Film despre luptătorii din munţi (2010)

30 decembrie 2009

„Portretul luptatorului la tinerete” de Constantin Popescu (debut)

Prima parte a anuntatei trilogii despre rezistenta anticomunista din munti, filmul realizat de Constantin Popescu dupa propriul scenariu se ocupa de gruparea din Fagaras, condusa de Ion Gavrila Ogoranu (interpretat de Constantin Dita). Celelalte – daca vor mai fi realizate – vor avea in centru figurile fratilor Toma si Petru Arnautoiu, respectiv Elisabeta Rizea. Din pacate, cineastul n-a mai apucat sa-l prinda in viata pe Ion Gavrila Ogoranu. Distributia e ampla (130 actori si 400 figuranti) si aproape exclusiv masculina: Bogdan Dumitrache, Mimi Branescu, Alin Mihalache, Catalin Babiuc, Alex Potocean, Mihai Constantin s.a.


Du passé faisons table rase ! : Histoire et mémoire du communisme en Europe

30 decembrie 2009

de Stéphane Courtois (Auteur), Joachim Gauck (Auteur), Aleksandr Iakovlev (Auteur), Martin Malia (Auteur), Collectif (Auteur)

Si aujourd’hui le système communiste est mort comme mouvement historique, les communistes sont toujours là, et nous n’en avons pas fini avec le communisme. La mémoire de ses méfaits mais aussi de sa puissance, en particulier là où il a été au pouvoir, continue de peser. Et autant on ne peut qu’approuver l’aspiration forte de ces sociétés, traumatisées par des décennies de pouvoir totalitaire, à la paix civile, « valeur primordiale pour les sociétés démocratiques, ou qui tendent à incarner la démocratie », autant, au sortir de cette guerre civile chaude puis froide qu’a imposée le communisme, elles ne peuvent accéder à la « pacification » et à la réconciliation que sous certaines conditions. La première est que soit honorée la mémoire des victimes et que leur soit rendue justice.

Nombre d’auteurs ont souligné le double mouvement d’amnésie et d’amnistie qui préside à la sortie du communisme. […] Cette amnésie à l’égard de la face sombre du communisme est évidemment liée à l’amnistie que les communistes souhaiteraient se voir appliquer. Se pose donc la question de ce que, en titre d’un entretien avec Krzysztof Pomian, L’Histoire appelle « l’impossible procès du communisme ».
Vient d’emblée à l’esprit le grand précédent historique du procès de Nuremberg. Un certain nombre de personnalités habilitées à s’exprimer en raison de leur parcours personnel – Pierre Daix, Vladimir Boukovski, etc. – ont évoqué l’idée d’un tel procès proposant de juger à la face du monde l’ensemble des crimes du communisme . Les auteurs du Livre noir n’ont, pour leur part, jamais proposé un « Nuremberg du communisme », considérant que les responsables de ces crimes ne relevaient pas d’une instance étatique unifiée, comme dans le cas du nazisme, mais d’un ensemble beaucoup plus complexe, le système communiste mondial, constitué de régimes distincts – dont certains sont encore en place –, où les crimes ont été commis à des périodes différentes, sur les ordres non pas d’un seul dictateur mais de responsables multiples. Il nous semble donc – et j’en parle collectivement car il y a accord total des différents co-auteurs du Livre noir sur ce point – que si procès il y a, il ne peut être le fait que de chaque peuple qui a eu à souffrir de « son » régime communiste.

En outre, un procès juridique ne peut s’ouvrir qu’avec un accusé en chair et en os à qui le tribunal peut imputer des crimes précis sur la base d’une documentation incontestable. Or, dans les démocraties populaires et l’ex-URSS au cours des années 1970 et 1980, le régime pratiquait une répression « ordinaire » très atténuée par rapports aux périodes de terreur paroxystique des années 1930-1950 pour l’URSS, et des années 1945-1953 pour l’Europe de l’Est, même si la violence de masse a connu des moments de regain en Hongrie en 1956, en Tchécoslovaquie en 1968 ou en Pologne en 1980, et si de nouvelles formes de répression plus sophistiquées on été mises en place – hôpitaux psychiatriques en URSS, surveillance généralisée en RDA.

Coperta

Le fait qu’un individu ait appartenu à une organisation dont les dirigeants, à tel ou tel moment, ont commis des crimes de masse, ne peut suffire à l’inculper.

Cependant, ces obstacles relevant de la technique juridique ne me semblent pas essentiels pour expliquer la difficulté à mettre en œuvre un procès du communisme sur le modèle de Nuremberg, ou même un procès des principaux responsables communistes dans chaque pays. Le procès de Nuremberg était une sorte de point final mis à une guerre mondiale, et il n’était possible que parce que les nazis avaient été défaits militairement. Or, le communisme n’a pas été vaincu militairement. Pomian écrit qu’il « est mort de vieillesse ». Cette expression me semble inadéquate car elle laisse entendre que le communisme serait mort de sa belle mort, après avoir rempli sa tâche historique.

En réalité, le communisme est mort de son incapacité intrinsèque à adapter son projet utopique aux réalités ; il est mort de la résistance des sociétés soumises à son pouvoir et aussi de la résistance du monde démocratique, en particulier face à la menace d’expansion militaire. Pourtant, au regard des ambitions – et des prétentions – affichées par les régimes et les partis communistes, il y a bien eu défaite du communisme. Après plus de soixante-dix ans d’expérimentation dans une quinzaine de pays, ce système a démontré, par son implosion même, son incapacité à créer un nouveau modèle de gouvernement, d’économie et de société.
Voici le grand paradoxe : au cours d’une guerre froide qui aura duré des décennies, le communisme a été défait en rase campagne par le capitalisme et la démocratie. Mais cette vérité de première importance, il est interdit de l’exprimer sous peine de passer pour un butor, voire pour un « anticommuniste ». Et de fait, dans toute l’Europe de l’Est, dans l’ex-URSS, mais aussi en France, les communistes se sont comportés comme s’ils n’avaient pas enregistré une défaite historique. A l’Est, beaucoup d’apparatchiks, voyant venir la débâcle, se sont repliés en bon ordre pour sauver leurs moyens financiers et leurs positions de pouvoir. En France même, nos communistes, à les en croire, n’auraient eu que des relations vagues et sans conséquence avec le pouvoir soviétique. Bref, peu de communistes sont prêts à assumer leur défaite historique et donc leurs responsabilités. Dans ces conditions, l’amnésie et l’amnistie l’emportent assez largement sur la mémoire et le jugement.


Firile contemplative

29 decembrie 2009

Filocalia 12.


Dinu Lipatti – Bach Chorale Prelude BWV 659 (Audio)

26 decembrie 2009

BONUS: RADIO ROMANIA MUZICAL.

(Errata: Evident,  „Fecioara naste” este titlul corect al condacului Nasterii Domnului, atribuit Sf. Roman Melodul; sotia lui J.S. Bach a fost Anna Magdalena, nu Maria M. Bach).

J.S. Bach, Oratoriul de Crăciun (BWV 248 – Kantate I)

25 decembrie 2009
Coro
Jauchzet, frohlokket, auf, preiset die Tage,
rühmet, was heute der Höchste getan!
Lasset das Zagen, verbannet die Klage,
stimmet voll Jauchzen und Fröhlichkeit an!
Dienet dem Höchsten mit herrlichen Chören,
laßt uns den Namen des Herrschers verehren!
Jauchzet, frohlocket, auf, preiset die Tage
[Eng.:] Rejoice, exult! up, glorify the days,
[Fr.:] Jubilez, chantez d’allgresse! Louez ces jours merveilleux!
[It.:] Giubilate, esultate! Celebrate questi giorni,”


Crăciun binecuvântat! Καλά Χριστούγεννα! Joyeux Noël!

