Cătălin Lazurcă: despre ardeleni, unguri şi complexul Băsescu

2 decembrie 2009

Pornesc de la o observaţie de natură oarecum tehnică, pe care nu cred s-o mai fi făcut cineva pînă acum: oare de ce ardelenii şi bănăţenii, oameni care, potrivit folclorului, dar şi statisticilor*, sînt în general mai liniştiţi, domoli şi struniţi decât compatrioţii lor munteni, olteni sau moldoveni, votează cu neliniştitorul Băsescu?

Pentru că, fie ca indivizi, fie ca grupuri, sîntem oricînd gata să ne asumăm “ziceri” care ne avantajează prin estomparea propriilor defecte. Cîteva exemple: ruşii sînt beţivi (corolar: bem noi, românii, dar nici chiar aşa); francezii se spală rar (corolar: avem un consum mic de săpun per capita, dar orişicît); bulgarii-s cam nătăfleţi (corolar: românul e deştept).

Cam aşa îmi explic eu succesul mitului preşedintelui scandalagiu: ceva real + oarecare ipocrizie + repetare obsesivă a plăcii (filmuleţului, dacă vreţi): ţigancă împuţită, găozar, dictator, pumn lovit copil. Şi, cu cît gradul de confort psihic e mai mic (neşansă socio-economică şi geografică + tare specifice ale psihicului poporal), cu atît mai mult creşte gradul de ipocrizie în asumarea mitului.

Dacă datele folclorice de psihologie regională a poporului român sînt, desigur, atacabile, pentru că greu măsurabile, faptul că e vorba de foarte multă ipocrizie poate fi susţinut statistic. Să ne gîndim numai la pofta (măsurabilă în audienţă) cu care sînt savurate dramoletele din reality-show-urile gen Trădaţi în dragoste sau Noră pentru mama. O minte limpede, calmă, aşezată şi, pînă la urmă, lucidă, nu cred că e confortată de asemenea spectacole. Cum nu cred că va savura kathartic ştirile de la ora 5.

* 7 din primele poziţii ale top ten-ului confortului urban din România, realizat recent de Capital, sînt ocupate de oraşe din Transilvania şi Banat; trebuie spus că, pe lîngă reperele de natură economică (infrastructură, locuri de muncă, venit mediu, etc.), acest top ia în calcul şi date socio-culturale care reglează confortul psihic al locuitorilor (spaţii verzi, posibilităţi de relaxare, acces cultural, etc.).

** 53% dintre transilvăneni vor vota pentru Traian Băsescu în timp ce numai dintre aceştia 47% vor vota pentru Mircea Geoană care va lua şi 57% dintre voturile moldovenilor faţă de numai 43% dintre sufragii îndreptate către Traian Băsescu. 59% dintre munteni îi vor da votul prezidenţiabilului PSD faţă de numai 41% care se vor îndrepta către prezidenţiabilul PD-L.

Reclame

Mircea Cărtărescu despre orbirea alianţei Anti: „Mai grav decât o crimă, o greşeală”

2 decembrie 2009

Candidatul PSD a fost votat, iarăşi, de către o Românie retrogradă şi nostalgică după comunism, cum s-a întâmplat de douăzeci de ani încoace, pe când Băsescu a fost favoritul României democratice, aceeaşi care l-a votat altădată şi pe Emil Constantinescu.

Complicaţia, în cazul alegerilor de acum, constă în faptul că o parte din România democratică, şi anume felia PNL, din motive conjuncturale, se va despărţi, în turul al doilea, de restul forţelor de dreapta şi va trece de partea stângă a eşichierului politic.

Paradoxal, în turul al doilea alegătorii liberali vor vota împotriva propriei doctrine şi împotriva intereselor României democratice. Oameni inteligenţi şi instruiţi vor alege, în mod sinucigaş, să voteze, alături de cele mai reacţionare forţe ale societăţii, în favoarea trecutului şi a legatarilor săi, pesediştii.

