Drama cărţii: un manifest al lui Vasile Ernu

28 februarie 2010

Am criticat mereu nostalgia comodă pentru epoca socialistă, precum şi interpretarea greşită dată tranziţiei româneşti de la etatism spre oligarhie. Este inutil să repetăm aici cât de mult a contat redobândirea libertăţii pentru viaţa spiritului şi pentru relansarea dezbaterilor despre valori în spaţiul public authton. Nu este mai puţin adevărat că, cel puţin până acum, contra-ofensiva mediocrităţii şi a prostului gust a îngropat vocea scriitorilor şi a intelectualilor de calitate în beneficiul strident al cantautorilor ignari şi al jurnalismului de improvizaţie. Bibliotecile noastre s-au umplut cu titluri interzise timp de cincizeci de ani, după cum şi canalele de televiziune s-au încărcat, singure, cu tone de maculatură. Starea limbii române este în pericol şi lucrul acesta nu poate fi corectat printr-o îmbrăţişare oarbă a individualismului, fie el şi de extracţie libertariană. Este nevoie de un efort susţinut pentru a regăsi binele comunitar într-un timp în care manelele ajung să facă parte din repertoriul unui partid aşa-zis „conservator”.

Pe de altă parte, idealizarea trecutului nu este o soluţie la bolile prezentului. În România, piaţa liberă  a funcţionat arareori, din pricina unor interese mafiote controlate din vârful politicii post-comuniste. Disfuncţiile majore ale culturii române din ultimii douăzeci de ani – de la starea librăriilor şi a bibliotecilor până la condiţia cinematografelor sau a Universităţilor – nu trebuite interpretate drept „roade” ale capitalismului. Cu toate acestea, pentru ieşirea din perpetua noastră criză, dezbaterea publică merită stimulată. Recent, scriitorul Vasile Ernu a lansat un important manifest privind drama literelor din spaţiul nostru est-european. Chiar dacă nu putem fi de acord cu toate punctele acestui diagnostic, recomandăm cititorilor următoarele pagini scrise cu onestitate (chiar dacă dintr-o perspectivă ideologică de stânga). Ar fi de dorit ca liderii de opinie care se regăsesc în dreapta românească să ofere un răspuns acestei provocări semnate de Vasile Ernu (MN).

Biblioteci

Mai întîi trebuie făcuta o analiză a situaţiei bibliotecilor din ţară. Ce a mai rămas din bibliotecile construite în anii de dinaintea tranziţiei? După care ar trebui regîndit un proiect care să aibă două priorităţi: reabilitarea, renovarea şi redeschiderea unor noi biblioteci, pe de o parte, şi crearea unui fond de carte care să funcţioneze după nişte mecansime transparente. Pentru a eficientiza aprovizionarea de carte şi reducerea costurilor, se pot pune la dispoziţie bibliotecilor cărţi digitale şi instrumentele necesare pentru a putea fi citite. Nu contează ce fel de biblioteci avem: clasice sau digitale. Ambele trebuie dezvoltate, fiindcă o Bibliotecă este un „terminal” în care se stochează cărţi în diverse formate.

Bibliotecile clasice şi bibliotecarii nu trebuie să se teamă de toată această digitizare, de Internet şi de apariţia unoi noi suporturi. Bibliotecarii nu sînt nişte hamali care cară cărţile dintr-un depozit în altul, ci nişte specialişti. O bibliotecă virtuală nu este un depozit imens în care sînt aruncate cărţi la grămadă, ci un loc bine structurat, aranjat după criterii raţionale şi clare. Bibliotecarii sînt cei care pot să contribuie imens la această nouă formă de organizare. Împrumutul interbibliotecar ar trebui să se generalizeze între bibliotecile universitare şi cele judeţene, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a citi.

Există o abordare conservatoare la noi, conform căreia Internetul şi diversele suporturi digitale sînt privite cu suspiciune şi ca o formă de lux. Digitizarea nu este un lux, ci un mijloc mai ieftin de educare, informare şi acces la carte. Şi încă un lucru foarte important: bibliotecile nu pot fi privatizate, eficientizate în sesul înţeles acum în economia de tip liberal. Lor nu li se poate schimba destinaţia. De asemenea, nu putem accepta descentralizarea. Da, descentralizarea e la modă, însă Biblioteca are nevoie urgentă de centralizare: are un centru de comandă şi se decide de sus, pe criterii clare şi transparente, cum şi ce se achiziţionează, care sînt priorităţile. În România, proiectele mari şi importante nu se pot realiza decat la nivel centralizat, cu un şef cît mai sus pus şi care să se supună direct „Înaltei Porţi”.


Epiphany in Romania (British Pathe)

28 februarie 2010

Priests of the Orthodox Church carry religious items and icons in a long procession. The patriarch (the figure with the white beard possibly) appears to be blessing people lining the route with holy water. Behind the Patriarch walks King Carol and his young son, Prince Michael – they are wearing military uniform. Behind them walk other dignitaries.

The patriarch leads the King and the Prince down stone steps to the edge of the river. Ahead of them scurries a stills cameraman. The King receives the consecrating cross from the primate and throws it into the river. Several men in white robes run into the river in an attempt to retrieve the cross. One of the men finds the cross and holds it up above his head. The stills photographer is taking pictures. (The voice over describes the men as four peasants dressed in their night clothes). The peasants walk up the steps to hand the cross back to he primate and the King.

Priests in procession through the streets of Bucharest. The King and Prince are seen once more. Line up of Prince Michael, King Carol II and various dignitaries (including one in a wonderful shiny helmet). According to the voice over this ceremony allows the waters to be used for baptisms.


Andrei Pleşu: împotriva nostalgiei pentru comunism

28 februarie 2010

Să adăugăm că principiul proliferării unui anume tip de magazin se aplică foarte rar magazinelor care livrează mărfuri vitale. Nu se vor înmulţi niciodată măcelăriile, ci, mai curînd, centrele de „ferometal“; nu lăptăriile, ci florăriile (în care, evident, nu găseşti neapărat flori), nu brutăriile, ci parfumeriile (cu două feluri de parfum, o cremă şi trei săpunuri). În genere, nu magazine care livrează marfă, cît magazine care „prestează servicii“: găseşti mai curînd ateliere de remaiat ciorapi decît ciorapi, mai curînd ateliere de vulcanizare decît cauciucuri, mai curînd „reparaţii televizoare“ decît televizoare. Accesoriul sufocă substanţa, consumul e anulat prin planificare nerealistă şi birocraţie. Se înlocuiesc stimularea şi satisfacerea nevoilor cotidiene, prin standardizarea lor. Viaţa capătă, astfel, un aspect mecanic: ras, tuns, deces. Pe de altă parte, „ţinuta“ – ambalajul – contează mai mult în ochii activiştilor decît bună-starea oamenilor şi decît unele anexe de „suprastructură“ (valori, convingeri etc.). Trebuie să fim „reprezentativi“, să arătăm bine, să salvăm aparenţele.


Cristian Câmpeanu: despre diabolizarea dreptei

27 februarie 2010

Mai exista un motiv pentru care Baconschi a fost luat la tinta de falanga progresista. Cine i-a citit cartile stie ca Baconschi are aversiune fata de orice fel de totalitarism si este un analist al dimensiunii religioase deviante a totalitarismelor. Baconschi este un om de dreapta care crede in libertate individuala si in Dumnezeu. Or, ceea ce se incearca cu aceasta campanie este delegitimarea dreptei si conservatorismului ca reactionare si criptorasiste.


