s and 1930. In politics, there is something of the absurd. The modern age saw life and death civil rights marches and the commemoration of resistance to venomous racial oppression; the postmodern civil rights marches are staged events at the DC tea party rally, as elites troll in search of a slur, or Prof. Gates’s offer to donate his “cuffs” to the Smithsonian as proof of his racial “ordeal.”

Genres, rules, and protocols in art, music, or in much of anything vanish as the unnecessary obstructions they are deemed to be — constructed by those with privilege to perpetuate their own entrenched received authority and power.  The courage, sacrifice, and suffering of past American generations that account for our present bounty are simply constructs, significant only to the degree that we use the past to deconstruct the race, class, and gender power machinations that pervade contemporary American exploitive society. History is melodrama, a morality tale, not tragedy.

Proporţiile nebănuite ale furtului de la Stat (Adevărul)

În 1992, în România erau mai puţin de 80.000 de persoane înregistrate cu handicap grav sau accentuat. Acum, în evidenţe apar aproape 670.000 de adulţi şi copii cu dizabilităţi. Graficul evoluţiei numărului persoanelor cu handicap arată o explozie a cazurilor înregistrate după 1992 şi după 2006.

Marţi, 13 aprilie: RELIGIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC: O PERSPECTIVĂ A DREPTEI ROMÂNEŞTI (dezbatere ISP)

Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Konrad Adenauer (KAS)

vă invită marţi, 13 aprilie 2010,

la sediul din Str. Alecu Russo nr. 13-19, Ap. 3,

începând cu ora 17:30 la dezbaterea privind

RELIGIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC:

O PERSPECTIVĂ A DREPTEI ROMÂNEŞTI

Programul dezbaterii:

17:15-17:30 Sosirea invitaţilor, cafea;

17:30-17:40 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, domnul Valeriu STOICA.

17:40-18:30 Vorbitori: Mihail NEAMŢU (director ştiinţific, IICCMER), Bogdan TĂTARU-CAZABAN (Consilier prezidenţial pentru cultură şi culte).

18:30-19:00 Întrebări şi răspunsuri

Dezbaterile doctrinare privind valorile dreptei au ocolit, cu puţine excepţii, întrebarea despre rolul religiei în reconstrucţia morală şi constituţională a spaţiului public românesc. Ce impact mai au virtuţile creştine asupra comunităţilor noastre, într-o epocă a secularizării? Care sunt riscurile sau posibilele beneficii ale separaţiei (dar şi ale parteneriatului) între Biserică şi Stat? Care sunt resursele neexploatate ale sentimentului religios care sprijină, indirect, fenomene complexe precum solidaritatea între generaţii, caritatea, etica moderaţiei, demografia pozitivă sau ordinea socială? Cum vor putea regândi politicienii români relaţia cu tradiţia creştin-democrată în lumina apartenenţei PDL la familia popularilor europeni? În contextul marcat de sărbătorile pascale, ISP vă propune o reflecţie liberă asupra acestor întrebări.

Pascha Kyriou Pascha!

Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii, au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul. Si iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti. Iar ingerul, raspunzand, a zis femeilor: Nu va temeti, ca stiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut. Si degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S-a sculat din morti si iata va merge inaintea voastra in Galileea; acolo Il veti vedea. Iata v-am spus voua.Iar plecand ele in graba de la mormant, cu frica si cu bucurie mare au alergat sa vesteasca ucenicilor Lui. Dar cand mergeau ele sa vesteasca ucenicilor, iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu va temeti. Duceti-va si vestiti fratilor Mei, ca sa mearga in Galileea, si acolo Ma vor vedea. Si plecand ele, iata unii din straja, venind in cetate, au vestit arhiereilor toate cele intamplate. Si, adunandu-se ei impreuna cu batranii si tinand sfat, au dat bani multi ostasilor, zicand: Spuneti ca ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe cand noi dormeam; si de se va auzi aceasta la dregatorul, noi il vom indupleca si pe voi fara grija va vom face. Iar ei, luand argintii, au facut precum au fost invatati. Si s-a raspandit cuvantul acesta intre Iudei, pana in ziua de azi.Iar cei unsprezece ucenici au mers in Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Si vazandu-L, I s-au inchinat, ei care se indoisera. Si apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicand: Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele  Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin
.Matei 28, 1-20

Moartea lui Iisus

Moartea lui Iisus

Mihail NEAMŢU

Pentru creştini, Vinerea Mare este o zi îndoliată ― marcată cu un post aspru care, în mănăstiri şi în comunităţile ascetice din oraşe, se traduce prin renunţarea la hrană şi băutură până spre apusul soarelui. Ce argumente mai avem astăzi pentru a păstra această tradiţie? Care e semnificaţia mai adâncă a acestui scurt exerciţiu de mortificare, tot mai puţin răspândit într-un Occident secularizat, multicultural şi agnostic? De ce am vedea în decesul lui Iisus pe cruce mai mult decât un fragment de mitologie desuetă sau o banală întâmplare din cronicile sângeroase ale Antichităţii târzii?