Motivul acestei degenerări a unuia dintre motoarele principale ale progresului în România, am numit Partidul Naţional Liberal, constă în confiscarea sa, într-un anumit moment, de către interesele economice ale unor grupuri securisto-nomenclaturiste pentru care doctrinele politice nu înseamnă absolut nimic.

Aceleaşi grupuri funcţionează şi în cadrul PSD, ceea ce explică sprijinul PSD pentru guvernul Tăriceanu, precum şi actuala alianţă PSD-PNL. Dedesubtul acestei alianţe politice se află un pact de tip mafiotic pentru împărţirea resurselor economice şi energetice ale ţării.

Dacă acest pact va funcţiona în viitor, sub prezumtiva preşedinţie a lui Mircea Geoană, vom asista la escalada corupţiei şi la reorientarea politicii externe a României dinspre vest către est.

Odată cu căderea preşedintelui actual, Traian Băsescu, nu va mai exista nicio forţă în politica românească în stare să se opună mafiei economico-politico- mediatice. Ne vom întoarce, prin urmare, la premisele guvernării Năstase, dezamorsate acum cinci ani de Băsescu şi de alianţa D.A.


Talentatul domn Patriciu, penalul Vântu şi mega-neruşinarea televiziunilor-orchestră

2 decembrie 2009

Sursa: Hotnews.Ro

Presedintele Traian Basescu va face o declaratie de presa la ora 19:00, la sediul sau de campanie. Declaratia sa ar putea fi legata de comunicatul Institutului National de Expertize Criminalistice, care a anuntat ca a transmis presedintiei, in cursul zilei de miercuri, rezultatul analizei casetei video in care Traian Basescu pare sa loveasca un copil, in timpul unui miting electoral desfasurat la Ploiesti, in 2004.

Iata acele mai importante declaratii facute de Traian Basescu:

  • am primit avizul 181 de la INEC
  • avizul are 18 pagini si-l voi folosi
  • inregistrarea contestata contine elemente de editare computerizata, nu este autentica si nici nu reprezinta o copie realizata cu acuratete a unei inregistrari autentice
  • repet concluzia: inregistrarea contestata de mine contine elemente de editare computerizata, in sensul alterarii integritatii, nu este autentica si nici nu reprezinta o copie realizata cu acuratete a unei inregistrari autentice
  • se pare ca unii incearca sa castige alegerile prin realizarea unor falsuri.

Nota MN: Pentru a vedea trecutul indecent moral, mizerabil sufleteşte şi culpabil juridic al mogulilor de astăzi, cititorii sunt rugaţi insistent să urmărească un documentar (netrucat, validat de Arte) de ALEXANDRU SOLOMON.

BONUS „CÂRCOTAŞII”


Abisul obscenităţii lui Mircea Dinescu: calomnierea doamnei Maria Băsescu (Hotnews.Ro), plus bonus

2 decembrie 2009

Maria Basescu reactioneaza, printr-o scrisoarea deschisa, la declaratia lui Mircea Dinescu legata de faptul ca presedintele si-ar fi lovit sotia, spunandu-i lui Dinescu ca este dator sa isi ceara scuze in fata copiilor ei. In plus, considera inacceptabila introducerea in „mizeria alegerilor” si distrugerea vietii copilului din filmuletul in care presedintele ar fi lovit un copil.Maria Basescu spune ca ca nicio mama nu il va putea ierta pe Geoana pentru asta. Este pentru prima data cand Maria Basescu reactioneaza public.