Cătălin Avramescu despre democraţie şi partide

26 februarie 2010

Democraţia modernă nu a fost inventată cu scopul de a deveni jucăria partidelor. Dimpotrivă. Mulţi dintre fondatorii sistemelor moderne, reprezentative, erau ostili spiritului de partid, în care vedeau o sursă şi un simptom ale corupţiei ordinii politice. Multe instituţii, argumente şi practici ale democraţiei moderne au, de fapt, rolul de a limita influenţa partidelor. În Constituţia americană nu veţi găsi nici măcar o dată menţionat cuvântul „partid”. Madison, autorul primelor zece amendamente, a teoretizat pericolul „facţiunilor” în Federalistul nr. 10. Democraţia noastră nu trebuie să devină proprietatea privată a partidelor politice. De aceea, o reformă a regimului trebuie să îl scoată de pe orbita strictă a acestora şi să recunoas-că locul elementelor extra- partinice (cum ar fi referendumul). E nevoie şi de o modificare a legii electorale, care să nu discrimineze independenţii.


Let the Greeks ruin themselves (The Economist)

26 februarie 2010

This dilemma is felt especially keenly in Germany. It was a wrench to surrender the Deutschmark, symbol of post-war recovery and economic success. On the eve of monetary union 55% of Germans were against it, making their nation the euro zone’s most reluctant founders. When a “rescue” is mentioned, all eyes fix on Germany, Europe’s biggest economy and most creditworthy borrower. Germans fear that a rescue of Greece would, in effect, extend their welfare state to the Mediterranean.


German homeschoolers’ political asylum in America exposes the EU Gulag

25 februarie 2010

The case of the homeschooling couple from Germany who were granted political asylum in the United States, about which Ed West blogged recently, becomes even more interesting if one reads the remarks of the man who granted the Romeikes asylum, Immigration Judge Lawrence O. Burman, of Memphis, Tennessee.

Burman said: “We can’t expect every country to follow our constitution. The world might be a better place if it did. However, the rights being violated here are basic human rights that no country has a right to violate.” He observed: “Homeschoolers are a particular social group that the German government is trying to suppress. This family has a well-founded fear of persecution… therefore, they are eligible for asylum…”

Those last remarks might have been uttered in 1933. Do we truly realise the significance of what has happened? Do we understand that, as citizens of the European Union, we now belong to a totalitarian state from which fleeing citizens are being granted political asylum in the United States? Twenty years after the fall of the Berlin Wall, tyranny is back in business in Germany.


Astăzi la B1TV, ora 16.00: despre discriminare (I) şi despre memoria regimului comunist (II)

25 februarie 2010

Voi participa astăzi la o discuţie cu Ioana Lupea şi Mircea Marian, în studioul Evenimentul Zilei/B1TV. Tema: discriminare, rasism şi etica jurnalistică – în prima parte; studierea memoriei regimului comunist – partea a doua. (Mihail Neamţu)


Mirel Bănică despre Ortodoxie şi conversaţia religioasă pe Internet

24 februarie 2010

Get+Out

24 februarie 2010


Get Out
Încărcat de Esma-Movie. – Full seasons and entire episodes online.


Teodor Baconschi: Sper ca ONG-urile să caute soluţii, nu ţapi ispăşitori

24 februarie 2010

Sunt un om al dialogului, de la cel ecumenic, între confesiunile creştine, până la cel internaţional sau de ordin social. Precizez însă că nu combat ura faţă de alteritate din motive de „corectitudine politică“. Din punctul meu de vedere – dacă am şi eu dreptul la opinie –, „corectitudinea politică“ este o formă postmodernă de reprimare a libertăţii de gândire. Ea produce doar ipocrizie, ocultarea realităţii şi, uneori, inacceptabile „vânători de vrăjitoare“.


Lies

24 februarie 2010

Auto-critică (sau despre celelalte păcate ale tinereţii)

24 februarie 2010

We are not hypocrites in our sleep.

William Hazlitt

Aflu de la nişte prieteni că o furtună a indignărilor etice a poposit pe situl online al unor publicaţii care, de-a lungul anilor, au disculpat comportamentul unor foşti colaboratori ai Securităţii sau au elogiat somptuos câteva romane cu iz pornografic (sau, mai precis, „vomitiv”, după verdictul unui consacrat critic literar).

Nasc şi la noi moralişti de mare talent. Cronicari care, în Statele Unite, au iertat aventurile marxiste şi escapadele cu stupefiante din tinereţea preşedintelui Barack Obama ne reamintesc mereu despre înrolarea forţată a copilului Joseph Ratzinger (pe atunci un elev bavarez de numai 14 ani) în organizaţia Hitlerjugend. Gazetari oripilaţi de tăcerile lui Günter Grass vor ignora angajamentele marxist-leniniste din studenţia lui José Manuel Durão Barroso ori simpatiile pro-comuniste ale baronesei Catherine Ashton, proaspăt unsă în funcţia de vice-preşedinte al Comisiei Europene. Să remarcăm aşadar consecvenţa ipocrită ca prim merit al lucidităţii de tip progresist.

Jurnalismul de stânga a pledat în mod tradiţional nu doar pentru sufragiul universal, ci şi pentru extinderea educaţiei etatiste până la nivel preşcolar. Chiar şi aşa, limita de 18 ani pare unanim recunoscută drept prag al maturităţii civice. Vârsta adolescenţei e ineligibilă pentru jocul democratic întrucât acesteia îi lipseşte experienţa vieţii, discernământul valorilor, independenţa judecăţii, autonomia materială, etc. Oricât de precoce sub raport intelectual sau atletic, un adolescent rămâne vulnerabil în faţa capriciilor hormonale, a presiunii de grup sau a modelor culturale. Deşi poate impresiona ca tânăr sportiv sau ca olimpic la matematică, un puber e necopt pentru decizii cu implicaţii existenţiale profunde: un mariaj, o aderenţă politică, o vocaţie religioasă totalizantă. Deloc întâmplător, anumite comunităţi religioase impun vârsta de 30 de ani pentru asumarea sacerdoţiului, aşa cum scaunele Senatului american sunt destinate numai seniorilor. De ce atunci am cântări cu fioroasă exactitate rătăcirile unui imberb, când ceea ce contează, poate chiar şi din perspectiva judecăţii divine, e doar mintea întreagă a omului matur? Cine va înţelege cum tocmai apologeţii lui Rousseau şi cerberii drepturilor copilului vânează derapajele involuntare ale adolescenţei? Citește restul acestei intrări »


Homeschooling: o idee care prinde teren în România (iniţiativă parlamentară)

23 februarie 2010

Declaraţie politică
Suprafaţă şi profunzime în reforma educaţiei româneşti

23.02.2010

Stimată doamnă preşedinte,
Stimate doamne şi stimaţi domni colegi,

Din discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul anilor cu diferite persoane care lucrează în sistemul nostru de învăţământ, am aflat o seamă de nemulţumiri care mai de care mai urgente. De la problema salariilor, la cea a adaptării la nevoile pieţii observăm parcă un demaraj foarte greu şi un dialog între părţile implicate în negocieri adeseori anevoios. De ce stau lucrurile aşa, n-aş putea să vă spun. Cert este că nu vom putea debloca acest mare angrenaj educaţional folosind o fermecată cheie franceză bună la toate. Pentru fiecare set de probleme trebuie găsite soluţii generoase şi chiar vizionare.
Cu această convingere, doresc să vă reţin astăzi atenţia aducându-vă înainte două sugestii recente pe care le-am primit de la câţiva cetăţeni. Domniile lor au încercat să îmi demonstreze că reforma învăţământului nostru riscă să rămână una de suprafaţă fără aplicarea unor măsuri surprinzătoare pentru cei mai mulţi dintre noi. Vă redau în continuare problemele ridicate de aceştia şi argumentele lor.

