Reflecţii despre ritmurile şi funcţia tradiţiei athonite (Andrei Scrima, fragment, 1964)

1) Funcţia primă şi constantă a Muntelui Athos ni s-a părut a fi cea a unei sinteze şi a unei iradieri. Situată în mod normal, mai întâi în ordinea vieţii spirituale strict definite, ea va îmbrăţişa apoi, în virtutea supleţei monahismului răsăritean, unitar în formele sale variabile, viaţa Bisericii în toată amploarea sa. După înmulţirea autocefaliilor în sânul creştinătăţii răsăritene mai ales, călugării de la Athos au exercitat în Biserică o funcţie de unitate şi universalitate.

2) Pe lângă aportul său la puncte determinate ale doctrinei teologice, în mare parte datorită tradiţiei athonite, Biserica Răsăritului a menţinut viu sensul unei teologii a realităţilor prevalând asupra speculaţiei vizând condiţionarea teologiei. O dată în plus, s-ar putea lua drept reper ideal delimitarea secolului XIII: dacă, începând din această epocă, teologia occidentală se dedă unei reflecţii asupra instrumentelor de cercetare şi de expresie formală condiţionând asimilarea sa, preocupare care tinde să devină uneori obiectul său principal, tradiţia athonită se pregăteşte să aprofundeze şi să prelungească moştenirea primului mileniu. Pentru ea, teologia va fi întotdeauna înţelegerea duhovnicească a tainei lui Dumnezeu, şi mişcările de înnoire teologică, atinse de Filocalie, ale secolelor XIX şi XX în Rusia şi în România, nu se vor îndepărta de acest spirit, chiar şi atunci când se vor deschide spre problemele vremii lor.

3) Am atins, dacă se poate spune astfel, limitele spiritualităţii athonite. Limite exterioare (istorice, culturale, terminologice) tocmai cele de care depinde actualmente posibilitatea de a o înţelege, gusta, asimila, recunoscându-i un loc în interiorul tradiţiei universale a Bisericii. În acest sens, ea ne lasă să invităm la o colaborare lărgită, la o osmoză spirituală şi teologică. N-ar putea fi decât munca în comun, bucuria comună, efortul comun împărtăşit al Răsăritului şi Occidentului pentru a ajunge aici în zilele noastre.

În tăcerea sa, totuşi, spiritualitatea athonită, oriunde ar creşte astăzi, ar putea să ne deconcerteze o dată în plus pe noi care formulăm aici această mărturisire. Fidelitatea sa primă şi ultimă nu o constrânge oare la o obligaţie atât de înaltă, aceea de a rămâne o mărturie ascunsă, „ad perpetuam Dei memoriam“[1], donec veniat?

(trad.rom.: Maria Cornelia-Ica).


[1] Cassian, Coll. X, cap. X.

Anunțuri

One Response to Reflecţii despre ritmurile şi funcţia tradiţiei athonite (Andrei Scrima, fragment, 1964)

  1. Totusi cosmopolitismul Parintelui Andrei Scrima este la antipozii integrismului si fanatismului Athonit. Este regretabil ca discursul celor de la Athos este atat the inchistat.
    Le-ar trebui o mica doza de Kierkegaard sau o recitire a pildei Samariteanului sau genealogiei Mantuitorului de la Matei.

    Orthdoxia nu este fanatica. Fereste-ne Doamne de pacatul mandriei de a avea dreptate.

    Totusi Athosul ramane izvorul Spiritualitatii Ortodoxe: sper sa fie un izvor din care tot mai multi sa se infrupte.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: