Regimul Iliescu şi slăbirea PSD

20 februarie 2010

Doi diplomaţi decenţi aliaţi cu bădăranul sectorului cinci din Bucureşti. O „tânără speranţă” sprijinită de un bătrân aparatcik. Aşa arată PSD în pragul unei reforme perpetuu amânate. Am văzut, din nou, o organizaţie politică ruptă de dezbaterea europeană şi uzurpată lăuntric de neputinţă şi criză de imaginaţie.

Toate discursurile găzduite de Congresul extraordinar al PSD au ratat, fără excepţie, problema urgentă a acestui partid: decuplarea faţă de vectorul modernizator al României şi dependenţa de zonele cele mai sărace ale Uniunii Europene (câteva „judeţe roşii” din Moldova şi Oltenia). Mircea Geoană pare croit pentru eşecuri. Dacă haina de ambasador i se potrivea fără eforturi, tribuna de lider îl schimonoseşte. Chipul lui Ion Iliescu pare smuls dintr-o efigie prezidenţială a Chinei post-maoiste. Nelipsiţi de culoare retorică şi influenţă de culise, Miron Mitrea şi Adrian Năstase s-au resemnat într-o poziţie de secundariat. Năstase, îndeosebi, va putea influenţa comanda prin interpuşi. Cristian Diaconescu a rămas confuz, melancolic şi indecis, desenînd conturul civilităţii într-o junglă a patimilor partizane. Radu Mazăre a trecut de la costumul neo-nazist la îmbrăcămintea de guerrilero sud-american: fanii teroristului Che Guevara vor simţi poate un fior căznit în faţa acestui personaj balcanic, cu o masculinitate de două ori îndârjită de peripeţiile sale nocturne şi citaţiile DNA. În sfârşit,Victor Ponta încarnează figura tupeistului isteţ şi locvace, născut în apele tulburi ale tranziţiei.

Frapantă, pentru un observator exterior, a fost suita de elogii la adresa „preşedintelui fondator” – cel de numele căruia se leagă una dintre cele mai negre experienţe ale democraţiei româneşti: instigarea la războiul civil dintre minerii înarmaţi şi studenţii inofensivi ai capitalei. Peste doar câteva luni, familiile îndoliate care şi-au pierdut rudele în perioada 13-15 iunie 1990, vor comemora douăzeci de ani de la sângeroasele evenimente. Recunoaşterea omagială oferită astăzi lui Ion Iliescu de către întreg ansamblul pesedist reprezintă cel mai grav simptom de înapoiere al social-democraţiei româneşti. În locul unei sobre distanţări faţă de acest funest personaj, toţi candidaţii şi participanţii la Congres s-au grăbit să-l aplaude frenetic. Un îndrăgit cantautor al Pieţei Universităţii (Cristi Paţurcă) face foamea pe străzi, iar baronii PSD umplu până la refuz parcările auto cu limuzine de lux. Exazul general în faţa „brandului Iliescu” e, aşadar, semnul unei grave amnezii civice pentru suflarea socialiştilor autohtoni.

Cum să atragi voturile tinerilor cu simpatii de stânga, atunci când decizi mumificarea unui personaj cu evidente înclinaţii cripto-comuniste? Cu care argumente să-i apropii pe militanţii „revoluţiei verzi” din spaţiile noastre urbane? Încă din 1949, anul aderenţei sale la Uniunea Tineretului Muncitoresc, Ion Iliescu nu încetează să profeţească sfârşitul capitalismului şi moartea ordinii sociale de tip occidental. A făcut-o şi deunăzi, evocând cu nedisimulată plăcere criza sistemului financiar american. Ceea ce Ion Iliescu şi ucenicii lui nu ne explică este penuria ţărilor fost-comuniste şi, mai ales, gradul extrem de sărăcie şi catastrofă ecologică atins de ţara noastră sub guvernarea PSD.

Cum se explică faptul că investiţiile străine au ocolit oraşele căpuşate de câţiva baroni proverbiali? Cum au reuşit politicile de stânga să alunge capitalul şi, mai ales, inteligenţa sutelor de mii de tineri aflaţi astăzi în diaspora? Ce soluţii concrete oferă acest partid în faţa spiralei îndatoririi bugetului public al României faţă de FMI şi alte agenţii financiare mondiale? De ce „căpşunarii” din Spania, Italia sau Marea Britanie au respins în bloc votul pentru candidatul PSD la preşidenţie? Este taxa progresivă soluţia economică într-un an de criză? Vor fi oare în stare socialiştii români să-şi imagineze o luptă cu dreapta într-o eră post-Băsescu? Cum anume va para noul lider PSD galopanta îmbătrânire a electoratului roşu? În ce mod va fi rezolvată transformarea unui Partid al muncitorilor într-un Partid al pensionarilor?

Iată câteva întrebări la care niciun conducător nou sau vechi al PSD nu pare preocupat să răspundă. Socialiştii sunt măcinaţi de războiaie intestine iar identificarea lui Ion Iliescu cu „principiul salvator” va conduce, în opinia mea, la declinul partidului. Antum sau postum, regimul Iliescu se converteşte într-o cură de slăbirea a autenticelor forţe social-democrate. Asumarea continuităţii cu nucleul FSN, pe de o parte, şi autismul doctrinar al membrilor actuali ai PSD, vor pecetlui soarta lamentabilă stângii.

Mihail NEAMŢU


Tiger Woods: glorie, bani, regrete

20 februarie 2010