BONUS:

Mircea Dinescu: poetul, dizidentul şi decepţia

Aciuat pe lângă marii oligarhi, el vinde necazul proletarului şi compasiunea pentru mujic. Vrea să apere limba română, dar ca la uşa cortului. Împreună cu Stelian Tănase – autor recent de numeroase pagini pornografice (vezi romanul Maestro) – fostul dizident dezbate situaţiunea într-o cheie manelist-intelectuală. Tănase, confirmat pe post de profesor universitar după standardele româneşti ale profesiei, girează orice platitudini segmentate cu „dezvăluiri de culise” şi izbucniri vesele de limbaj bocciu. Nu e loc de rigori conceptuale, reflexe profesioniste, comparaţii pertinente sau referinţe istorice exacte: vorba să curgă, timpul să treacă iar magnetul poantei – oricât de ieftine – să ţină audienţa aproape! Şueta găzduită săptămânal în studiourile din Piaţa Presei Libere ajunge astfel o nefericită imitare a „hazului-de-necaz” propus americanilor de Stan şi Bran, în timpul marii depresiuni. Torturile cu frişcă sunt înlocuite însă de petele gri ale discernământului şi mirosul de ţiţei al frazei.

GABRIEL LIICEANU

„Mircea Dinescu este simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista porno-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinând-o, la rândul ei, cu fast, abjecţie şi talent.“

BONUS 2:

DESPRE PRIETENII LUI DINESCU, UN DOCUMENTAR AL LUI ALEXANDRU SOLOMON PRIVIND OLIGARHIA TRANZIŢIEI.



Horia-Roman Patapievici despre Revoluţia română (Revista 22)

2 decembrie 2009

Paradoxul forţei celor slabi

Era fatal, pe măsură ce libertatea devenea o realitate tot mai concretă a spaţiului public, ca vocea nomenclaturistă a Revoluţiei române să înceapă să fie concurată de vocea pe care, până atunci, reuşise s-o amuţească: vocea revoltei străzii. Aici intervine primul paradox pe care doresc să îl semnalez. Cum am spus mai înainte, revolta străzii a declanşat revoluţia, în timp ce complotul nomenclaturist a câştigat-o. Odată cu revoluţia, a câştigat şi puterea în stat. Ei bine, paradoxul este că, deşi a avut puterea de a guverna (care a fost, în primii ani, discreţionară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio clipă şi puterea de a-i defini natura, atât a revoluţiei, cât şi a puterii sale înseşi. Paradoxul este că, în România, cine a declanşat revoluţia nu a câştigat-o, în schimb, deşi fără nici o putere în stat, a păstrat constant, în ochii societăţii româneşti, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii.

Dacă posteritatea complotului nomenclaturist, prin adjudecarea guvernării, a transformat Revoluţia română într-un discurs de legitimare a propriei puteri, posteritatea revoltei străzii a transformat o insurgenţă înfuriată şi dezordonată, cum fusese încă din primele clipe revoluţia, din punct de vedere empiric, într-o mişcare conceptual coerentă, cu trăsături ideologice clare. Câteva luni, ca urmare a lipsei de acces la mijloacele de presă (monopol discreţionar al complotului nomenclaturist), aceste trăsături au fost articulate public numai în stradă. Este motivul pentru care Revoluţia română a fost la fel de mult făcută de revolta împotriva lui Ceauşescu din perioada 16-21 decembrie 1989, revoltă care a declanşat revoluţia, cât şi de seria de demonstraţii împotriva puterii care a rezultat din revoluţie (puterea complotului nomenclaturist), din perioada ianuarie–iunie 1990, revoltă care a desăvârşit revoluţia, în sensul că i-a fixat identitatea ideologică. Luptele de stradă, soldate şi ele cu morţi, din prima jumătate a anului 1990, fac parte integrantă din definiţia Revoluţiei române. Astfel, Revoluţia română conţine paradoxul de a fi fost câştigată de o forţă care era din capul locului incapabilă să-i confere legitimarea şi să-i furnizeze definiţia. Căci legitimitatea putea fi dată numai de anticomunism, pe care complotul nomenclaturist, în nicio situaţie, nu îl putea invoca. Mai mult, guvernarea instalată de complotul nomenclaturist nu a îndrăznit niciodată să se definească în faţa societăţii în termeni neocomunişti, cum i-ar fi impus-o natura sa veritabilă.