24 decembrie 2009

Cititorilor acestui portal le urăm Sărbători cu pace, bucurie şi tihnă!

Mulţumiri celor care de-a lungul anului 2009 şi-au arătat interesul pentru acest colţ al blogosferei, dezbaterii de idei şi schimbului civilizat de păreri şi convingeri. Vom continua astfel în căutarea locului geometric dintre Binele suprem, binele comun şi binele individual.

Postările vor fi reluate cu mai multă intensitate după 1 ianuarie 2009. Crăciun binecuvântat şi An Nou Fericit!


Futilitatea noului ateism

24 decembrie 2009

Abandonarea voluntară a tradiţiilor culturale cu rădăcini pre-moderne, în contextul Revoluţiei franceze sau al Revoluţiei bolşevice, bunăoară, atestă una din superstiţiile veacului nostru: exaltarea voinţei individuale în detrimentul oricărui semnal pre-critic şi ante-predicativ al conştiinţei. Hart arată apoi că acest atomism individualist este incapabil să întemeieze ontologic valorile cardinale ale unui subiect responsabil. Tratate drept orizont al libertăţii noastre individuale, „infinitele posibilităţi“ de alegere, celebrate de modernitatea noastră târzie, pot camufla sau ascunde uneori vidul nostru interior, lipsa de criterii şi un discernământ precar. Percepţia negativă a grecilor antici asupra infinitului (înţeles ca indeterminare) a dispărut astăzi, când bricolajul perpetuu, combinatorica sincretică şi terapeutica sui generis au luat locul canonului şi exigenţelor tradiţiei. Or, ne atrage atenţia David Bentley Hart, nimeni dintre noi nu poate alege într-un spaţiu al perfectei vacuităţi. Critica feroce a prejudecăţilor „pre-moderne“ şi postulatul egalităţii tuturor ofertelor morale sau metafizice trădează, în fapt, un indiferentism de extracţie nihilistă. „Credem, aşa-zicând, că nu există nici un criteriu substanţial prin care să putem judeca opţiunile noastre – un criteriu aflat deasupra ideii de liberă alegere (free choice), şi deci tindem să considerăm orice judecată din afară – divină sau umană – drept o încălcare a libertăţii noastre“ (Atheist Delusions, p. 21).

Ajuns în acest punct, David Bentley Hart demonstrează că este mai degrabă un conservator decât un libertarian: este conştient, astfel, de eficacitatea conştiinţei istorice şi, mai mult, de rolul paideic al memoriei culturale (care, prin definiţie, păstrează reflexe, nostalgii sau amintiri). O atare observaţie nu contestă rolul benefic al pluralismului şi al respectului pentru diferenţă – standarde minime de coabitare în absenţa cărora creştinismul antic ar fi dispărut cu desăvârşire. Hart doar atrage atenţia asupra paradoxului logic ascuns în definiţia discernământului: nu eşti liber doar atunci când alegi, ci doar când alegi bine. Relaţia de prealabilă participare a subiectului în realitatea ontologică (iar nu doar nominală) a binelui este ceea ce garantează corectitudinea alegerilor sale secundare. Acest obiectivism platonic, apărat cu patos de Hart, este antiteza perspectivismului nietzscheean, în care haosul şi aleatoriul (in)deciziilor noastre morale îşi găsesc corespondentul.


H.-R. Patapievici, Europa şi darul creştinismului

23 decembrie 2009

Creştinismul i-a furnizat Europei identitatea sufletească inconfundabilă, i-a dat atitudinea specifică faţă de lume, i-a format aptitudinea de a o înţelege într-un mod original şi i-a pus la îndemână instrumentele fizice şi mentale care i-au permis unificarea ei, atât geografic, cât şi istoric. Fără creştinism, unificarea mentală a lumii ar fi fost cu neputinţă. Fără statele creştine, unificarea ei fizică, prin cucerire, ar fi rămas un proiect la fel de imposibil de atins precum strădania milenară a regatelor şi imperiilor tradiţionale de a înstăpâni peste lume o monarhie universală. Desigur, există crimele.

Istoria însă musteşte de sânge, iar cultura lumii e plină de strigătul de groază al omului aflat supt vremi, călcat în picioare de ele. Nici o civilizaţie nu a scăpat logicii crimei. Creştinismul s-a înscris şi el în această istorie, dar s-a ridicat împotriva ei prin faptul că i-a refuzat dreptatea. Crima există, admite creştinismul militant: dar dreptatea nu e de partea ei, proclamă creştinismul triumfător.

Rezultatul refuzului încăpăţânat de a da dreptate crimei chiar şi atunci când crima triumfă este marea reuşită a civilizaţiei europene (pe care, până mai ieri, obişnuiam să o numim doar occidentală). Civilizaţia europeană, în faţa istoriei, a ales să susţină în faţa forţei dreptatea celor slabi şi neajutoraţi – aşa cum a făcut, singur între alte religii triumfătoare, creştinismul.


Mirel Bănică despre Revoluţia română

23 decembrie 2009

Românii, spre deosebire de ceilalţi est-europeni, au trăit căderea comunismului ca pe o traumă, din cauza victimelor din decembrie ’89.

Ei au nevoie să îşi amintească ce s-a întâmplat atunci, fiecare la nivel personal, pentru că cei mai mulţi nu acceptă o singură variantă de adevăr privind evenimentele de acum 20 de ani.

Pentru unii, rezolvarea în justiţie a dosarelor Revoluţiei este necesară, în vreme ce pentru alţii a trecut prea mult timp ca ea să mai fie eficientă, spune la Realitatea FM sociologul Mirel Bănică, cercetător la Academia Română.


„Aceste dosare nerezolvate ale Revoluţiei lasă urme în societatea românească, pentru că este ‘un trecut care nu vrea să treacă’ şi care va măcina pe mulţi dintre noi”, spune Bănică.

Asculta: Mirel Bănică, în dialog cu Carmen Constantin şi Cătălin Striblea



Gr. Cartianu: Morţii noştri, teroriştii nimănui

22 decembrie 2009

Cei aproape o mie de morţi de după fuga lui Ceauşescu au fost puşi, atunci, pe seama teroriştilor. Termenul a fost lansat prin Televiziunea Română, la scurt timp după reluarea emisiei în varianta „democratică” (Televiziunea Română Liberă!), iar la originea sa s-a aflat un grup pro-sovietic condus de Silviu Brucan.

În scurt timp, toţi emisarii acestui grup repetau insistent, pe post, termenul „terorişti”. Iar generalul Nicolae Militaru, agent sovietic dovedit, a plusat, cerând imperativ: „Opriţi măcelul!”. La ora aceea, 14.30, nu exista niciun măcel. Nu se trăgea nici măcar un foc de armă. De o oră şi jumătate, de când fuga dictatorului fusese anunţată la TVR, toată România sărbătorea victoria. Dar măcelul anunţat de Militaru avea să vină! Semn că spionul Moscovei ştia ce trebuie să urmeze. În primul rând, să curgă mult sânge.