Fie că suntem oameni îmbisericiţi sau credincioşi şovăielnici, ar trebui să acceptăm că drama povestită de Evanghelii răspunde la cele mai adânci căutări ale unei vieţi care se ia, totuşi, în serios. Scandalul nedreptăţii, cinismul ordinii politice, miopia unui sistem religios nereformat, sincopele prieteniei, teama de abandon, păcatul laşităţii şi căutarea intensă a unui răspuns divin în faţa suferinţei – toate acestea circumscriu povestea lui Iisus. Chiar şi pentru privirea rece şi obiectivă a istoricului, naraţiunea biblică despre sfârşitul învăţătorului galilean conţine câteva elemente paradoxale.

Iisus, mai întâi, a trăit o viaţă în hotarele Legii lui Moise. Spre deosebire de noi, el n-a încălcat poruncile din Decalog şi, dacă ar fi să dăm crezare izvoarelor, nu i-a îndrumat pe contemporanii săi decât spre bine. A deplâns nu doar violenţa fizică sau verbală de care oamenii sunt capabili, ci însăşi aderenţa noastră secretă la gândurile răutăţii. A vorbit neîncetat despre puterea iertării, cerîndu-ne să reînnoim contractul de încredere faţă de semeni chiar şi de „şaptezeci de ori câte şapte”. Iisus i-a smintit pe contemporani printr-o neobişnuită apropiere faţă de păcătoşi: femei adulterine, vameşi lacomi ori fii risipitori. În acelaşi timp, Iisus a practicat lepădarea de sine, asceza nevăzută, rugăciunea intensă şi renunţarea la bunuri, cultivînd prietenia cu asceţi intransigenţi, de felul sfântului Ioan Botezătorul – cel care „făcea drepte căile Domnului”, hrănindu-se în pustie numai cu „miere şi lăcuste”. Greu de aproximat şi imposibil de definit, Iisus nu s-a bucurat nici de longevitatea vieţii lui Socrate, nici de faima lui Xerxes. N-a scris cărţi savante după modelul alexandrinilor, dar nici n-a ignorat bibliotheca judaica, după modelul radicalismului anarhic al unor zeloţi palestinieni.

Dacă e să citim Evangheliile sinoptice, contemporanii l-au cunoscut ca pe un mare dascăl, binefăcător, taumaturg, vindecător de suflete şi tămăduitor de trupuri. Spre deosebire de alţi agenţi ai generozităţii, Iisus pretindea o relaţie de intimitate profundă cu Dumnezeu. Ucenicii au văzut nu doar umanitatea excepţională a lui Iisus, ci şi semnul mesianităţii. De aici, întreaga sămânţă a scandalului teologico-politic care a sfârşit prin condamnarea lui Hristos pe dealul Căpăţânii.

De ce a meritat să moară un om care a iubit copiii şi a preţuit banul văduvei mai mult decât averile marilor bancheri? Cum a putut Leibniz să spună că „trăim în cea mai bună lume din lumile posibile” – un univers care a condamnat la moarte filozoful Atenei în căutare de adevăr şi glasul profeţilor din Ierusalim, în căutarea dreptăţii? Cum a putut Hegel să creadă că „tot ceea ce este real e raţional”, când realitatea secolului întâi a erei noastre a însemnat şi cinismul lui Pilat din Pont şi ura de moarte a arhiereului Caiafa? Tâlcuirea Torei, luminarea celor orbi şi alinarea suferinţei celor săraci i-au adus lui Iisus nu doar un exil sau o ostracizare: grabnicul lui sfârşit a venit prin batjocură publică, torturi inimaginabile şi răstignirea cuvenită numai tâlharilor recidivişti.

Înainte de-a ne lansa în speculaţii metafizice proprii ultimului nivel de abstracţie al inteligenţei umane, să observăm cauzele umane ale morţii lui Iisus. După trei ani de propovăduire, caracterul provocator al gesturilor şi al cuvintelor sale erau cunoscute liderilor religioşi ai vremii. Cu toate acestea, redactarea unor capete de acuzare impunea colectarea de informaţii confidenţiale – relatări ale unor martori oculari, de preferinţă apropiaţi persoanei lui Iisus. Se căutau şi atunci delatori – oameni aserviţi duplicităţii. Tentat de treizeci de arginţi, Iuda şi-a oferit serviciile. La Cina cea de Taină s-a consumat, într-un registru aproape suprarealist, un act deloc străin vieţilor noastre: sărutul dat celui de care tocmai ne pregătim să ne despărţim. În Joia Mare, tristeţea lui Iisus n-a fost, pesemne, complet străină de melancolia unui adolescent fidel care, într-o seară blestemată, îşi vede iubita sedusă şi abandonată în braţele unui străin. Cel care pusese stăpânire pe sufletul lui Iuda era, de această dată, diavolul.

