Teodor Baconschi şi miliţia victimologică a „societăţii civile”

17 februarie 2010

Jurnalismul se comportă uneori în ţara noastră ca şi când temele esenţiale sau grave ne-ar ocoli. Tema scutului anti-rachetă s-a dovedit, acum câteva săptămâni, mult prea complicată. Discuţia despre reforma pensiilor ne oboseşte întrucât ea derapează prea uşor înspre „tehnicalităţi”. Se găsesc astfel redacţii — uneori chiar onorabile — care bat palma cu câteva ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica sunt raţiunea lor de-a fi. Şi nu este atât de greu să faci un acces de psihoză colectivă pe timpuri atât de grele. Supravieţuirea ziarelor şi a organizaţiilor civice e tot mai dificilă într-un an de criză – motiv pentru care se poate trece la strategii hard. Nu ne vom referi aici la obiceiul, atât de bine împământenit pe aceste meleaguri, de-a face din ţânţar armăsar. Ceea ce vom discuta este justificarea ideologică a restrângerii libertăţii de expresie, a cenzurii dialogului şi a impunerii unor norme unice de gândire pe teme prestabilite, cum ar fi multiculturalismul sau înfrăţirea între popoare.

Mai întâi ştirea: săptămâna trecută, ministrul de externe Teodor Baconschi a fost acuzat de… un comportament verbal de extracţie rasistă. Un scriitor creştin care a vorbit în atâtea rânduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei e pus în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să râzi? Să te revolţi? Să treci nepăsător mai departe? Cum s-a iscat, până la urmă, această mică tevatură? La o întâlnire cu un reprezentant al statului francez, minstrul român făcut o declaraţie rapidă, uzitând o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai organizaţiilor Accept & co. Fără să invoce statistici precise, dl Baconschi a vorbit despre problemele „clasice” de infracţionalitate care se găsesc în anumite comunităţi de cetăţeni români. O lectură bine-intenţionată s-ar fi lămurit, prin însăţi contextul declaraţiei, că Teodor Baconschi nu susţine vreo formă suspectă de determinism rasial, biologic sau chiar cultural. Observaţiile domniei sale coincideau, altminteri, cu poziţiile civilizate adoptate de comisarul italian Franco Frattini în 2008-2009, după controversa legată de compatriotul nostru Romulus Mailat.

În pofida caracterului banal al comentariului, ONG-urile s-au autosesizat şi, cu indignarea caracteristică pentru Ministerul Adevărului din 1984, a cerut imediat demisia demnitarului român. Nimeni n-a avut voie să creadă că, acolo unde unii sunt acuzaţi de rasism, alţii pot fi bănuiţi de miopie sau chiar un serios deficit IQ.

Retorica autovictimizării are, pentru vigilenţii noştri de serviciu, un mecanism evident: mai întâi, pentru a justifica în faţa finanţatorilor faptul că există, ONG-urile progresiste trebuie să facă tărăboi. Vizibilitatea creşte, apar dosare de presă, bârfa se rostogoleşte. Cu cât acuzaţia publică are un caracter hiperbolic sau eventual paranormal, cu atât imaginea adversarului va avea de suferit. Televiziunile înglodate într-un ocean de mediocritate vor stârni valuri de comentarii publice, provocând şi un efect de uzură sau lentă decredibilizare a personajului aflat sub lupă. În loc să discutăm problema vizată (rata infracţionalităţii), vom freza noi cantităţi de limbă de lemn. Întrucât explicaţiile obiective pentru imaginea negativă a cetăţenilor români din anumite zone ale Occidentului lipseşte, e mai comod să îmbrăţişăm discursul stângist pentru care întreaga realitate înconjurătoare e un construct ideologic. Mai mult, ONG-urile vor nega diferenţa între opinia exprimată liber (unde există loc de eroare, aproximaţie) şi acţiunea concretă (unde, ca la jocul de şah, mutările au un aspect definitiv). Limbajului i se interzice dreptul la fractură semantică ori ambiguitate. Orice afirmaţie din partea unei majorităţi se cuvinte interpretată într-o cheie paranoic-solipsită drept o ameninţare la adresa unei minorităţi oarecare. În opinia victimologilor, adevărul despre relaţiile interculturale nu trebuie descoperit prin dezbatere sau contradicţie: el se impune de la centru printr-un ukaz nervos şi proceduri monologale. Adevărul ajunge, aşadar, să fie codificat univoc, în legi inflexibile. Organizaţii combative de tip CNCD sunt apoi chemate să aplice verdictul ONG-urilor cu regim insomniac de funcţionare.