Sperietoarea teroristă a fost promovată agresiv prin TVR şi folosită de noul grup de putere, condus de Ion Iliescu. Chiar şi după 20 de ani, teoria acestui grup este aceeaşi: morţii din decembrie 1989 sunt opera „teroriştilor lui Ceauşescu”. Ulterior s-a demonstrat că aceşti terorişti nu există.

Au demonstrat-o chiar Ion Iliescu şi regimul său, care, deşi au preluat puterea pe termen lung şi au avut la dispoziţie toate instituţiile statului, n-au arestat pe nimeni! Iar acolo unde a mai apărut câte-o condamnare răzleaţă, a intervenit preşedintele Iliescu cu graţieri.


Andrei Pleşu despre falsa polemică Baconschi vs. Aurescu

22 decembrie 2009

Cu Teodor Baconschi am colaborat încă din 1990 la Ministerul Culturii. Cariera lui ulterioară a fost exemplară: terminase deja teologia la Bucureşti şi, cu o bursă a statului francez, a obţinut în 1994, la Sorbona, un doctorat („magna cum laude”) în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor.

A intrat apoi în diplomaţie: a fost ambasadorul nostru la Vatican (şi a contribuit esenţial la pregătirea vizitei în România a Papei Ioan Paul II), la Lisabona şi la Paris. A funcţionat şi ca secretar de stat în Ministerul de Externe, a devenit, pentru scurt timp, consilier prezidenţial, a scris mai multe cărţi, a făcut publicistică (la „Cotidianul” şi „Dilema”), fără să se angajeze vreodată, activ, într-o tabără de partid.

Cei care îl cunosc îi apreciază de multă vreme ponderea profesională, ţinuta sobră dar cordială, cultura, inteligenţa, stilul. Într-o ţară normală, toată lumea ar fi fost încântată ca un asemenea personaj să ajungă în poziţia pentru care a fost propus de curând. La noi, dimpotrivă, lucrurile au evoluat epileptic: din performanţa diplomatică şi intelectuală a omului nu s-a reţinut nimic, dar s-au făcut, în schimb, toate speculaţiile imaginabile despre „adevăratele raţiuni” ale numirii sale.

Inşi al căror CV n-a depăşit genunchiul broaştei se întrec în denigrarea „indezirabilului”, cu un zel obscen. Avem, mereu, monopolul grosolăniei. Micul parapon politic ne schimonoseşte judecata şi ne încremeneşte în proiectul unui veşnic şi meschin atac la baionetă.

Pe Bogdan Aurescu l-am întâlnit ceva mai târziu, în perioada în care am lucrat la MAE. Era un tânăr (avea, atunci, doar douăzeci şi şase de ani) foarte bine pregătit în materie juridică, un om devotat, eficient, harnic şi de o ataşantă, genuină, croială sufletească. Mi-a fost de mare ajutor, ca expert, în funcţionarea cabinetului meu. Succesul lui de la Haga, în care am crezut de la bun început, e cunoscut de toată lumea. Mai puţin cunoscute sunt temeinicile sale cercetări de drept internaţional, publicate în ţară şi în străinătate. Ajuns şi el secretar de stat, Bogdan Aurescu e unul din cei mai serioşi diplomaţi români şi sunt sigur că va avea o carieră pe măsura înzestrărilor sale.

Din păcate, grosolănia politică autohtonă îl pune acum într-o situaţie falsă. I se face un portret de „sacrificat”, de victimă inocentă a taberei băsesciene (deşi aceeaşi tabără îl nominalizase cu ceva timp în urmă). Manevra e inelegantă faţă de ambii diplomaţi.

Se confecţionează o adversitate artificială între doi colegi care vor lucra împreună şi care, sunt sigur, se respectă reciproc. Bogdan Aurescu, mai tânăr cu zece ani decât Teodor Baconschi, va fi, neîndoielnic, un bun ministru de Externe. Nu împotriva lui Teodor Baconschi, ci după el.


Teodor Baconschi şi vocaţia teologiei politice (2003, update: 2008)

21 decembrie 2009

Întrucât după nominalizarea lui Teodor Baconschi (Baconsky, ca nume literar), câţiva jurnalişti din presa dâmboviţeană s-au grăbit să livreze o sumedenie de informaţii mincinoase, comentarii resentimentare, analize tendenţioase, bârfe imunde sau opinii neavizate. Puţini din cei care îşi dau cu părerea despre ce trebuie să însemne un Ministru de Externe au măcar un sfert din calităţile intelectuale ale actualului ambasador al României la Paris. Şi mai puţini lasă impresia că au citit studiile, cărţile şi mapa profesională a domnului Teodor Baconschi, vorbitor fluent în patru-cinci limbi de circulaţie internaţională, umanist cu o excelentă pregătire clasică şi diplomat de carieră. Postez mai jos un eseu (review-article) publicat acum câţiva ani pe marginea unei cărţi a lui Teodor Baconsky despre destinul creştinismului european. (MN)

Puterea credinţei şi arta speranţei. Vocaţia teologiei politice în mileniul trei

πόλις ἄνδρα διδάσκει

Cetatea îl învaţă pe om.

Simonide din Keos, fr. 15

O altă cetăţenie

Teodor Baconsky este unul dintre puţinii intelectuali români căruia mandatul diplomatic sau exerciţiul politic nu i-au stins apetitul publicistic sau prospeţimea reflexivă. Eseurile sale au fost colaţionate în mai multe volume apărute la scurtă distanţă de timp: nouă la număr, între Iacob şi îngerul (1996) şi Turn înclinat (2007).

Ortodoxia este un atribut pe care autorul şi-l asumă cu temperanţă şi claritate. Mult timp, Teodor Baconsky a criticat moda intelighenţiei apusene şi, prin recul, a celei autohtone, care cere subiectului să îşi drapeze identitatea religioasă sub pretenţia de pudicitate.[i] Într-o ţară care a cunoscut totuşi un „Bizanţ după Bizanţ”, mulţi intelectuali au decis în favoarea deghizării apartenenţei lor confesionale cu ajutorul artificiilor retorice şi al sugestiilor criptate. Pentru secole, imperativul kantian al privatizării conştiinţei religioase şi evacuarea conţinutului revelaţiei într-un orizont de pură emancipare etică a dictat tonul defensiv, limbajul minimal şi orientarea timidă a laicatului european. Educaţi într-o tradiţie universitară de tip iluminist, intelectualii creştini ai bătrânului continent asumă astăzi tot mai greu condiţia de martor public al destinului unic pe care Biserica îl are în lume. Raţiunile teologice ale creaţiei nu sunt rostite cu uşurinţă într-un climat de ostilitate, indiferenţă sau chiar apostazie, când tot ceea ce este esenţial devine – printr-un consens ideologic tacit – un apanaj al purei şi perfect absentei interiorităţi.

Într-o ţară aflată mereu la răscruce de drumuri, Teodor Baconsky s-a pronunţat deschis, deşi fără stridenţe, asupra problemelor care ating omul fidel Evangheliei şi loial cetăţii. Cunoscut ca un tenace calofil şi versat arbitru al epitetelor, dl Baconsky se lăsă prins adesea în mrejele formulei sintetice şi adâncimile interogaţiilor polare. Marcat de stilul literar francez – care sacrifică dinamica cinematografică a verbului pentru acrobaţia portretistică a adjectivului – diplomatul român are virtuţile unui eseist de excepţie. Uneori, această stilistică riscă să piardă puterea Cuvântului divin în plasa pedanteriilor livreşti sau pe coridoarele unor simple prolegomene. În clasa cuprinzătoare de improvizaţii teologice şi fantezii agramate pe care le suportă scrisul românesc din ultimele două decade, fructul inteligenţei unor cărturari pasionaţi de barocul nuanţelor nu reprezintă decât chemarea la cumpăt şi bună judecată. Astfel ni se înfăţişează Teodor Baconsky în volumul subtitrat uşor pretenţios: „Un portret al creştinismului european”.