Trădarea prieteniei nu s-a oprit aici. Ca om, Iisus se temea de planurile ascunse ale sinedriului, aflat în complicitate cu armata romană. Le-a cerut ucenicilor să vegheze. Somnul, însă, şi mai ales deznădejdea i-a răpit pe aceştia din urmă. Celula n-a rezistat. În Grădina Gheţimani, Iisus a rămas singur. Mai întâi, a fost abandonat de cohorta coreligionarilor – urmaşi ai lui Avraam şi Moise, pentru care însă evreitatea fiului Mariei din Nazaret nu mai însemna nimic. Acolo unde puterea şi mijloacele de control retoric sunt ameninţate, solidaritatea etnică valorează prea puţin. Cei ofensaţi de universalismul predicilor lui Iisus căutau temeiul biblic pentru răzbunare. Ei se folosesc de complicitatea unui prieten. Iuda întinde bucata de pâine în vin, zâmbeşte, fuge apoi să-şi toarne maestrul, îşi ia plata, înnebuneşte apoi şi îşi pune ştreangul.

În sfârşit, Iisus trăieşte decepţia alături de ceilalţi apostoli – rămaşi unsprezece la număr, între care Petru va asuma chiar o triplă renegare. În acest fel, lanţurile ajung să apese picioarele celui fără de prihană. Frica, minciuna şi calomnia fac scut şi împrejmuiesc, fizic ori figurativ, ultimele zile şi ceasuri ale îndrăgitului rabbi. Numai cerul e străpuns cu încordările inimii sale rugătoare, cu lacrimi de sânge.

Vineri, deja, învăţătorul care a cerut păcătoşilor să nu ridice piatra se află sub arest. Oamenii templului (saducheii) şi oamenii cărţii (fariseii) îi regizează un proces ridicol, în care se suspendă practic dreptul la apărare. Printre pălmi şi ofense, Iisus e obligat să răspundă expeditiv la câteva întrebări tendenţioase. Nimeni, în acele vremuri, nu semna certificate medicale pentru o eliberare provizorie din carceră. Statul roman nu plătea avocaţi din oficiu şi e foarte greu să ne imaginăm că Fiul lui Dumnezeu le-ar fi cerut serviciile. După confruntarea cu devoţii Legii, urmează interviul cu Pilat din Pont. Guvernatorul roman are însă interese pe termen scurt: stabilitatea politică şi ordinea socială a provinciei. Sceptic, el nu suportă inocenţa unui discurs despre valorile ultime: binele şi răul par, mai degrabă, nişte convenţii. Utilitarist prin vocaţie, el se spală pe mâini şi cere „poporului” (sau, mai precis, gloatei aflate de faţă la scandal) un verdict final: între decenţa unui Iisus care tace şi rânjetul lui Baraba, mulţimea alege simbolul mârşăviei. Sub raport instituţional, Pilat nu acceptă ca împărăţia Cezarului să fie chestionată, fie şi doar prin recurs la nişte parabole. Sub raport personal, Pilat e un om care a evacuat din agenda proprie reflecţia asupra întrebărilor ultime („ce este adevărul?”) . Ca atare, Iisus e livrat morţii într-un acord perfect cu ordinea constituţională a imperiului. Atunci, cel puţin, timpul nu avea răbdare cu rău-famaţii.

Părăsit de prieteni, trădat de ucenici apropiaţi, dispreţuit de exegeţii Torei, batjocorit de arbitrariul ordinii politice – Iisus ajunge apoi victima fără glas a oprobriului public. E încoronat de soldaţi cu o cunună de spini; e scuipat şi bătut ca un câine; e ţintuit pe lemn, fără anestezice; primeşte oţet în loc de apă; e apoi hulit şi, din nou, se vede lăsat singur, în ceasul de iad al Golgotei. Cel pe care Îl mai strigă e doar un Dumnezeu, surd în aparenţă, şi parcă nepăsător. Conversaţia între Tatăl şi Fiul a continuat însă până la Înviere – fără ca noi, cei capabili de înşelăciune, abandon, laşitate, cinism ori miopie spirituală, să mai fim de faţă.

Doliul ţinut în amintirea morţii lui Iisus evocă, înainte de toate, drama unei umanităţi slăbănogite. Paştele, însă, inaugurează o trecere spre tărâmul iubirii. Să nu fim nepăsători cu lumina ei.