Traian Băsescu, modelul „open-source” (Andi Lăzescu, Revista 22)

8 decembrie 2009

Traian Băsescu a fost beneficiarul unei stări de spirit şi al unui tip de implicare emoţională care, în final, au făcut diferenţa. Am asistat, între altele, şi la triumful unui model de sprijin construit mai degrabă pe reţele informale ad hoc decât pe aranjamente „închise“, bazate pe structuri. În acest punct, am putea face o comparaţie cu ceea ce se întâmplă în industria software, unde se discută despre două mari modele de operare. Avem, pe de o parte, sistemele închise (un exemplu este platforma Windows, pusă pe piaţă de corporaţia Microsoft), în care structura programului este ţinută secretă, şi aşa-numitele programe de tip „open source“ (exemplul tipic e sistemul Linux, concurentul Windows), la care această structură este publică, fiind realizată prin contribuţia unei echipe de programatori din lumea întreagă, care lucrează pe gratis. Din multe privinţe, victoria la limită obţinută de Traian Băsescu poate fi văzută în ultimă instanţă şi ca un triumf al modelului reţelelor deschise, „open source“, construit prin contribuţia neremunerată a mii, poate zeci de mii de oameni care au scris pe forumuri, au trimis SMS-uri, şi-au mobilizat prietenii, pe finalul campaniei prezidenţiale, înclinând balanţa în favoarea actualului şef al statului.

Reclame

Despre minaretele din Elveţia şi crucifixele din Italia (Robert Wilken)

8 decembrie 2009

Two stories were front-page news last week, the President’s speech on Afghanistan and the spectacle of Tiger Woods smashing his Cadillac Escalade into his neighbor’s tree at 2:30 a.m. But two other items caught my attention, the one from Italy and the other from Switzerland.

The European Court of Human Rights ruled that crucifixes be removed from Italian classrooms. According to the blogger Fabio Paolo Barbieri, in response hundreds of mayors in Italy passed town ordinances requiring that every classroom display a crucifix. Even in red Tuscany, a historic communist region, the mayors have been sending Carabinieri to the schools to check that every classroom has its crucifix. In one case when a high school teacher tried to remove a crucifix his students revolted, and when the headmaster heard what the teacher had done he suspended him for ten days without pay.

The other story came from Switzerland where voters, and a majority of the cantons, adopted a law imposing a ban on the construction of minarets in the country. Though the initiative was opposed by most political parties, churches and businesses, a solid majority of 57 percent voted in favor of the new law. The four existing minarets in the country will be allowed to stand, but construction of new minarets is now banned. What struck me in reading editorial opinion on the decision was that the only language writers had to discuss the matter was that of human “rights.” Predictably the vote was seen as a triumph of bigotry and intolerance, an infringement of the rights of Muslim.

I mentioned to a friend that I thought the vote in Switzerland and the defense of the crucifix in Italy were perhaps part of a piece, signs that, in spite of much evidence to the contrary, the peoples of Europe apparently still believed in the potency of Christian symbols.

He responded that these protests had little to do with religion, only about culture. But isn’t that the point? Religion does not exist without culture and culture is a carrier of religion. When Christianity first came to northern Europe in the early middle ages, conversion meant a change of public practice and the creation of a new public space, in architecture, law, calendar, language, communal rituals, et al.

For the Swiss, erection of minarets taller than church steeples would alter the skyline of cities and towns, visibly severing links to the past. The construction of minarets was seen as an assault on memory and memory is attached to things. Without memory a people have no sense of who they are. In Italy the assault on memory had to do with the central Christian symbol in the west. In a historic Christian culture wrote Barbieri, “the symbol of a naked, suffering, unjustly condemned man in whom all that is good and worthy of worship and respect . . . is centered, is buried deep in their souls.” In Italy even atheists and Communists respect the Crucifix “because it means so much about the condition and value of a man.”