Citește restul acestei intrări »


Recomandare: un film de sărbători

20 decembrie 2009

Actualitatea românească (Despre Politică și cultură). Memento, Radio Europa liberă

20 decembrie 2009

In sumar: „Declarație de absență” de Emil Hurezeanu (în lectura lui Virgil Ierunca, 1983); Relația cultură-politică: o discuție cu criticul Ion Negoițescu și dr. psihiatru Ion Vianu; Scrisoarea unui fost deținut politic Ion Giulvezean din com. Ghecea, jud. Timiș (în lectura lui N.C. Munteanu); Mesaj pentru eliberarea unui pilot, deținut politic din 1984 (Paraschiva Lupu, Galați); Problemele și necesitatea reformelor în învățămîntul din România (Gelu Ionescu).


Puţine lumini şi multe umbre printre nominalizările de la Guvern

20 decembrie 2009
Aşa cum cititorii au putut deja observa, acest blog a luat după alegerile prezidenţiale o pauză de la politică. Orice exces dăunează. Contextul sărbătorilor din preajma Crăciunului ne-ar fi invitat la alte comentarii. Dată fiind susţinerea explicită acordată proiectului preşedintelui Traian Băsescu în ultimele luni, suntem totuşi datori cu câteva minime explicaţii.

Nominalizările făcute pentru noul Guvern condus de preşedintele PDL au iscat deja câteva legitime controverse.

Desemnarea lui Emil Boc drept premier era obligatorie din perspectiva asumării univoce de către liderul PDL a tuturor riscurilor guvernării.

Cea mai fericită alegere o reprezintă propunerea domnului Teodor Baconschi ca ministru de externe – o mutare esenţială pentru CSAT şi deloc străină de Palatul Cotroceni. Poliglot erudit şi diplomat cu experienţă, intelectual cu viziune şi sobrietate, Teodor Baconschi are toate datele pentru a fi continuatorul reformelor din MAE, iniţiate între 1997-1999 de Andrei Pleşu, continuate apoi de Mihai Răzvan Ungureanu între 2005-2007, dar întrerupte apoi prin numiri neinspirate.

Despre Mihai Şeitan la Ministerul Muncii s-a vorbit ca despre un susţinător al pensiilor private – domeniu în care România are multe de făcut. Orest Onofrei, veterinar de meserie, ar fi putut fi o numire plauzibilă la Ministerul Agriculturii, dar un accident biografic l-ar putea împiedica să accepte propunerea.

Domeniul în care premierul Boc nu trebuia să rateze era Educaţia. După ce reputatul cercetător Daniel Funeriu a fost folosit din plin la capitolul imagine în timpul campaniei, numirea-surpriză a lui Cătălin Croitoru (fost sindicalist şi om lipsit de orice anvergură universitară) nu putea decât să dezamăgească. Într-un timp de criză şi după 20 de ani de perpetuare a aceloraşi nume din vechea gardă, Educaţia avea nevoie de inteligenţa, energia, imaginaţia şi competenţa internaţională a unui om ca Daniel Funeriu.

Retragerea susţinerii acestuia e cu atât mai bizară cu cât dl Funeriu făcuse o excelentă impresie în faţa Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport a Parlamentului României. În luna noiembrie, reprezentanţii PNL şi PSD recunoscuseră valoarea individuală a candidatului (incomparabilă cu cea a dlui Adominţei, bunăoară, în Guvernul Tăriceanu). Acum, PDL ţine pe tuşă ucenicul unui laureat al premiului Nobel, fapt care transmite un semnal negativ tinerilor generaţii care emigrează spre SUA şi Europa occidentală. Oricâte eforturi ar depune, orice palmares ar avea – România pare să-i trateze cu ingratitudine pe cei foarte buni. Dl Cătălin Croitoru, care criticase prezenţa Raportului Tismăneanu în grila bacalaureatului românesc, va veghea în schimb asupra unui buget de peste 15 miliarde Euro.

De asemenea, inexplicabilă şi inacceptabilă rămâne pierderea Ministerului Culturii pentru feuda UDMR. Era nevoie ca politicile de patrimoniu să continue (în paralel cu un plus de iniţiativă în domeniul culturii scrise).

Nu poate trece neobservată, în schimb, menţinerea doamnei Elena Udrea într-o poziţie de maximă vizibilitate la Ministerul Dezvoltării Regionale şi a Turismului (după cum deplorabilă rămâne menţinerea Monicăi Ridzi ca lider al organizaţiei de tineret PDL). Aflată într-un moment de criză, Guvernul nu-şi poate permite să menţină în funcţie persoane preocupate excesiv de jocul mediatic şi fără o experienţă sau specializare verificată. Într-un an dificil, nu e loc de tăieri de panglici şi mofturi de primadone. Ce legătură are profesia de avocat ori condiţia de doctorand în ştiinţe militare (sau postura de autoare a unor studii privind geopolitica Mării Negre) cu… Ministerul Dezvoltării?! Aşa cum şedinţele intense de foto-machiaj pot pregăti un portofoliu de europarlamentar la Bruxelles (iar conducerea unei firme de saltele naşte pasiunea pentru Ministerul Comunicaţiilor), setea de notorietate explică, pesemne, piruetele între Turism, Geopolitică şi Dezvoltare…

În sfârşit, zvonurile privindu-l pe Valeriu Tabără sunt şi mai deprimante. Reîntoarcerea la cadriştii primilor ani ai tranziţiei este o palmă dată tuturor celor care şi-au dat votul pentru reformă!

Poate era normal ca Guvernul Boc să recompenseze fidelitatea câtorva dintre veteranii partidului (A. Videanu, R. Berceanu sau V. Blaga) şi să pună înainte bărbaţi cu experienţă, capabili să negocieze cu forţele sindicale viitoarele măsuri drastice ale Guvernului. Scandalos e totuşi modul în care algoritmii politici au condus la compromisuri neaşteptate, foarte slab estompate de puţinele propuneri cu formă şi conţinut european. (MN)


Dragoş Aligică despre retorica apocalipsei de la Copenhaga, încălzirea globală şi România sub nămeţi…

19 decembrie 2009

Alarmismul dezlantuit azi la intesitati fara precedent impiedica in loc sa ajute o asemenea abordare serioasa si pragmatica. Temele au fost acaparate, politizate, distorsionate si transformate intr-un instrument ideologic de un grup social ce se formeaza si hraneste exact din discursul antisistem: intelectualul public progresist occidental si aliatii sai politici. Acesta, dezamagit de clasa muncitoare, ce l-a tradat pentru afluenta capitalista, a descoperit in grija pentru mediu un substitut pe cat de convenient, pe atat de eficient. Date fiind resursele imense ce ii stau la dispozitie, platformele publice, academice si mass-media, pe care le domina autoritar, acest grup social al eternilor ingrijorati fara grija zilei de maine, gaseste in aceste teme o noua modalitate de a continua razboiul sau secular cu societatea care nu se supune niciodata ideilor sale utopice. Zgomotul si isteria publica pe care ei, politicienii oportunisti si o intreaga industrie a cercetatorilor stiintifici si ONG-urilor ce se hranesc din profetii apocaliptice si alarme false, le provoaca si intretin, ingreuneaza in loc sa ajute o analiza si o evaluare lucida a riscurilor legate de fenomenele climatice sau a modalitatilor de ajustare si adaptare ce ne stau la indemana.


Libertatea ca dar şi povară (interviu)

19 decembrie 2009

Cristina LAZURCA: Din cartea pe care tocmai ai lansat-o „Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice”  (Curtea Veche, 2009) re iese clar faptul că socoţi necesară implicarea intelectualilor nu neapărat în politică, cât mai ales în viaţa civică. Există modele din viaţa publică a altor state contemporane pe care îţi sprijini această teorie?

— Mai întâi de toate, mă bucură interesul arătat pentru acest volum şi îţi mulţumesc pentru deschidere. Aş începe prin a spune, puţin pretenţios, că „Verbul ca fotografie” face parte dintr-un triptic eseistic. Am debutat cu o carte despre viaţa credinţei în cetate: „Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă” (2005, ediţia a II-a: 2008). A urmat în primăvara acestui an un volum de eseuri despre cadrele moralităţii în spaţiul public românesc, despre relaţia dintre tradiţie şi modernitate. „Elegii conservatoare” tratează cu precădere sfera eticii, căutînd explicaţii pentru condiţia actuală a instituţiilor cu imediată relevanţă socială: şcoala, familia, mass-media.

În sfârşit, „Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice” pune accentul pe dezbaterea politică. Ofer în această carte o critică aspră a socialismului, citit în toate ipostazele sale: nord-americane, europene şi locale. Deplâng, nu fără melancolie, transformarea liberalismului autohton într-o remorcă a unei oligarhii cinice. Şocant mi se pare modul în care România ultimilor douăzeci de ani a asistat la sinuciderea asistată a partidelor istorice: PNŢCD a dispărut printr-o combinaţie de oboseală cronică şi anti-selecţie a cadrelor; PNL a sfârşit prin a defila, la douăzeci de ani după Revoluţia anticomunistă din Timişoara, împreună cu purtătorii steagurilor roşii. Faţă de aceste patologii identitare, intelectualii publici sunt datori să reacţioneze, aşa cum au făcut-o şi junimiştii sfârşitului de secol XIX sau membrii grupării Criterion în interbelic. Evident, există numeroase modele de implicare civică a intelectualilor occidentali: Friedrich A. Hayek şi Eric Voegelin în SUA sau Raymond Aron în Franţa, pentru a da numai câteva exemple mai cunoscute.


Spiritul Timişoarei

18 decembrie 2009

Istoria fiecărei ţări este punctată de caractere exemplare care reuşesc să schimbe faţa lucrurilor într-un mod radical. În ecuaţia militară sau politică, coeficientul lui Ghandi sau al lui Martin Luther King are fi fost aproape nul. India şi America au fost însă profund transformate  de caracterele eroice ale lui Martin Luther King Jr şi Gandhi.

De asemenea o naţiune îşi trage seva din momente precum Timişoara şi Piaţa Universităţii în care transpare solidaritatea şi coeziunea dintre oameni; sunt momente în care o ţară trăieşte pentru idealurile sale, pentru ceea ce este mai nobil şi bun; aceste momente sublimează tot molozul  neajunsurilor şi răului transformăndu-l în aurul libertăţii.


Valeria Seciu

17 decembrie 2009

Omagiu oraşului Timişoara, 17 decembrie 1989

17 decembrie 2009

BONUS: DECLARAŢIA DE LA TIMIŞOARA, Martie 1990

Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor si hotarârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărând să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Suntem gata sa murim!” O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşista ci şi categoric anticomunista. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţie euro pene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunista română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeaşi dârzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sârbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în buna înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Suntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetăţenii noştri, sunt colegii noştri de muncă, sunt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinând acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sunt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pilda, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plânge de discriminare.

11. Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mândri de ei şi să transformam răul în bine, făcând din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti. Evenimentele comentate ca revoluţionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Târgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însa politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decât cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid. Aceasta Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timisoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Aceasta Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre16 şi 22 decembrie 1989, nu consideram Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.

Timişoara 11 martie 1990

Recomandare: Marius MIOC, Revoluţia Din Timişoara. Înregistrări Audio-Video:

– Revoluţia din 1989 de la Timişoara în înregistrări audio-video (episod de prezentare şi explicaţii generale)
– 17 decembrie 1989 – convorbire telefonică Timişoara – Turnu Severin (audio)
– Timişoara 18 decembrie 1989 – reportaj din Calea Girocului (audio)
– Timişoara 20 decembrie 1989: Trei culori cunosc pe lume (audio)
– Timişoara 20 decembrie 1989: Primele cuvîntări din balconul Operei (audio)
– Timişoara 20 dec 1989, coloană de manifestanţi (video)
– Timişoara – 20 decembrie 1989, Consiliul Judeţean PCR (azi Prefectura) (video)
– Timişoara 20 decembrie 1989: Preoţii români să ia exemplu de la Laszlo Tokes! (audio)
– Timişoara 20 decembrie 1989: Ţara are la putere filozofi, dar ce folos? Că-n piaţă nu se găsesc cartofi (audio)
– Timişoara 20 decembrie 1989: Nu vrem să avem capitalismul. Vrem un socialism democratic (audio)
– Timişoara 20 decembrie 1989: Comitetul FDR; Zvonuri: întreaga ţară s-a ridicat; s-ar putea ca mişcarea să fie controlată de Securitate; ordinele generalului Stănculescu (audio)
– Timişoara 21 decembrie 1989: Imnul libertăţii; Oltenii sînt cu noi! (audio)
– Timişoara, 21 decembrie 1989: Căţeluş cu părul creţ (audio)
– Timişoara 21 decembrie 1989: Proclamaţia FDR (audio)
– Timişoara 21 decembrie 1989: Bălan arestat (audio)
– Timişoara 21 decembrie 1989: Lancea lui Horia (audio)
– Timişoara 21 decembrie 1989: Copilul libertăţii; Avram Iancu sîntem toţi! (audio)
– Timişoara 21 decembrie 1989: Sîngele-i ban spre libertate (audio)
– Timişoara, seara de 21 decembrie 1989 (audio)
– Timişoara, noaptea de 21/22 decembrie 1989: Lenin a spus: Să nu-i omorîm pe cei care-au fost împotriva noastră, să-i folosim, să învăţăm, şi după aia să-i înlăturăm (audio)
– Timisoara, noaptea 21-22 decembrie 1989 (video)
– Timişoara 22 decembrie 89 (video, fără sunet)
– Timişoara, 22 decembrie 1989: Faceţi culoarul liber să treacă tovarăşul Bălan! (video)
– Timişoara imediat dupa revoluţia din 1989 (video)


NAMING INFINITY. A True Story of Religious Mysticism and Mathematical Creativity (LOREN GRAHAM & JEAN-MICHEL KANTOR)

17 decembrie 2009


Andrei Pleşu despre inflaţia politicului

15 decembrie 2009

Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.