Prima problemă se referă la evaluarea studenţilor în învăţământul universitar. Mulţi dintre studenţii de astăzi au deja în portofoliile lor una sau mai multe diplome de licenţă. Alţii deţin, pe lângă licenţă, diplome de masterat şi chiar de doctorat. Nu e greu de înţeles că un astfel de student, trecut deja prin ani buni de studiu, şi-a însuşit o serie de instrumente de cercetare pe care la noua facultate nu le poate folosi aproape de loc. Evaluarea lui se face în mod clasic, prin recitarea poezioarei la examen, dacă are şansa de a mai da examen oral, sau prin relatarea scrisă a unor informaţii învăţate precum tabla înmulţirii. În loc de a spori în cercetare şi în prestaţii publice la diferite conferinţe, studentul nostru mai dinainte şcolit suportă un regres evident. Banii cheltuiţi în anii anteriori pentru dezvoltarea aptitudinilor sale sunt irosiţi acum prin situaţia pe care v-am prezentat-o. Dacă dorim o reformă adevărată a învăţământului universitar, atunci trebuie să pornim de la a recunoaşte cele două categorii mari de studenţi (la prima şi la a doua facultate). Evaluarea lor nu se poate face în mod eficient fără o discriminare pozitivă a metodelor. Profesorul adevărat înţelege imediat nevoia acestei schimbări. Mai trebuie să avem în fiecare universitate câţiva dintre aceştia, cum nu mă îndoiesc că există.

A doua problemă este şi mai revoluţionară, dar nu imposibilă sau absurdă. Este vorba despre o parte a cetăţenilor români care doresc să-şi educe acasă copiii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ există deja, purtând numele de Homeschooling (şcolire acasă). Argumentele cetăţenilor sunt: a) de natură pedagogică: 1. scăderea nivelului de aprofundare a informaţiilor şi competenţelor, fapt demonstrat şi de rapoartele oficiale europene cu privire la România; 2. deţinerea unor reale posibilităţi familiale (pedagogige şi financiare) pentru educaţia copiilor; b) de natură etică: în principal, nemulţumirea părinţilor vis-à-vis de atmosfera şcolară uneori viciată în care se dezvoltă copiii lor.
Ca părinte, mai întâi, dar şi ca avocat, am cumpănit cele prezentate mai sus şi nu le-am găsit deloc neîntemeiate. Sper ca în perioada următoare să putem avea în România o reformă de profunzime a învăţământului nostru.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Deputat Carmen Axenie (PD-L)


For friends and foes alike

23 februarie 2010

Bach: Sonata for Violin solo No 1 g minor BWV 1001 (Janine Jansen)

22 februarie 2010

Andrei Tarkovsky şi nevoia de poezie

21 februarie 2010

Regimul Iliescu şi slăbirea PSD

20 februarie 2010

Doi diplomaţi decenţi aliaţi cu bădăranul sectorului cinci din Bucureşti. O „tânără speranţă” sprijinită de un bătrân aparatcik. Aşa arată PSD în pragul unei reforme perpetuu amânate. Am văzut, din nou, o organizaţie politică ruptă de dezbaterea europeană şi uzurpată lăuntric de neputinţă şi criză de imaginaţie.

Toate discursurile găzduite de Congresul extraordinar al PSD au ratat, fără excepţie, problema urgentă a acestui partid: decuplarea faţă de vectorul modernizator al României şi dependenţa de zonele cele mai sărace ale Uniunii Europene (câteva „judeţe roşii” din Moldova şi Oltenia). Mircea Geoană pare croit pentru eşecuri. Dacă haina de ambasador i se potrivea fără eforturi, tribuna de lider îl schimonoseşte. Chipul lui Ion Iliescu pare smuls dintr-o efigie prezidenţială a Chinei post-maoiste. Nelipsiţi de culoare retorică şi influenţă de culise, Miron Mitrea şi Adrian Năstase s-au resemnat într-o poziţie de secundariat. Năstase, îndeosebi, va putea influenţa comanda prin interpuşi. Cristian Diaconescu a rămas confuz, melancolic şi indecis, desenînd conturul civilităţii într-o junglă a patimilor partizane. Radu Mazăre a trecut de la costumul neo-nazist la îmbrăcămintea de guerrilero sud-american: fanii teroristului Che Guevara vor simţi poate un fior căznit în faţa acestui personaj balcanic, cu o masculinitate de două ori îndârjită de peripeţiile sale nocturne şi citaţiile DNA. În sfârşit,Victor Ponta încarnează figura tupeistului isteţ şi locvace, născut în apele tulburi ale tranziţiei.

Frapantă, pentru un observator exterior, a fost suita de elogii la adresa „preşedintelui fondator” – cel de numele căruia se leagă una dintre cele mai negre experienţe ale democraţiei româneşti: instigarea la războiul civil dintre minerii înarmaţi şi studenţii inofensivi ai capitalei. Peste doar câteva luni, familiile îndoliate care şi-au pierdut rudele în perioada 13-15 iunie 1990, vor comemora douăzeci de ani de la sângeroasele evenimente. Recunoaşterea omagială oferită astăzi lui Ion Iliescu de către întreg ansamblul pesedist reprezintă cel mai grav simptom de înapoiere al social-democraţiei româneşti. În locul unei sobre distanţări faţă de acest funest personaj, toţi candidaţii şi participanţii la Congres s-au grăbit să-l aplaude frenetic. Un îndrăgit cantautor al Pieţei Universităţii (Cristi Paţurcă) face foamea pe străzi, iar baronii PSD umplu până la refuz parcările auto cu limuzine de lux. Exazul general în faţa „brandului Iliescu” e, aşadar, semnul unei grave amnezii civice pentru suflarea socialiştilor autohtoni.

Cum să atragi voturile tinerilor cu simpatii de stânga, atunci când decizi mumificarea unui personaj cu evidente înclinaţii cripto-comuniste? Cu care argumente să-i apropii pe militanţii „revoluţiei verzi” din spaţiile noastre urbane? Încă din 1949, anul aderenţei sale la Uniunea Tineretului Muncitoresc, Ion Iliescu nu încetează să profeţească sfârşitul capitalismului şi moartea ordinii sociale de tip occidental. A făcut-o şi deunăzi, evocând cu nedisimulată plăcere criza sistemului financiar american. Ceea ce Ion Iliescu şi ucenicii lui nu ne explică este penuria ţărilor fost-comuniste şi, mai ales, gradul extrem de sărăcie şi catastrofă ecologică atins de ţara noastră sub guvernarea PSD.