The issue is not human rights or religious freedom, but respect for cultural traditions and fealty to those who have gone before. There is no reason to think that prohibiting the erection of minarets in Swiss cities will jeopardize the rights of Muslims to practice their religion. But if a society loses all memory of its Christian traditions, there is a real question whether those things that make western civilization unique, e.g. human rights, freedom of religion, will endure.

Robert Louis Wilken, a member of the editorial advisory board of First Things, is the William R. Kenan Jr. Professor Emeritus of the History of Christianity at the University of Virginia.


Sorin Ioniţă despre Crin Antonescu şi naufragiul liberal (EvZ)

8 decembrie 2009

„N-am văzut în viaţa mea şi nici n-am auzit să mai fi existat în democraţiile europene moderne o aşa competiţie electorală în care miza să fi fost nu cine dă mai multe goluri adversarului, ci cine reuşeşte să se abţină de la a-şi da prea multe autogoluri.”

Dacă, imediat după turul unu, Geoană, Antonescu, Patriciu, Vîntu şi Cozmin Guşă s-ar fi dus cu toţii să petreacă nişte zile plăcute la Monte Carlo, sau pe unde îşi fac ei veacul de obicei, lăsându-l acasă doar pe Johannis ca să scoată câte o mormăială o dată la două zile, ar fi câştigat şi ei alegerile fluierând.

În loc de asta, ei au angajat parcă un regizor de comedii pentru oligofreni şi i-au dat sarcina să scrie cel mai tare scenariu care să-i îngroape. Au dezlănţuit pe televiziuni o campanie deşănţată, care a depăşit orice limită în materie de stridenţe şi fantasmagorii (şi tot ce se întâmplase pe timpul hulitului Năstase), de la cărţi scrise de indivizi dubioşi şi uşor deranjaţi la bibilică, pescuiţi din neant, ţinuţi trei zile în prime-time şi aruncaţi înapoi în neant.

Patriciu nu s-a mulţumit să dezgroape un film în care Băsescu lipea o palmă unui mucos, ci a ţinut să vină el în persoană la TV şi să lăcrămeze în direct pe umărul victimei odiosului dictator, fără să-şi dea seama că, la ce imagine publică are, prezenţa lui pe ecran e cel mai bun antidot la filmuleţ.

În ultima săptămână, cineva de la cooperativa PSD-PNL a avut geniala idee să meargă cu tot circul la Timişoara, doar ca să arate cât de lipsită de popularitate este această coaliţie în oraşul Revoluţiei, de unde au fugit pe uşa din dos.

Ca bonus, au zgândărit toate simbolurile anilor ’89-’90, începând cu balconul, punctul 8 şi spiritul lui Coposu. Finis coronat opus, Geoană s-a dus la 12 noaptea, înaintea dezbaterii finale, la o şedinţă de relaxare acasă la SOV, ca să aibă Băsescu ce să-l întrebe a doua zi.

Până la urmă, acţionând cu aşa consecvenţă, tabăra anti-Băsescu a reuşit să obţină ce-a căutat: a enervat şi mobilizat mare parte din electoratul vechi al lui Băsescu, intrat în lehamite şi pasivitate din cauza autogolurilor preşedintelui.

Nicio strategie de campanie a PDL nu ar fi reuşit să energizeze aşa bine foştii votanţi ai Alianţei D.A. cum au făcut-o demagogia în tandem Geoană-Antonescu şi apariţiile media ale lui Patriciu şi Vîntu. (Dacă atâta îi duce pe ei capul, vă daţi seama cam pe ce căi s-au făcut marile averi ale României).

Fără adrenalina furnizată gratis de moguli, aceşti votanţi ar fi asistat probabil pasivi la înfrângerea lui Băsescu, indispuşi de erorile acestuia din ultima vreme.

Pentru Băsescu, asta creează mari obligaţii. Situaţia e rezumată genial de o postare laconică a unui român din diaspora, pe HotNews: „Băsescu, asta nu-i victoria ta, ci a noastră şi a lucrurilor pe care trebuie să le faci”.