Bogdan Ivaşcu: Despre bunul-simţ ca tupeu de borfaş

15 decembrie 2009

PNL a anunţat prin vocea lui Crin Antonescu că participarea la guvernare este posibilă în două situaţii: fie li se acordă postul de prim-ministru, fie se ajunge la un acord asupra unei personalităţi independente. În primul caz, după cum afirma preşedintele PNL, delgaţia permanentă a partidului l-a desemnat drept persoana corespunzătoare pentru acest post. Privirea lăsată un moment în jos, tonul vocii coborât, cu puţin efort de imaginaţie putem distinge şi o uşoară roşeaţă în obrajii vorbitorului. Modestia şi bunul-simţ în varianta marketabilă pe micul ecran par aproape credibile.


Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU


Reflecţii despre ritmurile şi funcţia tradiţiei athonite (Andrei Scrima, fragment, 1964)

14 decembrie 2009

1) Funcţia primă şi constantă a Muntelui Athos ni s-a părut a fi cea a unei sinteze şi a unei iradieri. Situată în mod normal, mai întâi în ordinea vieţii spirituale strict definite, ea va îmbrăţişa apoi, în virtutea supleţei monahismului răsăritean, unitar în formele sale variabile, viaţa Bisericii în toată amploarea sa. După înmulţirea autocefaliilor în sânul creştinătăţii răsăritene mai ales, călugării de la Athos au exercitat în Biserică o funcţie de unitate şi universalitate.

2) Pe lângă aportul său la puncte determinate ale doctrinei teologice, în mare parte datorită tradiţiei athonite, Biserica Răsăritului a menţinut viu sensul unei teologii a realităţilor prevalând asupra speculaţiei vizând condiţionarea teologiei. O dată în plus, s-ar putea lua drept reper ideal delimitarea secolului XIII: dacă, începând din această epocă, teologia occidentală se dedă unei reflecţii asupra instrumentelor de cercetare şi de expresie formală condiţionând asimilarea sa, preocupare care tinde să devină uneori obiectul său principal, tradiţia athonită se pregăteşte să aprofundeze şi să prelungească moştenirea primului mileniu. Pentru ea, teologia va fi întotdeauna înţelegerea duhovnicească a tainei lui Dumnezeu, şi mişcările de înnoire teologică, atinse de Filocalie, ale secolelor XIX şi XX în Rusia şi în România, nu se vor îndepărta de acest spirit, chiar şi atunci când se vor deschide spre problemele vremii lor.

3) Am atins, dacă se poate spune astfel, limitele spiritualităţii athonite. Limite exterioare (istorice, culturale, terminologice) tocmai cele de care depinde actualmente posibilitatea de a o înţelege, gusta, asimila, recunoscându-i un loc în interiorul tradiţiei universale a Bisericii. În acest sens, ea ne lasă să invităm la o colaborare lărgită, la o osmoză spirituală şi teologică. N-ar putea fi decât munca în comun, bucuria comună, efortul comun împărtăşit al Răsăritului şi Occidentului pentru a ajunge aici în zilele noastre.

În tăcerea sa, totuşi, spiritualitatea athonită, oriunde ar creşte astăzi, ar putea să ne deconcerteze o dată în plus pe noi care formulăm aici această mărturisire. Fidelitatea sa primă şi ultimă nu o constrânge oare la o obligaţie atât de înaltă, aceea de a rămâne o mărturie ascunsă, „ad perpetuam Dei memoriam“[1], donec veniat?

(trad.rom.: Maria Cornelia-Ica).


[1] Cassian, Coll. X, cap. X.


După Adrian Năstase şi Mircea Geoană, Ion Iliescu jigneşte diaspora anticomunistă

14 decembrie 2009

Comentariu de Vladimir TISMANEANU

Putea oare sa se abtina Ion Iliescu in aceste zile de la poluarea climatului public?  Iata ca nu (ceea ce era de fapt previzibil). Intr-un interviu cu Mediafax, reluat pe HotNews, fostul secretar al CC al PCR si liderul formatiunii succesoare numita FSN, jigneste diaspora, pe basarabeni si pe diplomatii romani care au organizat si monitorizat alegerile in strainatate.

“Cu un presedinte care nu e ales cu voturile din tara si se bazeaza doar pe voturile falsificate in exterior, chestiunea devine foarte complicata pentru imaginea tarii si a democratiei noastre”. (I.Iliescu)

Reflexele automate ale veteranului propagandist isi iau revasa asupra unei minime moderatii. La aproape 80 de ani, cand altii isi traiesc in liniste anii de senectute, pugilistul comunist Ion Iliescu, uzurpatorul revolutiei din 1989,  vrea tranta politica, vrea batalii electorale, vrea “zdrobirea dusmanilor poporului” sortiti, ca in cantecele furibunde ale junetii sale, “sa piara pana la unul”…

BONUS: Mircea Mihăieş

Rolul lui Antonescu a fost să dea cu glanţ peste sudura ce-i lega de multă vreme pe liberali de pesedişti. Şi la guvernare, şi în opoziţie, ba chiar şi în murdara colaborare din vremea lui Tări ceanu, antanta lor a fost desăvârşită. Nu e decât chestiune de timp până când cele două blocuri se vor contopi cu totul. Nu-ţi trebuie un ochi de expert să vezi cât de bine rimează isteria sacadată a lui Orban cu precipitarea nătângă a lui Vanghelie, ce forţă de coeziune există între Hrebenciuc şi Haşoti şi ce miracol de simţire între Nicolai şi Nica. E chiar frustrant că încă nu s-au decis să se adune în aceeaşi copaie pentru a-şi pune potrivita etichetă: Partidul Socialist Liberal al Neantului…


Orientul prin flăcările credinţei. Interviu cu profesorul Samir Khalil Samir

13 decembrie 2009

Samir Khalil Samir

Universitatea „Saint Joseph” Beirut şi la Institutul Pontifical Oriental Roma

DANIELA DUMBRAVĂ

Puterea discernerii vremurilor după 11 septembrie 2001 a începutului de secol III, începe să capete nuanţe, dincolo de cadrele mediatice, de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi sau pur şi simplu, informaţi corect. A numi şi defini starea de război în aceste momente, trebuie să recunoaştem cu toţii, nu este un lucru simplu. Între un act terorist izolat, un război de apărare, un război de „instaurare” a ordinii drep-turilor omului, între un conflict îndreptat spre partea civilă a unei naţiuni, între un mod de a izola social şi politic prin impunerea unor imagini şi valori pre-valente, fie că ele aparţin lumii islamice, celei americane, sau celei sioniste – expresii, oricum furnizate mediatic cu „atributul” fundamentalism, rezultate din lunga serie de exclusivităţi şi prioritări, toate subiective şi toate verosimil obiective – este greu să stabileşti natura, scopul, ţinta unui război, chiar dacă am vrea să-l numim şi cel de-al III-lea război mondial.

Dezinformarea şi haosul ţintuiesc imaginea forţată a unui univoc răspuns etic, premisa minimă a totalitarismului. Cum anume simţim nuanţele realităţii conflictuale şi cum anume filtrăm infor-maţiile, justificările părţilor în conflict, ţine de un proces de îndelungă meditaţie, de măcar o minimă informare teologică, culturală, politică, socială.

Inutilitatea unui război, a oricărui tip de conflict care naşte şi „asumă” oricum, absurdul (există şi cazul conflictului ca tensiune, încordare creativă, fecundă) ţine de elementele (i)raţionale care îl decid.