Cum se explică faptul că investiţiile străine au ocolit oraşele căpuşate de câţiva baroni proverbiali? Cum au reuşit politicile de stânga să alunge capitalul şi, mai ales, inteligenţa sutelor de mii de tineri aflaţi astăzi în diaspora? Ce soluţii concrete oferă acest partid în faţa spiralei îndatoririi bugetului public al României faţă de FMI şi alte agenţii financiare mondiale? De ce „căpşunarii” din Spania, Italia sau Marea Britanie au respins în bloc votul pentru candidatul PSD la preşidenţie? Este taxa progresivă soluţia economică într-un an de criză? Vor fi oare în stare socialiştii români să-şi imagineze o luptă cu dreapta într-o eră post-Băsescu? Cum anume va para noul lider PSD galopanta îmbătrânire a electoratului roşu? În ce mod va fi rezolvată transformarea unui Partid al muncitorilor într-un Partid al pensionarilor?

Iată câteva întrebări la care niciun conducător nou sau vechi al PSD nu pare preocupat să răspundă. Socialiştii sunt măcinaţi de războiaie intestine iar identificarea lui Ion Iliescu cu „principiul salvator” va conduce, în opinia mea, la declinul partidului. Antum sau postum, regimul Iliescu se converteşte într-o cură de slăbirea a autenticelor forţe social-democrate. Asumarea continuităţii cu nucleul FSN, pe de o parte, şi autismul doctrinar al membrilor actuali ai PSD, vor pecetlui soarta lamentabilă stângii.

Mihail NEAMŢU


Tiger Woods: glorie, bani, regrete

20 februarie 2010

Preţul iresponsabilităţii politice şi al moravurilor uşoare în Grecia: dezastrul economic iminent

18 februarie 2010

Dragoş Aligică despre studiul comunismului, carierism şi logica echipei

18 februarie 2010

In tranzitiile organizationale problema cheie este intotdeauna:  Cine si pentru ce negociaza? Cine vorbeste pentru lideri si cine pentru masa organizatiei? Or, in toata perioada, lasand la o parte faptul ca din cate se pare nimeni de la Institut nu a incercat sa negocieze cu reprezentantii Comisiei cu adevarat, interesele echipei de cercetatori IICCR par ca s-au pierdut undeva pe drum. Impresia observatorului este ca nimeni nu negociaza, nu gandeste alternative, nu cauta solutii fezabile. Postura de victima nu presupune negocieri si proiecte. Intre retorica victimizarii si retorica constructiei institutionale, victimizarea a primat. De ce s-a mers pe aceasta cale cand toate portile erau deschise spre calea negocierii, este greu de inteles. Macar sa se fi incercat. Dar din nou, impresia este ca nu s-a vrut. Pentru cei care aveau alte asteptari de la conducerea Institutului si care nu accepta usor retorica victimizarii, dezamagirea este palpabila. Ridici din umeri, mergi mai departe. Ce mai poate fi facut?


Istoria ideilor şi lecţia biografiilor (Vlad Dărăban)

18 februarie 2010

Istoria ideilor ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sunt creaţii al modernităţii. Disciplină ştiinţifică dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucât întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează după o anumită metodologie datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că în cea mai mare parte recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea” pe care o locuieşte,  în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernământului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.

Acest model de istorie critică a ideilor îl găsim foarte bine reprezentat în ultima carte a lui Mihail Neamţu, Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Polirom, 2009). Primul capitol îl găzduieşte pe unul dintre primii martori ai naşterii acestei epoci, şi anume pe Baruch Spinoza (1632-1677). La intersecţia veacurilor, filozoful evreu a fost un personaj definitoriu pentru ceea ce va însemna începând de acum democraţia seculară. În cunoscutul său Tratat teologico-politic (1670), el întreprinde o întemeiere autonomă a politicului, însă nu fără regândirea economiei religioase. Că Spinoza face teologie biblică nu e întâmplător – chiar inevitabil pentru secolul în care scrie –, dar că Biblia este trecută prin colimatorul unei profunde demitologizări este simptomatic pentru ce va urma. Însă raţiunile din spatele demitologizării naraţiunilor biblice nu trădează neapărat rigorile istorico-criticismului.  La doar câteva decenii de la tratatul de la Westfalia, filozoful olandez are în vedere o nouă metodologie, care să neutralizeze elementele „conflictuale” nutrite de textul sacru, şi o nouă  hermeneutică a religiei, care să netezească drumul către pacea universală între confesiuni. Misterul se transformă într-un adevăr propoziţional, regii şi profeţii sunt reciclaţi în intelectuali publici, misterul este evacuat în iraţional sau spaţiu privat, iar arhitectura verticală a ierarhiei reprodusă în plan orizontal prin distribuirea puterilor în stat. Fără să aibă parte de imaginea terifiantă din Leviathanul lui Hobbes, statul imaginat de Spinoza pregăteşte astfel „degajarea acelui spaţiu simbolic unde libertatea intelectuală, diversitatea cultural-religioasă, creativitatea ştiinţifică, securitatea fizică şi prosperitatea materială devin fezabil posibile” (p. 58). Citește restul acestei intrări »


Teodor Baconschi şi miliţia victimologică a „societăţii civile”

17 februarie 2010

Jurnalismul se comportă uneori în ţara noastră ca şi când temele esenţiale sau grave ne-ar ocoli. Tema scutului anti-rachetă s-a dovedit, acum câteva săptămâni, mult prea complicată. Discuţia despre reforma pensiilor ne oboseşte întrucât ea derapează prea uşor înspre „tehnicalităţi”. Se găsesc astfel redacţii — uneori chiar onorabile — care bat palma cu câteva ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica sunt raţiunea lor de-a fi. Şi nu este atât de greu să faci un acces de psihoză colectivă pe timpuri atât de grele. Supravieţuirea ziarelor şi a organizaţiilor civice e tot mai dificilă într-un an de criză – motiv pentru care se poate trece la strategii hard. Nu ne vom referi aici la obiceiul, atât de bine împământenit pe aceste meleaguri, de-a face din ţânţar armăsar. Ceea ce vom discuta este justificarea ideologică a restrângerii libertăţii de expresie, a cenzurii dialogului şi a impunerii unor norme unice de gândire pe teme prestabilite, cum ar fi multiculturalismul sau înfrăţirea între popoare.

Mai întâi ştirea: săptămâna trecută, ministrul de externe Teodor Baconschi a fost acuzat de… un comportament verbal de extracţie rasistă. Un scriitor creştin care a vorbit în atâtea rânduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei e pus în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să râzi? Să te revolţi? Să treci nepăsător mai departe? Cum s-a iscat, până la urmă, această mică tevatură? La o întâlnire cu un reprezentant al statului francez, minstrul român făcut o declaraţie rapidă, uzitând o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai organizaţiilor Accept & co. Fără să invoce statistici precise, dl Baconschi a vorbit despre problemele „clasice” de infracţionalitate care se găsesc în anumite comunităţi de cetăţeni români. O lectură bine-intenţionată s-ar fi lămurit, prin însăţi contextul declaraţiei, că Teodor Baconschi nu susţine vreo formă suspectă de determinism rasial, biologic sau chiar cultural. Observaţiile domniei sale coincideau, altminteri, cu poziţiile civilizate adoptate de comisarul italian Franco Frattini în 2008-2009, după controversa legată de compatriotul nostru Romulus Mailat.

În pofida caracterului banal al comentariului, ONG-urile s-au autosesizat şi, cu indignarea caracteristică pentru Ministerul Adevărului din 1984, a cerut imediat demisia demnitarului român. Nimeni n-a avut voie să creadă că, acolo unde unii sunt acuzaţi de rasism, alţii pot fi bănuiţi de miopie sau chiar un serios deficit IQ.