Blestemul complotului nomenclaturist, care avea toată puterea, şi, în acelaşi timp, triumful misterios al revoltei străzii, care nu avea nicio putere, a fost acela că noua guvernare a fost constrânsă de logica anticomunistă a schimbărilor revoluţionare să se definească nu în termenii ei proprii, ci în termenii revoltei străzii. Cu cât era mai puternică guvernarea, cu atât era mai lipsită de legitimitate. Mai mult, cu cât încerca să fie mai legitimă, cu atât era mai mult silită să adopte limbajul revoltei străzii, care o delegitima, încă o dată. De aici o tensiune internă între forţele care au făcut Revoluţia română, tensiune care nu a fost eliminată decât târziu, prin integrarea României în sistemul occidental de alianţe şi prin uniformizarea vieţii politice româneşti în „mediocritatea“ democraţiei şi sub impactul politicianismului inerent exercitării ei româneşti.

Paradoxul vocii care spune adevărul

Spuneam mai sus că posteritatea complotului nomenclaturist a fost simbolic exprimată prin mecanismele guvernării şi că, din acest motiv, tarele guvernării, în România, sunt, genetic vorbind, tarele complotului nomenclaturist. Care a fost, însă, posteritatea revoltei străzii? În ce a constat ea? Lipsită de voce publică, revolta străzii din timpul revoluţiei s-a prelungit după revoluţie, tot în stradă, în opoziţia la puterea instaurată de complotul nomenclaturist. Teza mea este că revolta străzii a fost preluată şi exprimată de figura Intelectualului Public, pe care revolta străzii l-a creat anume pentru a-şi articula vocea. Astfel încât, prin gâtuirea vocii revoltei străzii de către complotul nomenclaturist (o politică, pe termen lung, cu totul perdantă), Revoluţia română, din profunda ei tensiune internă, a născut funcţia socială a Intelectualului Public, pe care puţinii disidenţi români, pe care i-am avut, nu au putut-o naşte, înainte de 1989.

Să mă explic. Spre deosebire de Rusia sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a avut suficient prestigiu în ochii societăţii româneşti, încât să creeze figura socială emblematică a intelectualului public. I-a revenit acest rol Revoluţiei române. Din tensiunea existentă între excesul de voce-vidă al complotului nomenclaturist şi absenţa de voce-plină a revoltei străzii a rezultat configurarea unei funcţii sociale critice, căreia îi revenea serviciul public de a defini natura revoluţiei şi natura puterii. Anume această funcţie socială a impus pe scena publică figura intelectualului critic.

Vorbesc în termeni de funcţie socială, pentru că această figură critică a fost exprimată, în România, nu atât de o singură figură individuală emblematică (precum, în Franţa, într-o anumită epocă, Jean-Paul Sartre ori Albert Camus), ci de o grupare de intelectuali – de fapt, două: Grupul pentru Dialog Social, înfiinţat în decembrie 1989, şi Alianţa Civică, înfiinţată simbolic, printr-o mare demonstraţie, în 15 noiembrie 1990. Fireşte, aceste două grupări au numărat între membrii lor foarte puternice figuri individuale de intelectuali, care, fiecare în parte, şi-a avut rolul său în definirea şi fixarea obiectivelor revoltei străzii. Dar acţiunea acestor intelectuali individuali este mai inteligibilă dacă o privim simbolic ca fiind unitar exprimată prin acţiunea unei figuri simbolice, Intelectualul Public. De aceea, voi numi în continuare această grupare liberă de intelectuali din Grupul pentru Dialog Social şi Alianţa Civică – Intelectualul Public.