În următoarele rânduri, vom prezenta un interviu cu eruditul teologul Samir Khalil Samir, Profesor Universitar la Univ. Saint Joseph, Beiruth şi la Istituto Pontificio Orientale din Roma, egiptean iezuit, cu o impresionantă experienţă academică, de dialog interreligios islamo-creştin de mai bine de 16 ani la Beirut, un interpret echilibrat între Coran şi Sfintele Scripturi, dar şi al situaţiilor de injustiţie socială. Prezenţa Domniei Sale în numeroase seminarii, confe-rinţe, interviuri în Europa, America şi Asia, dar mai ales, în dificila misiune de dialog cu repre-zentanţii religioşi musulmani de la Beirut şi ai întregii lumi arabe, am considerat a fi un argument suficient, în ce priveşte legitimitatea opiniei sale în interpretarea şi analiza situaţiei din Mediul Orient, intim legată de evenimentele din 11 septembrie din acest an.

Daniela Dumbravă: Într-un recent interviu al ziarului catolic „Avvenire”, Domnia voastră vorbeşte despre mentalitatea colectivă musulmană, ca expert care provine din lumea islamocreştină şi nu numai ca arab (născut la Cairo), ci mai cu seamă mediator teologic cu numeroşi Imam (reprezentanţii spirituali ai lumii islamice) de aproape 16 ani. Cred ca sunteţi una din cele mai îndreptăţite persoane în a reda atmosfera imediată de la Beirut, de dupa triplul atac din 11 septembrie în America.

Samir Khalil Samir: În ambientele refugiaţilor palestinezi, ca şi în acelea ale grupării politice Hesbollah, reacţia masei a fost mai mult de simpatie pentru Bin Laden, dar nu una gândită, reflectată. Era reacţia săracului slab, care suferă de ani de zile, care fără să ştie de ce, pentru el cauza suferinţei şi a absenţei unui adăpost fiind Israelul – ca o cauză mai îndepărtată, iar mai aproape, America care susţine Israelul. De aceea, în mod spontan, fără a se gândi prea mult, poporul reacţionează prin strigăte de bucurie, ca şi cum ar spune: „iată, micul David este împotriva lui Goliat şi micuţul l-a făcut să cadă!”.

Însă reacţia fie a guvernului, fie a responsabililor musulmani şi a celor creştini a fost de condamnare absolută a acestui act, mai ales pentru faptul că terorismul ca violenţă gratuită, oarbă, îndreptată împotriva unui grup anonim, nu face parte din viziunea Coranului. Dacă este adevărat că îin Coran există incurajări la violenţă şi la război, aceasta se produce mereu cu un sens, pe de o parte unul religios – acela de a proteja Islamul, iar pe de altă parte, se accepta războiul, însă având regulile de comportament ale societăţii pre-islamice, unde de exemplu, nu puteau fi atinşi copiii, femeile, bătrânii, adică exact persoanele care nu pot fi amestecate într-un conflict. Existau reguli etice în acest sens şi chiar incitarea la violenţă, dacă exista, era o violenţă coordonată, organizată, acceptabilă epocii respective. Războiul făcea parte din viaţa cotidiană a triburilor arabe.

D.D.: Cunoaşteţi o linie tradiţională coranică de mediere a conflictelor ?

S.K.S.: Coranul în anumite cazuri invită musulmanii să trateze prin dialog, mai ales când este vorba de oamenii Cărţii 1 , asa cum sunt numiţi evreii şi creştinii. În acest caz, se precizează că nu numai cu un simplu dialog, ci cu cel mai bun posibil. În alte cazuri, dar în acelaşi sens, invită la toleranţă religioasă spunând că nu poate fi nimeni constrâns în materie de religie şi de adoptare a propriilor credinţe, idei, sau mai există un verset coranic, care afirmă ca este Dumnezeu Însusi care invită la diversitatea religioasă: „Dacă Dumnezeu ar fi dorit, ar fi făcut din toţi un singur popor, dar Dumnezeu nu a dorit-o”. Această linie de dialog este aceea pe care o găsim în perioada de la Mecca, adică între anii 610-622 2 . În mod excepţional, dialogul este practicat şi în perioada de după Medina, în primii ani după 622. Mahomed caută un sprijin de la fiecare pentru că era singur şi descoperit, dar mai este o altă linie care corespunde versetelor atribuite perioadei Medina şi, de acestă dată, maniera de dialog este mult mai dură. Invita credincioşii să combată împotriva necredincioşilor prin toate mijloacele, să nu-i lase să scape.

Mai mult, obligaţia de a face război necredincioşilor în legea coranică este o datorie, clar expusă în Coran, cel puţin de două ori 3 , reproşând anumitor musulmani lenea şi fuga de responsabilitatea războiului, faptul că au rămas acasă, în timp ce alţii au mers să lupte.

Coranul naşte şi se dezvoltă în Arabia, într-un context războinic, iar proiectul islamic, este conform proiectului religios – politic al lui Mahomed, el însuşi luptând în 19 războaie pentru a cuceri rând pe rând, toate triburile Arabiei la ideea sa. A început cu triburile mai mici şi, pe măsura ce le cucerea, cu cele mai mari. Cu un an înainte de la moartea sa, intră în oraşul natal, Mecca, dar era atat de puternic, încat nu mai era cazul unui război, asa încât porţile oraşului au fost deschise, iar el intră în mod pacific.

Conceptul de război, aşadar, face parte din Islam, dar este vorba de un război organizat, interzis pentru patru luni considerate sacre, chiar în tradiţia pre-islamică, adică exact perioada în care arabii nu puteau lupta. Erau şi locuri sacre, de pildă nu puteau face război în templul de la Mecca, iar această tradiţie se menţine încă. Spun însă: „Dacă ei persistă în templu, persis-taţi şi voi în templu” („persista” în sensul de: „dacă sunteţi atacaţi în templu, apăraţi-vă în templu”), pentru că legea de bază este „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, „dacă vor ata-ca, atacaţi-i şi mai tare”. Şi în concepţia de ‘jihad, ideea unui război ofensiv, în cazul în care este atacat Islamul, sau cu ocazia unei ‘fitna (revoltă). Acestea, din păcate, deschid calea războaielor ofensive.

D.D.: Aşadar, distincţia între societatea civilă şi cea religioasă, în ţările arabe este destul de subtilă …

S.K.S.: Da, în lumea islamica distincţia între religie şi politică de regulă, nu se face. Dacă întreb 90% din musulmani: „Am putea gândi Islamul ca religie independentă de politică?”, 90% îmi răspund: „Nu, Islamul este religie şi politică!”. Nu este o dogmă, este un fapt, însă acest fapt este confirmat de textele coranice care se referă la politică, la război; chiar şi din practica lui Mahomed, cum spuneam, rezultă ca unic model pentru musulmani, perfect în cele ale practicii politice, inclusă în orizontul scopurilor sale.

D.D.: Imaginea şi mesajele lui Bin Laden urmărite la televizor au o legătură directă cu situaţia palestiniană şi cu medierea pentru pace în Orientul Apropiat. În termenii sociologului Max Weber, acestă situaţie de disperare, în cazul palestinienilor, poate avea un capital de putere pentru un lider deja devenit carismatic printre musulmani ?

