Dragoş Aligică despre retorica apocalipsei de la Copenhaga, încălzirea globală şi România sub nămeţi…

19 decembrie 2009

Alarmismul dezlantuit azi la intesitati fara precedent impiedica in loc sa ajute o asemenea abordare serioasa si pragmatica. Temele au fost acaparate, politizate, distorsionate si transformate intr-un instrument ideologic de un grup social ce se formeaza si hraneste exact din discursul antisistem: intelectualul public progresist occidental si aliatii sai politici. Acesta, dezamagit de clasa muncitoare, ce l-a tradat pentru afluenta capitalista, a descoperit in grija pentru mediu un substitut pe cat de convenient, pe atat de eficient. Date fiind resursele imense ce ii stau la dispozitie, platformele publice, academice si mass-media, pe care le domina autoritar, acest grup social al eternilor ingrijorati fara grija zilei de maine, gaseste in aceste teme o noua modalitate de a continua razboiul sau secular cu societatea care nu se supune niciodata ideilor sale utopice. Zgomotul si isteria publica pe care ei, politicienii oportunisti si o intreaga industrie a cercetatorilor stiintifici si ONG-urilor ce se hranesc din profetii apocaliptice si alarme false, le provoaca si intretin, ingreuneaza in loc sa ajute o analiza si o evaluare lucida a riscurilor legate de fenomenele climatice sau a modalitatilor de ajustare si adaptare ce ne stau la indemana.


Libertatea ca dar şi povară (interviu)

19 decembrie 2009

Cristina LAZURCA: Din cartea pe care tocmai ai lansat-o „Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice”  (Curtea Veche, 2009) re iese clar faptul că socoţi necesară implicarea intelectualilor nu neapărat în politică, cât mai ales în viaţa civică. Există modele din viaţa publică a altor state contemporane pe care îţi sprijini această teorie?

— Mai întâi de toate, mă bucură interesul arătat pentru acest volum şi îţi mulţumesc pentru deschidere. Aş începe prin a spune, puţin pretenţios, că „Verbul ca fotografie” face parte dintr-un triptic eseistic. Am debutat cu o carte despre viaţa credinţei în cetate: „Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă” (2005, ediţia a II-a: 2008). A urmat în primăvara acestui an un volum de eseuri despre cadrele moralităţii în spaţiul public românesc, despre relaţia dintre tradiţie şi modernitate. „Elegii conservatoare” tratează cu precădere sfera eticii, căutînd explicaţii pentru condiţia actuală a instituţiilor cu imediată relevanţă socială: şcoala, familia, mass-media.

În sfârşit, „Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice” pune accentul pe dezbaterea politică. Ofer în această carte o critică aspră a socialismului, citit în toate ipostazele sale: nord-americane, europene şi locale. Deplâng, nu fără melancolie, transformarea liberalismului autohton într-o remorcă a unei oligarhii cinice. Şocant mi se pare modul în care România ultimilor douăzeci de ani a asistat la sinuciderea asistată a partidelor istorice: PNŢCD a dispărut printr-o combinaţie de oboseală cronică şi anti-selecţie a cadrelor; PNL a sfârşit prin a defila, la douăzeci de ani după Revoluţia anticomunistă din Timişoara, împreună cu purtătorii steagurilor roşii. Faţă de aceste patologii identitare, intelectualii publici sunt datori să reacţioneze, aşa cum au făcut-o şi junimiştii sfârşitului de secol XIX sau membrii grupării Criterion în interbelic. Evident, există numeroase modele de implicare civică a intelectualilor occidentali: Friedrich A. Hayek şi Eric Voegelin în SUA sau Raymond Aron în Franţa, pentru a da numai câteva exemple mai cunoscute.