De Intelectualul Public este legat al doilea paradox al Revoluţiei române. Deşi Revoluţia română nu a fost pusă la cale de intelectuali, tensiunea care i-a fost proprie a făcut ca anume intelectualii să fie aceia chemaţi să îi definească natura, obiectivele şi agenda politică. În România, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualii publici. Deşi au fost persecutaţi de guvernarea neocomunistă, iar ziarele în care scriau au fost puse la index, în pofida asasinatului moral la care au fost supuşi de către presa controlată de guvern şi a discreditului public, intelectualii critici au fost cei care au reuşit să impună întregii societăţi agenda dezbaterii publice (inclusiv celor care îi persecutau). Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al revoluţiei ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre revoluţie şi despre obiectivele politice legitime ale României (fireşte, şi oamenii complotului nomenclaturist au încercat să fixeze obiective politicii interne ori externe: dar acestea nu au fost percepute ca fiind cu adevărat legitime nici măcar de susţinători).

În România, ţară cu un popor despre care, în 1990, Corneliu Baba spunea că, între toate popoarele, îşi urăşte cel mai mult elitele, succesul acţiunii Intelectualului Public a fost uluitor. În doar şase ani, figura sa emblematică a reuşit să încline balanţa votului în favoarea partidelor care i-au îmbrăţişat agenda şi programul. Rotaţia puterii, care pentru toate ţările ex-comuniste (cu excepţia României) s-a produs în 1990, a avut loc în România abia în 1996, printr-o radicală schimbare de agendă politică, care, lucru surprinzător, se confunda cu agenda Intelectualului Public şi care, fapt la fel de surprinzător, a fost integral adoptată de societate. Probabil nu există în Europa ţară cu o intelectualitate mai ruptă de „popor“ decât România (nici alta mai bovaric îndrăgostită şi în acelaşi timp dezgustată de el). Cu toate acestea, electoratul popular a îmbrăţişat, în alegeri, agenda politică a Intelectualului Public. În condiţiile în care ţara este mai degrabă de stânga, intelectualitatea publică românească este de dreapta. Şi cu toate acestea, guvernarea neocomunistă, care era de stânga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta.

Este aici un paradox. Un paradox care ţine de puterea misterioasă pe care o are vocea care spune adevărul. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus, mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de râs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a Revoluţiei române, deoarece, fără niciun fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip al revoltei străzii, aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“, slogan care este o parafrază transparentă şi graţios-nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.


Dosar I.D. Sârbu, Revista VERSO (Cluj-Napoca)

2 decembrie 2009

Epistolele genialului I.D. Sârbu ne oferă câteva pătrunzătoare amintiri din ultimii ani ai comunismului dinastic guvernat de paranoia intelectuală şi mizeria sufletească a dictatorului Nicolae Ceausescu.

Craiova, 4 Aprilie 1987

(…) Am primit mi[i]a de lei, voiam cu ei să-mi cumpăr cafeaua necesară scrisului de dimineaţă: renunţ la cafea, m-a apucat o ciudă culinară, vin Paştile, am o nepoată profesoară la ţară, îi dau bani să îmi aducă un miel. De 7–8 kilograme: umblăm în hanţe şi gioarse, arătăm ca nişte şomeri. Ieri, pe actorul Cosma (Othello, Lear, Ştefan cel Mare) l-am văzut cu două sacoşe de cartofi; eu merg cu o damigeană la fântâna (istorică, dar naturală) Jianu, acolo e apă de izvor curată. Apa noastră, în urma unui nevinovat accident…, s-a spart conducta de apă şi cea de căcat, cu ocazia săpăturilor de tramvai. Aşa că ruperea carului cu proşti la Caracal e nimic în raport cu ruperea colectorului central de căcat de pe Calea Bucureştiului.

Dies irae. Judecata noastră de apoi începe cu această apocalipsă a intimităţii cu rahatul cotidian. Vidanjăm. Celine – care e un autor ce îmi place mult –[,] în voiajul său au bout de la nuit, descrie un WC public din New York. Cabinele sunt în cerc, vreo treizeci [de] capete afară, spre un havuz central. Se glumeşte, se râde, se comentează mai ales. Cette communisme joyeau de caca, zice mon Ferdinand şi iată, după 30 de ani de la lectură vi-l citez în cadrul acestei vesele epistole. Şi vă transcriu un epitaf care îmi place :
…Mais ne pardonne le roi ni ne pardonne la reine
Et les ajourne tous deux a paraitre en justice au hau tribun
De Dieu dans trente longa durabila vitae …


Emil Stoica: De ce nu imi voi risca votul pentru dl. Geoana.