Retorica autovictimizării are, pentru vigilenţii noştri de serviciu, un mecanism evident: mai întâi, pentru a justifica în faţa finanţatorilor faptul că există, ONG-urile progresiste trebuie să facă tărăboi. Vizibilitatea creşte, apar dosare de presă, bârfa se rostogoleşte. Cu cât acuzaţia publică are un caracter hiperbolic sau eventual paranormal, cu atât imaginea adversarului va avea de suferit. Televiziunile înglodate într-un ocean de mediocritate vor stârni valuri de comentarii publice, provocând şi un efect de uzură sau lentă decredibilizare a personajului aflat sub lupă. În loc să discutăm problema vizată (rata infracţionalităţii), vom freza noi cantităţi de limbă de lemn. Întrucât explicaţiile obiective pentru imaginea negativă a cetăţenilor români din anumite zone ale Occidentului lipseşte, e mai comod să îmbrăţişăm discursul stângist pentru care întreaga realitate înconjurătoare e un construct ideologic. Mai mult, ONG-urile vor nega diferenţa între opinia exprimată liber (unde există loc de eroare, aproximaţie) şi acţiunea concretă (unde, ca la jocul de şah, mutările au un aspect definitiv). Limbajului i se interzice dreptul la fractură semantică ori ambiguitate. Orice afirmaţie din partea unei majorităţi se cuvinte interpretată într-o cheie paranoic-solipsită drept o ameninţare la adresa unei minorităţi oarecare. În opinia victimologilor, adevărul despre relaţiile interculturale nu trebuie descoperit prin dezbatere sau contradicţie: el se impune de la centru printr-un ukaz nervos şi proceduri monologale. Adevărul ajunge, aşadar, să fie codificat univoc, în legi inflexibile. Organizaţii combative de tip CNCD sunt apoi chemate să aplice verdictul ONG-urilor cu regim insomniac de funcţionare.

Să spunem aici că integrarea minorităţilor etnice, respectul pentru diferenţa culturală şi, în genere, grija pentru aproapele reprezintă cauze nobile. Morala tradiţională ne spune însă că înfăptuirea binelui cere întotdeauna un surplus de efort individual şi de acţiune concretă. Seminariile, prezentările power-point şi protocolul din sălile unor hoteluri luxoase ajută pre puţin. ONG-urile nu sunt preocupate să facă teren în zonele defavorizate, nici să ajute factorii care contribuie realmente la ameliorarea suferinţei. La modă pare să fie neagarea datelor empirice şi transferul întregii răspunderi în „cârca” autorităţilor centrale. Acest comportament mi se pare obstacolul major pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre comunitare, în ţară sau peste hotare. Contestarea sistematică a evidenţelor (faptul că avem o problemă de infracţionalitate) se face din postura unei ideologii atotştiutoare – fapt care ne reaminteşte de vremurile recent apuse, când secretarii cu propaganda acuzau jurnaliştii de la Europa liberă pentru că inventează realitatea foamei, a cozilor sau a frigului din casele României socialiste.

Victimologia — această meserie bănoasă din care trăiesc baronii anti-discriminărilor de tot soiul — sfidează statistica ori principiul adevărului-corespondenţă. În Occident, apostolii corectitudinii politice au otrăvit deja apele cercetării umaniste, răspândind în mai toate campusurile universitare canonul neo-marxist al suspiciunii.Căutarea unor raporturi de exploatare sau a unui mecanism „hegemonic”, acolo unde ar putea fi vorba doar despre nişte dezbateri intelectuale sau competiţii de ordin economice, a subminat principiul epistemologiei clasice, care cerea adecvarea minţii la lucruri (vezi studiile lui Donald Alexander Downs, Restoring Free Speech and Liberty on Campus, Cambridge University Press, Cambridge, 2004 şi John M. Ellis, Literature Lost: Social Agendas and the Corruption of the Humanities, New Haven, Yale University Press, 1999). În sfera medicinei, bunăoară, militanţii stângişti au stabilit că boli precum schizofrenia nu se poate constata prin neutralitatea unor observaţii clinice. Doctorii şi terapeuţii sunt obligaţi să probeze o „competenţă culturală”, înainte de a-şi administra reţetarul după toate rigorile medicinei hipocratice. Orice câmp de investigaţie şi-ar aronda, fie că e vorba despre psihiatrie, educaţie, religie sau agricultură, radicalii progresişti ajung la aceleaşi concluzii: pentru starea de fapt sunt vinovate cutumele, piaţa liberă, individualismul meritocratic, tradiţiile religioase neemancipate, prejudecăţile oamenilor burghezi, etc. Păcatul neascultării faţă de verdictul Istoriei progresiste se traduce, aproape întotdeauna, prin apartenenţa la tradiţia iudeo-creştină, la grupul oamenilor albi de culoare, la majoritatea hetersexuală, la fanii bibliotecii Marilor Cărţi (Great Books), ş.a.m.d. Rasismul, în cele din urmă, ajunge să fie culpa noastră originară — o maladie latentă, răspândită endemic în mai toate societăţile care au atins un anumit grad de civilizaţie.

Noua miliţie a conformismului reflexiv operează numai cu sentinţe apodictice: o simplă nuanţare a diagnosticului propus de aceste ONG-uri te trimite automat în vecinătatea lui Goebbels sau Hitler. Pe cale de consecinţă, hoţii sunt victime ale proprietarilor bogaţi; taberele de nomazi din Roma reprezintă invenţia televiziunii italiene; bolnavii SIDA sunt victime ale prejudecăţilor homofobe; schizofrenicii sunt excluşii dintr-un sistem totalitar; sărăcia din Africa rezultă din conspiraţia marilor corporaţii occidentale, etc. Apelul la responsabilitate individuală se dizolvă într-o uriaşă confuzie explicativă oferită de pseudo-ştiinţa activiştilor neadormiţi, pentru care până şi raţiunea reprezintă doar un mit al platonismului sau al iluminismului eurocentric.

Dacă aceasta e platforma ideologică de pe care sunt lansate fumigenele ONG-urilor progresiste, atunci devine limpede câtă importanţă trebuie să le acordăm în dezbaterea noastră publică.


Despre falsa dihotomie cărţi versus săpături

17 februarie 2010

Vladimir TISMĂNEANU

Pledez, si nu doar eu, pentru sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologuluiGeorges Gurvitch, un fenomen social total si totalizant. A fost o religie politica, o gnoza revolutionar-mesianica, o eclesiologie degradata, o soteriologie, o “partocratie ideocratica” (Martin Malia), o enorma minciuna, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea umana, o promisiune emancipatoare, o iluzie si cate altele…

Bogdan IVAŞCU

Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.


Climategate Song

16 februarie 2010

Viaţa şi istoria comunismului românesc: pradă, adevăr sau paradă? (UPDATED)

15 februarie 2010

Oricât de ambiţioşi, românii nu pot inventa nici roata şi nici ştiinţa istoriei. De sute sau poate mii de ani, această artă suverană a scrisului despre trecut se practică sub patronajul calm al muzei Clio (reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mână). De ce oare comunismul ar trebui studiat altfel decât istoria celorlalte totalitarisme? De ce am crede că scrâşnitul din dinţi şi spumele la gură ar da mai multe rezultate decât studiul critic al documentelor de arhivă, investigaţia comparatistă a memoriei şi detectivistica meticuloasă pe urmele ideologiilor fondatoare?