Să spunem aici că integrarea minorităţilor etnice, respectul pentru diferenţa culturală şi, în genere, grija pentru aproapele reprezintă cauze nobile. Morala tradiţională ne spune însă că înfăptuirea binelui cere întotdeauna un surplus de efort individual şi de acţiune concretă. Seminariile, prezentările power-point şi protocolul din sălile unor hoteluri luxoase ajută pre puţin. ONG-urile nu sunt preocupate să facă teren în zonele defavorizate, nici să ajute factorii care contribuie realmente la ameliorarea suferinţei. La modă pare să fie neagarea datelor empirice şi transferul întregii răspunderi în „cârca” autorităţilor centrale. Acest comportament mi se pare obstacolul major pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre comunitare, în ţară sau peste hotare. Contestarea sistematică a evidenţelor (faptul că avem o problemă de infracţionalitate) se face din postura unei ideologii atotştiutoare – fapt care ne reaminteşte de vremurile recent apuse, când secretarii cu propaganda acuzau jurnaliştii de la Europa liberă pentru că inventează realitatea foamei, a cozilor sau a frigului din casele României socialiste.

Victimologia — această meserie bănoasă din care trăiesc baronii anti-discriminărilor de tot soiul — sfidează statistica ori principiul adevărului-corespondenţă. În Occident, apostolii corectitudinii politice au otrăvit deja apele cercetării umaniste, răspândind în mai toate campusurile universitare canonul neo-marxist al suspiciunii.Căutarea unor raporturi de exploatare sau a unui mecanism „hegemonic”, acolo unde ar putea fi vorba doar despre nişte dezbateri intelectuale sau competiţii de ordin economice, a subminat principiul epistemologiei clasice, care cerea adecvarea minţii la lucruri (vezi studiile lui Donald Alexander Downs, Restoring Free Speech and Liberty on Campus, Cambridge University Press, Cambridge, 2004 şi John M. Ellis, Literature Lost: Social Agendas and the Corruption of the Humanities, New Haven, Yale University Press, 1999). În sfera medicinei, bunăoară, militanţii stângişti au stabilit că boli precum schizofrenia nu se poate constata prin neutralitatea unor observaţii clinice. Doctorii şi terapeuţii sunt obligaţi să probeze o „competenţă culturală”, înainte de a-şi administra reţetarul după toate rigorile medicinei hipocratice. Orice câmp de investigaţie şi-ar aronda, fie că e vorba despre psihiatrie, educaţie, religie sau agricultură, radicalii progresişti ajung la aceleaşi concluzii: pentru starea de fapt sunt vinovate cutumele, piaţa liberă, individualismul meritocratic, tradiţiile religioase neemancipate, prejudecăţile oamenilor burghezi, etc. Păcatul neascultării faţă de verdictul Istoriei progresiste se traduce, aproape întotdeauna, prin apartenenţa la tradiţia iudeo-creştină, la grupul oamenilor albi de culoare, la majoritatea hetersexuală, la fanii bibliotecii Marilor Cărţi (Great Books), ş.a.m.d. Rasismul, în cele din urmă, ajunge să fie culpa noastră originară — o maladie latentă, răspândită endemic în mai toate societăţile care au atins un anumit grad de civilizaţie.

Noua miliţie a conformismului reflexiv operează numai cu sentinţe apodictice: o simplă nuanţare a diagnosticului propus de aceste ONG-uri te trimite automat în vecinătatea lui Goebbels sau Hitler. Pe cale de consecinţă, hoţii sunt victime ale proprietarilor bogaţi; taberele de nomazi din Roma reprezintă invenţia televiziunii italiene; bolnavii SIDA sunt victime ale prejudecăţilor homofobe; schizofrenicii sunt excluşii dintr-un sistem totalitar; sărăcia din Africa rezultă din conspiraţia marilor corporaţii occidentale, etc. Apelul la responsabilitate individuală se dizolvă într-o uriaşă confuzie explicativă oferită de pseudo-ştiinţa activiştilor neadormiţi, pentru care până şi raţiunea reprezintă doar un mit al platonismului sau al iluminismului eurocentric.

Dacă aceasta e platforma ideologică de pe care sunt lansate fumigenele ONG-urilor progresiste, atunci devine limpede câtă importanţă trebuie să le acordăm în dezbaterea noastră publică.


Despre falsa dihotomie cărţi versus săpături

17 februarie 2010

Vladimir TISMĂNEANU

Pledez, si nu doar eu, pentru sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologuluiGeorges Gurvitch, un fenomen social total si totalizant. A fost o religie politica, o gnoza revolutionar-mesianica, o eclesiologie degradata, o soteriologie, o “partocratie ideocratica” (Martin Malia), o enorma minciuna, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea umana, o promisiune emancipatoare, o iluzie si cate altele…

Bogdan IVAŞCU

Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.