2 decembrie 2009

Exista trei motive pentru care nu imi voi risca votul pentru dl. Geoana.

Primul este pentru ca nu stiu daca Mircea Geoana isi va folosi puterile de presedinte al Romaniei in mod discretionar sau nu. Suspendarea presdintelui Romaniei in primavara lui 2007 cand PSD-ul condus de dl. Geoana a orchestrat totul. Motivele suspendarii au fost infirmate de catre Curtea Constitutionala inainte de votul din parlament si, ulterior, au fost infirmate in mod categoric si de catre electorat. Mircea Geoana nu si-a prezentat demisia pentru ca a scurtcircuitat, in mod gratuit si inutil, activitatea institutiilor pentru o perioada de circa 2 luni. Suspendarea unui presedinte al tarii nu este un lucru banal, ci unul extrem de grav. Sentintele Curtii Constitutionale, dar mai ales sentinta electoratului, ar fi fost motive suficiente pentru ca liderul PSD sa iasa definitiv din politica. Dl. Geoana a demonstrat ca nu intelege nici democratia, dar nici Constitutia.

Desigur, se poate spune ca dl. Geoana nu a fost si nu este decat o marioneta a unor sforari priceputi precum Ion Iliescu. Si atunci, de ce sa-l votam pe Geoana? Pentru ca Romania sa fie condusa din umbra? Si de catre cine?

Al doilea motiv este ca dl. Geoana risca sa faca multe compromisuri grave. Pe ce ma bazez? Pe cariera domniei sale de lider PSD.

PSD-ul dlui. Geoana il tine la loc de frunte pe Ion Iliescu, personaj ce inca nu a raspuns inca pentru crimele din decembrie 1989, personaj ce a ajutat la falimentul Romaniei din 1996.

Tot PSD-ul dlui. Geoana il are in conducere pe Adrian Nastase. In ultimii 5 ani, buna parte din activitatea parlamentara a PSD a fost dedicata apararii lui Adrian Nastase. Parlamentul s-a transformat timp de 5 ani in judecatorie, dar o judecatorie care tine, fatis, partea acuzatului. Acuzat, culmea, de Procuratura Romaniei.

Tot in PSD-ul dlui. Geoana mai gasim diferite alte personaje precum Marian Oprisan sau Radu Mazare.

Dl. Geoana nu numai ca nu s-a indepartat de Ion Iliescu sau de Adrian Nastase, ci i-a acceptat si sustinut in fruntea PSD.

Ce fel de presedinte va fi dl. Geoana. Cum vor fi influentate numirile pe care le va face in justitie, de exemplu? Cred ca Romania va da nu doi, ci 100 de pasi inapoi in ceea ce priveste independenta justitiei si a statului de drept in Romania.

Al treilea motiv este confuzia generala in domeniul economic ce va fi inspirata de ideile dlui. Geoana. Nu ma refer doar la exotismul premierii cu 25.000 de euro pentru romanii ce se intorc in tara.

Ma refer in primul rand la rolul PSD-ului condus de dl. Geoana in gaurile negre din economie pentru care Romania a avut nevoie sa apeleze la FMI pentru un imprumut de 20 de miliarde. Cine a promovat in 2007 legi populiste precum legea pensiilor, nesustenabila? Atentie, nu ma refer la promisiuni de campanie electorala, ci doar la legi pupuliste si iresponsabile promovate cu mult timp inainte de alegeri si care au dus la proplemele structurale grave de azi.

Nu, nu pot sa-l votez pe Mircea Geoana. Este prea riscant.