Povara trecutului

Orice om onest, confruntat cu concluziile comunităţii ştiinţifice internaţionale, va recunoaşte în comunism unul dintre cele mai atroce experimente politice ale modernităţii.  Nu poţi studia trecutul recent al Rusiei, al Chinei sau al Estului Europei ca şi când ai cartografia apele limpezi ale unui golf mediteranean. A curs mult sânge prin partea noastră de lume. În secolul XX, secera şi ciocanul au patronat moartea violentă a peste o sută de milioane de suflete. Suferinţele unor ţări au depăşit limita imaginaţiei comune. Despre faptele care au condus la hecatombe nu se poate scrie, aşadar, decât cu grijă, compasiune şi multă, infinită atenţie pentru detaliu. Este ceea ce ne arată studiile unui Robert Conquest care a zugrăvit fresca foametei cumplite din Ucraina (1932-1933). Este ceea ce ne spun cărţile lui Alexander Soljeniţîn care redau întreaga teroare fizică şi psihologică a Gulagului. Comunismul, însă, n-a fost doar un cimitir de proporţii planetare. În particular, comunismul românesc a prilejuit pe lângă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum până la Leonid Dimov), a unor romancieri de calitate, a unor actori de geniu, etc. Comunismul românesc nu s-a încheiat cu lichidarea detaşamentelor armate ale colonelului Toma Arnăuţoiu ori cu întemniţarea grupării „Rugul Aprins”, ci a continuat în forme perverse, sub chipul „socialismului-naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu. În comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume; s-a plâns, dar s-au compus şi bancuri; s-a îndurat frigul, dar au existat şi evadări boeme.

Crimele, pe scurt, dau măsura unei dictaturi, dar nu îi explică geneza. Decenii la rând, nenumărate victime au rămas în viaţă, trăindu-şi aproape fiecare zi în condiţii de umilinţă, frică şi degradare. Biografiile a sute de milioane de oameni au făcut parte, fenomenologic vorbind, dintr-o lume aparte: valorile răsturnate ale regimului n-au anulat integral dorinţa de sens, adevăr sau bucurie a fiecăruia. A relata istoria comunismului presupune referinţa la această constelaţie de fapte, gesturi, simboluri sau practici de supravieţuire. A fi istoric al comunismului înseamnă nu doar să faci poza gropilor comune, ci şi să explici incredibila seducţie exercitată de această ideologie asupra unei elite intelectuale. Comuniştii nu au fost simpli gangsteri, ci au avut un proiect pe care l-au urmat cu demonică pasiune. Viziunea lor despre istorie şi societate trebuie deconstruită, înainte de toate, pentru a nu îngădui repetarea ororii.

Istorie sau isterie?

Să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate din timpul dictaturii – aceasta e sarcina unui adevărat cărturar umanist. Tinerele generaţii au dreptul să afle atât genealogia ideilor lui Marx & Engels (şi, în genere, a hegelienilor de stânga), cât şi modul în care se prezenta universul material şi spiritual al unui „colectiv de muncitori” dintr-un combinat siderurgic. E important să cunoaştem formele istorice ale comunismului românesc interbelic, dar şi deciziile economice, presiunile politice şi mai ales relaţiile sociale stabilite sub presiunea „cincinalelor”. De ce au fost anihilate proprietatea privată, etosul antreprenorial şi piaţa liberă? Cum s-a distrus sistemul de educaţie tradiţional, bazat pe valorile umanismului clasic? Cum a fost transformat satul tradiţional sub imperativul falselor modernizări (de la colectivizare până la sistematizare)? Ce însemna să activezi în procuratura sub stalinismul radical, dar şi în ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”? Ce fel de cărţi erau disponibile pentru studenţii la filozofie din anii 1970? Ce însemna de fapt învăţământul umanist în anii comunismului? Care sunt sursele sovietice, occidentale sau nord-coreene pentru arhitectura „centrelor civice” din atâtea oraşe? Cum se raportau instituţii aparent neutre – cum au fost cultele religioase ori breslele profesionale – la cenzura de Partid? Câţi jurnalişti independenţi am avut la apogeul cultului personalităţii? Cum funcţionau structurile represive ale PCR în raport cu alte instituţii similare: KGB, etc.? Pentru a da un răspuns articulat fiecăreia dintre aceste întrebări avem nevoie de un demers intelectual angajat „fără ură şi părtinire” (Tacit).

În România, în schimb, un autor de cărţi respectabile despre Securitatea română a trecut nervos de la paradigma „sine ira et studio” la sloganul „sine cura et dubio”. În câteva interviuri de-o surprinzătoare şi, mai ales, regretabilă violenţă verbală, dl. Marius Oprea, actualul director al IICCR, a formulat puncte de vedere inacceptabile pentru orice mediu academic. Să notăm mai întâi vulgaritatea extraordinară a unor comparaţii: „căcaţii de comunişti” (impuşi prin tancurile sovietice) versus „căcaţii de la putere” (aleşi prin vot democratic). Exhumarea de cadavre, apoi, e asimilată cu „pescuitul”. După propriile sale declaraţii, dl Oprea e un „purtător de cruce” la un salariu de peste patruzeci de milioane lunar. Aceeaşi irepresibilă înclinaţie spre autovictimizare îl face să-şi imagineze că profesorul Vladimir Tismăneanu îi doreşte, pesemne, nu „doar capul”, ci chiar „gîtlejul, maţele”, urmând ca Partidul Democrat-Liberal să organizeze „o expoziţie” cu organele sale interne.

În alte intervenţii publice din ultimele zile, dl. Oprea şi-a continuat pe acelaşi ton ieremiada, anexând agenda Institutului pe care îl conduce unei sarcini exclusive: dezgroparea morţilor. Or, nici cel mai habotnic cinstitor de sfinte moaşte dintr-un colţ de Rusie pravoslavnică n-ar înlocui lectura textelor sfinte cu venerarea unor racle; n-ar cere desfiinţarea scrisului din pricina unei fixaţii osteologice. Mimând însă tonul profetic, cu accente biblice prost distribuite, cercetătorul braşovean a declarat că nu vorbeşte „din cărţi”, ci, oarecum printr-un mandat direct, chiar „în numele celor dispăruţi.” Istoria, pe dl Oprea, se reduce la un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie. Un Institut destinat memoriei regimului comunist se transformă iată, subit, într-un centru de medicină legală.

Logica federativă

În faţa acestor mărturisiri e posibil ca şi alte ramuri ale medicinei să fie convocate la apel. Ce fel de ţară este aceea unde istoria comunismului e dată pe mâna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii? Să fie oare de neînlocuit cineva care, deşi a condus un Institut cu buget de peste două milioane de euro anual, n-a redactat sau editat măcar un singur volum individual ori colectiv la o editură străină de prestigiu? Când vom accepta că un anticomunism compulsiv, oricât de îndreptăţit moral, nu înlocuieşte sarcina disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente? De ce e atât de greu să recunoaştem că, fără o bază teoretică solidă, anticomunismul bâjbâie, gesticulează, exclamă febril, acuză, dar nu convinge?

Să mai spunem aici şi faptul că niciun Institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi spre publicarea unor liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvet discutate. Niciun director de Institut al memoriei comunismului n-a elaborat în timpul mandatului său biografia unui preşedinte de stat democratic (în condiţiile în care jurnalele lui Che Guevara se traduc nestingherit în româneşte, fiind lansate cu surle şi trâmbiţe în localuri trendy, cu iz eurosocialist). IICCR a lansat, fireşte, numeroase volume de calitate: de la analiza minuţioasă a fenomenului reeducării de la Piteşti până la dicţionarul penitenciarelor comuniste ori la portretul informatorului Securităţii. Ele n-au schimbat cu nimic, însă, dezbaterea din ţările apusene: Archie Brown, Robert Service, Orlando Figes şi alţi specialişti generalişti de primă mărime citează, în continuare, doar cărţile scrise în limba lui Shakespeare.

Un cercetător autentic, aşadar, n-ar fi obsedat de opoziţia „sapă contra stilou”. Sub toate aspectele, savanţii români sunt la început de drum. Suntem departe de-a avea o inflaţie de cărţi, filme sau documentare profesioniste în limba engleză, care să ajute publicul occidental să înţeleagă dimensiunea experienţei totalitare dintre 1947-1989. E bine deci să cunoaştem mai multe atât despre eroismul partizanilor din munţi, cât şi despre bioritmul minelor din Petroşani, aflate sub supravegherea activiştilor PCR. Un Institut dedicat memoriei regimului comunist din România ar trebui să facă o prioritate din publicarea unor studii competente în revistele de circulaţie. Suntem încă prea departe de momentul marilor sinteze, pentru a declara inutilitatea excursului teoretic. Monografiile specializate abia au început să apară. Nu avem încă biografiile fundamentale ale unor Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu sau chiar Silviu Brucan. Cărţile în limbi de circulaţie ale cercetătorilor autohtoni sunt şi mai puţine la număr – semn al firavei noastre conectări la dezbaterea internaţională. Momentele festive şi aniversare faţă de 1989, aşadar, trebuie să lase loc unei atitudini reflexive.

Teoria ca praxis

Breasla istoricilor operează cu metodologii heterogene: unii pun accentul pe rolul ideologiei, alţii subliniază aspectele sociale; unii se preocupă de ego-biografii, alţii descriu raporturile de supunere sau competiţie între instituţiile totalitare. Este loc sub cer, pesemne, pentru toată lumea. Nimeni n-a murit în România pentru că Institutul Totalitarismului (subordonat Academiei Române) a fost condus ani de zile de un membru al extremei naţionaliste (PRM) ori pentru că Institutul Revoluţiei (creat prin votul Parlamentului în perioda guvernării Năstase) a fost girat de un coregraf al mineriadelor (Ion Iliescu) sau pentru că CNCSAS a operat cu criterii aleatorii în demascarea foştilor colaboratori ai Securităţii.

Dincolo de mica dramoletă mediatică produsă artificial în jurul unei persoane X sau Y, este vital acum ca dezbaterea de adâncime să înceapă. Pozitivismul celor care, printr-o admirabilă hărnicie, recoltează date şi compun cronologii exhaustive nu e îndeajuns. Empiria brută trebuie cuplată la un efort mai amplu de imaginaţie analogică şi reconstrucţie narativă. Un turist care filmează, din întâmplare, momentele de final ale unei catastrofe aviatice va oferi doar o probă la dosarul investigaţiei. Cauzele respectivei prăbuşiri sunt, mai întotdeauna, complexe, inter-condiţionate şi parţial necunoscute. „Cutia neagră” care a înregistrat decesul comunismului poate fi căutată în inima ideologiei marxist-leniniste. Întrucât comunismul n-a fost doar o utopie socială sau un început ratat de modernizare forţată, ci, mai presus de toate, o maladie spirituală, bibliografia cercetătorilor români nu va putea exclude referinţa la autori diverşi, dar complementari, precum Nikolai Berdiaev, Eric Vogelin, Isaiah Berlin, Leszek Kołakowski sau Alain Besançon. În aceeaşi măsură, vom avea nevoie de mai mulţi istorici care ţin seama de recomandărilor unor Paul Ricoeur, Raymond Aron, François Furet, Robert Tucker, Martin Malia, Paul Veyne, Georges Nivat sau Pierre Nora. În universităţile occidentale care iau în serios istoria comunismului, politologii (cum ar fi Daniel Mahoney) dialoghează cu filozofii (cum ar fi Pierre Manent); experţii în economie sau arhitectură primesc sugestii de la sociologi; specialiştii în arte vizuale comunică armonios cu departamentele de literatură comparată; teologii recitesc istoria doctrinelor politice.

Acest concert al interdisciplinarităţii nu e un răsfăţ gratuit şi nici nu se organizează doar „de amorul artei”. O intenţionalitate pedagogică trebuie să subîntindă întregul demers. El va împedica ficţionalizarea memoriei colective sau confuzia tot mai răspândită între istorie şi nostalgie. Un Institut născut din voinţă politică trebuie să limiteze efectele amneziei şi seducţia tergiversărilor. Istoria comunismului românesc sau internaţional e prea importantă pentru a fi capturată în tunelul strâmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde.

Mihail NEAMŢU

(14 februarie 2010)

Post-Scriptum:

Stenograma întâlnirii din martie 2009 este un document intern care aparţine Administraţiei Prezidenţiale. Dupa redactare, acest text a fost trimis domnilor Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Pe căi ciudate, a ajuns pe un blog personal al unei persoane străine de conversaţia între IICCR şi CPADCR. Dl Dorin Tudoran a fost anunţat drept nou preşedinte de Onoare IICCR numit (pe baza cărei stipulări?) de către Marius Oprea. Profesorul Vladimir Tismaneanu n-a citat niciodată din acest text, documentul intern apartinând Admnistraţiei Prezidentiale şi IICCRMER (subordonat Guvernului). Nu doar regula bunului simţ spune că nu se poate cita din scrisori sau e-mailuri private fără acordul autorului. Domnii Oprea si Tudoran par să-şi fi facut o profesie din asemenea intruziuni, operând grave confuzii între sfera publica şi aceea a documentelor private ori, mai mult, a documentelor de stat.


Cristian Preda comentează dezbaterea despre comunism

14 februarie 2010

Duminica iertării

14 februarie 2010

Astăzi, în Biserica Ortodoxă a fost celebrată duminica iertării – moment inaugural pentru cei care vor asuma rigorile Postului Mare. Creştinismul nu poate exista acolo unde revanşa împotriva aproapelui, violenţa verbală, cleveteala, abuzul discursului hiper-criticist sau insulta invidioasă  rup legătura dragostei. De aceea, Postul Mare ne pune în faţă chemarea la umilinţă, smerenie, iertare şi bucuria dăruirii. Ca temelie pentru următoarele patruzeci de zile, credincioşii îşi pecetluiesc gândul cu această rugăciune a Sf. Efrem Sirul:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat

eşti în vecii vecilor. Amin.


Tradiţii excentrice în România: căsătorii la 12 ani

11 februarie 2010

Promiscuitate, dezgust şi viaţa predatorilor sexuali din campusurile universitare (Charlotte Allen)

10 februarie 2010

Perhaps for that reason, or perhaps because sex outside marriage is now so readily available no one need buy the cow, the percentage of married people ages 35 to 44 has declined precipitously over the last 40 years: from 88 percent of men and 87 percent of women in 1960 to 66 percent of men and 67 percent of women in 2005. Since first marriages after age 45—when a woman’s fertile years are finished—are statistically rare, almost everyone who is ever going to marry is already married by that age. The percentage of children growing up in fatherless families—a chief risk factor for social pathologies—has risen concomitantly: from 9 percent of all households with children in 1960 to 26 percent today. On the plus side of the ledger, these negative trends don’t affect the college-educated as severely. College-educated women have significantly higher rates of marriage and lower rates of divorce than women without college degrees. The bad news is that such women, who tend to marry late, have far fewer children. In 2004, according to the Census Bureau’s Current Population Survey, 24 percent of women ages 40 to 44 with bachelor’s degrees were childless, in contrast to 10 percent of women without a high school diploma. Marriage is slowly becoming a preserve of the elite, who pay a price in severely reduced fertility.

