Reflecţii despre ritmurile şi funcţia tradiţiei athonite (Andrei Scrima, fragment, 1964)

14 decembrie 2009

1) Funcţia primă şi constantă a Muntelui Athos ni s-a părut a fi cea a unei sinteze şi a unei iradieri. Situată în mod normal, mai întâi în ordinea vieţii spirituale strict definite, ea va îmbrăţişa apoi, în virtutea supleţei monahismului răsăritean, unitar în formele sale variabile, viaţa Bisericii în toată amploarea sa. După înmulţirea autocefaliilor în sânul creştinătăţii răsăritene mai ales, călugării de la Athos au exercitat în Biserică o funcţie de unitate şi universalitate.

2) Pe lângă aportul său la puncte determinate ale doctrinei teologice, în mare parte datorită tradiţiei athonite, Biserica Răsăritului a menţinut viu sensul unei teologii a realităţilor prevalând asupra speculaţiei vizând condiţionarea teologiei. O dată în plus, s-ar putea lua drept reper ideal delimitarea secolului XIII: dacă, începând din această epocă, teologia occidentală se dedă unei reflecţii asupra instrumentelor de cercetare şi de expresie formală condiţionând asimilarea sa, preocupare care tinde să devină uneori obiectul său principal, tradiţia athonită se pregăteşte să aprofundeze şi să prelungească moştenirea primului mileniu. Pentru ea, teologia va fi întotdeauna înţelegerea duhovnicească a tainei lui Dumnezeu, şi mişcările de înnoire teologică, atinse de Filocalie, ale secolelor XIX şi XX în Rusia şi în România, nu se vor îndepărta de acest spirit, chiar şi atunci când se vor deschide spre problemele vremii lor.

3) Am atins, dacă se poate spune astfel, limitele spiritualităţii athonite. Limite exterioare (istorice, culturale, terminologice) tocmai cele de care depinde actualmente posibilitatea de a o înţelege, gusta, asimila, recunoscându-i un loc în interiorul tradiţiei universale a Bisericii. În acest sens, ea ne lasă să invităm la o colaborare lărgită, la o osmoză spirituală şi teologică. N-ar putea fi decât munca în comun, bucuria comună, efortul comun împărtăşit al Răsăritului şi Occidentului pentru a ajunge aici în zilele noastre.

În tăcerea sa, totuşi, spiritualitatea athonită, oriunde ar creşte astăzi, ar putea să ne deconcerteze o dată în plus pe noi care formulăm aici această mărturisire. Fidelitatea sa primă şi ultimă nu o constrânge oare la o obligaţie atât de înaltă, aceea de a rămâne o mărturie ascunsă, „ad perpetuam Dei memoriam“[1], donec veniat?

(trad.rom.: Maria Cornelia-Ica).


[1] Cassian, Coll. X, cap. X.

Reclame

După Adrian Năstase şi Mircea Geoană, Ion Iliescu jigneşte diaspora anticomunistă

14 decembrie 2009

Comentariu de Vladimir TISMANEANU

Putea oare sa se abtina Ion Iliescu in aceste zile de la poluarea climatului public?  Iata ca nu (ceea ce era de fapt previzibil). Intr-un interviu cu Mediafax, reluat pe HotNews, fostul secretar al CC al PCR si liderul formatiunii succesoare numita FSN, jigneste diaspora, pe basarabeni si pe diplomatii romani care au organizat si monitorizat alegerile in strainatate.

“Cu un presedinte care nu e ales cu voturile din tara si se bazeaza doar pe voturile falsificate in exterior, chestiunea devine foarte complicata pentru imaginea tarii si a democratiei noastre”. (I.Iliescu)

Reflexele automate ale veteranului propagandist isi iau revasa asupra unei minime moderatii. La aproape 80 de ani, cand altii isi traiesc in liniste anii de senectute, pugilistul comunist Ion Iliescu, uzurpatorul revolutiei din 1989,  vrea tranta politica, vrea batalii electorale, vrea “zdrobirea dusmanilor poporului” sortiti, ca in cantecele furibunde ale junetii sale, “sa piara pana la unul”…

BONUS: Mircea Mihăieş

Rolul lui Antonescu a fost să dea cu glanţ peste sudura ce-i lega de multă vreme pe liberali de pesedişti. Şi la guvernare, şi în opoziţie, ba chiar şi în murdara colaborare din vremea lui Tări ceanu, antanta lor a fost desăvârşită. Nu e decât chestiune de timp până când cele două blocuri se vor contopi cu totul. Nu-ţi trebuie un ochi de expert să vezi cât de bine rimează isteria sacadată a lui Orban cu precipitarea nătângă a lui Vanghelie, ce forţă de coeziune există între Hrebenciuc şi Haşoti şi ce miracol de simţire între Nicolai şi Nica. E chiar frustrant că încă nu s-au decis să se adune în aceeaşi copaie pentru a-şi pune potrivita etichetă: Partidul Socialist Liberal al Neantului…