In The Mating Mind, Geoffrey Miller wrote:

Our ancestors probably had their first sexual experiences soon after reaching sexual maturity. They would pass through a sequence of relationships of varying durations over the course of a lifetime. Some relationships might have lasted no more than a few days. .  .  . Many Pleistocene mothers probably had boyfriends. But each woman’s boyfriend may not have been the father of any of her offspring. .  .  . Males may have given some food to females and their offspring, and may have defended them from other men, but .  .  . anthropologists now view much of this behavior more as courtship effort than paternal investment.

That’s a pretty fair description of mating life today in the urban underclass and the meth-lab culture of rural America. Take away the offspring, blocked by the Pill and ready abortion, and it’s also a pretty fair description of today’s prolonged singles scene. In other words, we have met the Stone Age, and it is us.

Living in the New Paleolithic can be hard on women, many of whom party on merrily until they reach age 30 and then panic. “They’re at the peak of their beauty in their early 20s—they’re luscious—but the guys their age don’t look as good, so they say to themselves: ‘Why do I want to get married?,’ ” notes Kay Hymowitz, a contributing editor to the Manhattan Institute’s City Journal, who is writing a book about the singles crisis. “Then they get to age 28, 29, and their fertility goes down and they’re not quite so luscious. But the guys their age are starting to make money, they look better, they’ve got self-assurance, and they’ve also got the pick of the 23-year-olds.”

Some argue, though, that it is actually beta men who are the greatest victims of the current mating chaos: the ones who work hard, act nice, and find themselves searching in vain for potential wives and girlfriends among the hordes of young women besotted by alphas. That is the underlying message of what is undoubtedly the most deftly written and also the darkest of the seduction-community websites, the blog Roissy in DC. Unlike his confreres, Roissy does not sell books or boot camps, and his site carries no ads. He also blogs anonymously, or at least tries to. (Purported photos of Roissy circulating on the Internet show a tall unshaven man in his late 30s with piercing blue eyes and good, if somewhat dissolute, looks.) The pseudonym Roissy derives from the chateau that was the setting for sadomasochistic orgies in The Story of O, the French pornographic classic of the 1960s which featured a beautiful young woman who couldn’t get enough of being violated and flagellated by masterful men. Roissy maintains that he is not an S&M-fetishist but picked the pseudonym because “chicks dig power.”


Semne ale ‘progresului democratic’

10 februarie 2010

Profesorul Brague despre creştinism şi politică, despre democraţie şi ecleziologie

8 februarie 2010

Controverse privind Catedrala patriarhală şi soarta patrimoniului bisericesc

8 februarie 2010

DISENSIUNI ÎNTRE ARHITECŢI (Gândul).

versus

SOARTA BISERICILOR DE LEMN (Dilema Veche)

Geneza proiectului „60 de biserici de lemn“ poate fi plasată în vara anului 2006, a povestit Ovidiu Daneş, de la Fundaţia DALA care, alături de Ordinul Arhitecţilor din România (OAR) şi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, este implicată în salvarea acestor lăcaşuri. Atunci, în cadrul unei cercetări întreprinse în judeţul Sibiu, arhitecţii au descoperit biserici de lemn cu învelitoare de şiţă spartă, în care ploaia îşi începuse eroziunea. Au continuat, din curiozitate, să vadă dacă mai există cazuri asemănătoare în Hunedoara şi nordul Olteniei, şi găsesc o mulţime de situaţii de acelaşi fel. Trei sferturi dintre biserici sînt părăsite. Rezultatul cercetării avea să fie o expoziţie, în iunie anul acesta, în fosta fabrică de pîine de pe strada Plevnei, însoţită de o discuţie la care au fost invitaţi arhitecţi, studenţi, etnologi. „Nu credeam că există aşa ceva în România“ – avea să fie reacţia multor studenţi. Se naşte ideea unei intervenţii de urgenţă, prin care să se salveze ce se mai poate, dat fiind că, în unele cazuri, starea de degradare este aproape ireversibilă. Zeci de studenţi se oferă voluntari, pleacă la faţa locului şi fac relevee (măsurare, desenare şi prezentare la scară ale elementelor construcţiilor), pentru a găsi cea mai bună metodă de intervenţie în fiecare situaţie în parte. Istoria proiectului, dezvoltarea lui pas cu pas, o mulţime de fotografii de la faţa locului se găsesc pe Internet, la adresa http://www.60-project.blogspot.com.

Pînă în prezent, tot ce s-a putut face a fost acoperirea cu folie a şase biserici, cu fondurile – prea puţine, faţă de amploarea proiectului – provenite din donaţii particulare. De ce e nevoie de acoperirea cu folie? Intervenţia de urgenţă înseamnă ca ele să fie protejate în faţa precipitaţiilor, măcar în cursul toamnei şi iernii acestui an – explică Şerban Sturdza, preşedintele OAR. Încă un anotimp ploios le-ar putea fi fatal. Foliile au fost strînse de la o firmă de afişaj outdoor din Bucureşti, „încă au pe spate texte de reclame“, povesteşte preşedintele OAR. Nu este o întreprindere uşoară: în primul rînd, e nevoie de o echipă de meşteri cu experienţă, fiindcă demersul cere pricepere şi grijă. Ea a fost găsită la muzeul ASTRA din Sibiu şi este condusă de Tolomei Iov. În acelaşi timp, pe cît posibil, arhitecţii doresc să înceapă proiectele de restaurare. În septembrie, biserica de lemn părăsită din Pojogeni (jud. Gorj) şi-a găsit o soartă fericită: a fost mutată în întregime la Mînăstirea Cămărăşeasca. Altminteri, ar fi aşteptat-o ruina şi uitarea. „Cîteodată, aceste biserici sînt uitate deoarece comunitatea şi-a construit un alt lăcaş de cult, din cărămidă – spune Şerban Sturdza.

Faptul că unele fac parte din patrimoniu este un dezavantaj din punctul de vedere al implicării comunităţii: oamenii cred că de acum încolo o să se ocupe altcineva – Ministerul Culturii, autorităţile. M-am dus la o emisiune, la Trinitas TV, cu un dosar ce expune starea acestor biserici de lemn. Mi s-a spus: «Nu se poate, nu e adevărat că sînt părăsite, nu există biserici părăsite în România». Am lăsat dosarul acolo şi nici un semn, pînă acum. Ne aflăm în faţa unui patrimoniu dispreţuit, care cuprinde o enormă ştiinţă şi continuitate a unor obiceiuri, o enormă frumuseţe a picturii, sute de metri pătraţi de pictură pierduţi. Ne bazăm pe studenţi şi voluntari, nu pe autorităţi. De altfel, unul dintre motivele pentru care nu am reuşit să strîngem mai mulţi bani este că am evitat tot timpul să transformăm acest proiect într-o acţiune electorală, fiindcă există acest risc, în anul în care ne găsim.“