S.K.S.: Discursul lui Bin Laden consistă în „noi suntem împotriva Americii pentru că America este împotriva noastră şi pentru că este cauza indirectă a ceea ce se întamplă rău în lumea arabă”. Ce vrea el să spună? El se referă în mod special, la două lucruri şi la încă un altul, care nu priveşte America. Aceste prime referinţe au legătură directă cu America: prezenţa armatelor americane în teritoriul Arabiei Saudite, considerat de către musulmani ca teritoriul cel mai sacru al Islamului – după cum spuneam, aici născându-se ideea de Islam şi dezvoltarea sa ulterioară. Prezenţa în această zonă a non-musulmanilor, în mentalitatea colectivă musulmană, a necredincioşilor ku-ffar, şi mai mult decât atât, a unei prezenţe militare, în-seamnă supunerea lumii islamice unei lumi necredincioase, a unei dominaţii de necredincioşi. Astfel este văzut. Pentru lumea musulmană acest fapt este într-adevăr scandalos. Faptul că baze ale armatei americane se află în Arabia Saudită la cererea guvernanţilor acestui stat nu diminuează problema, ci o amplifică. De aceea, Bin Laden, ca de altfel majoritatea musulma-nilor, luptă contra Americii, şi mai mult, a falşilor musulmani. Guvernul pretinde că este musulman, dar membrii lui nu sunt autentici, nu sunt convergenţi spiritului musulman.

Arabia Saudită este pomenită nu numai de Bin Laden, ci de o largă majoritate musulmană. Este un scandal, pentru că una din cele mai bogate ţări din lume, este locul unde, de fapt guvernanţii cheltuiesc şi se joacă cu miliardele, în timp ce populaţia rămâne în continuare subdezvoltată. Acesta este un scandal în sine. Nu-i suficient acest scandal, dar mai mult, sunt alături deku-ffar 4 . Aceasta ar fi prima acuză adusă indirect americanilor, colonialismul lor în lumea islamică.

Cea de a doua se referă la Palestina. Părerea mea este că, situaţia în care se găsesc palestinienii este o situaţie întru totul injustă, contrară tuturor deciziilor ONU şi a comunităţii internaţionale. Au acceptat dreptul oficial la pământul palestinian. Au acceptat recunoaşterea statului Israel, ca stat independent care acoperă o parte din Palestina istorică, dar când guvernele vorbesc în teorie de această recunoaştere, în practică ea este negată de către ONU. Este negată de Israel în mod oficial, de cam toate guvernele în ultimii 50 de ani, dar nu numai negată, ci în fiecare saptamană, în pofida acordurilor de pace, Israelul continuă să creeze sau să menţină colonialismul creat în mod ilegal în Palestina.

Aşadar, acest fapt arată că Israelul se comportă în manieră total ilegală şi palestinienii, care sunt între altele 90% musulmani, suferă. Însă ce legătura are America? America intră în două maniere în acest conflict israeliano-palestinian. În primul caz, cel mai grav, America şi Consiliul de Securitate au utilizat dreptul de veto, aproape de sute de ori, contra tuturor membrilor Consiliului, pentru a apăra Israelul în politica sa expansionistă. Juridic vorbind, de fiecare dată când se ajunge la câte o decizie, ea este blocată de către Statele Unite şi aceasta este pro-bată de documente clare. În al doilea rând, mai puţin grav, sau într-un anume sens, şi mai grav, este sprijinul financiar dat de către America, Israelului, sprijin nelimitat.

Miliarde de dolari sunt furnizaţi anual de către America, Israelului ca şi sprijin militar, care este atât de mare încât ar putea acoperi necesitatea unei apărări a acestuia împotriva tuturor statelor arabe. Acestea sunt fapte şi date. Este, în sfârşit, şi un sprijin politic, pe care Consiliul de Securitate şi Statele Unite ale Americii îl dau în raport de 99% Israelului, împotriva Palestinei. Numai în cazul în care este o situaţie extremă, America se pronunţă diferit faţă de Israel. În concluzie, America cu sprijinul său financiar, militar şi politic către Israel, condamnă palesti-nezii mai întâi, să nu poată avea o patrie, pe urmă, să nu se poată dezvolta. Din acest motiv, palestinienii au o repulsie puternică şi justificată faţă de America. În spatele palestinezilor, şi aici este toată problema, stă o întreagă lume islamică.

Bin Laden atribuie Americii două lucruri : „voi ocupaţi Arabia Saudită, simbol al lumii islamice şi, tot voi, mentineţi practic această situaţie inacceptabilă de mai bine de 50 de ani în răndul palestinezilor, care priveşte tot lumea islamică”. Pentru aceasta el lansează apel la războiul sfânt, la ‘jihad, împotriva Americii, iar când el face o astfel de afirmaţie, aceasta corespunde concepţiei coranice de jihad. Naţiunea islamică, umma, este agresată în două puncte majore.

Văzând aceasta, lumea islamică este gata să proclame războiul sfânt. Aici intervine o altă problemă. Cine poate proclama ‘jihad -ul ? Ar trebui să fie Califul, dar acesta nu mai există din 1923 şi din această cauză Bin Laden, în discursul său zice: „… de 80 de ani lumea musulmană este dominată de Occident!”. Aluzia la 80 de ani, cred că se referă la căderea Califatului proclamat de Kenal Ataturk în 1923. De atunci ei nu mai au o autoritate. Atunci, am putea gândi că această autoritate ar putea veni din cel mai puternic stat islamic, Arabia Saudită, dar toţi, în gândirea lui Bin Laden şi a majorităţii musulmanilor, sunt corupţi. Cea mai înaltă auto-ritate în lumea islamică sunnită este Universitatea din Adhar, Cairo, dar şi această autoritate religioasă este supusă guvernului egiptean din totdeauna şi nu are curajul unei decizii. Aici este de fapt adevărata problemă, chiar dacă Bin Laden fără să o pronunţe, o sugerează mase-lor musulmane, cineva trebuie să răspundă inamicului, însă nu o pronunţă direct, lăsând să se înţeleagă acest fapt: ori puterea politică a Arabiei Saudite, ori puterea religioasă a imam-ilor (autorităţile religioase musulmane), nici unii, nici alţii nu ripostează, iar el, ca figură carisma-tică, substituie datorită acestei lipse de autoritate şi îşi arogă autoritatea de a declara ‘jihad.

Această declaraţie a făcut impresie asupra întregii lumi islamice, din toate părţile, atât în Occident, cât şi în lumea arabă.


Into Great Silence (trailer)

12 decembrie 2009

Scrisoare din Chicago: „Mircea Geoană, anti-Obama”

12 decembrie 2009

Publicăm mai jos un text primit astăzi la redacţie. Opiniile exprimate aparţin exclusiv autorului, dar sunt parte dintr-o necesară dezbatere despre modele şi anti-modele, despre retorică şi adevăr politic. (ANTITEZE)

+++

Unul dintre cele mai hilare, poate chiar absurde aspecte ale recent încheiatei campanii mi s-a părut continua asociere a lui Mircea Geoană cu Barack Obama. Asocierea între Geoană mi s-a părut atât de ridicolă   încât mi-am luat inima în dinţi să scriu acest articol.

În 2008, am votat cu Obama după opt ani de guvernare George W Bush, după opt ani de proliferare a ignoranţei (într-o ţară care excelează prin instituţiile sale educaţionale) şi a populismului ieftin (vorba preferată a lui Bush era folks), a patriotismului orb (America rezolvă singură problemele lumii), a dispreţului faţă de valori şi de elite (în favoarea oamenilor acţiunii care nu stau mult pe gânduri, oameni care gândesc cu viscerele), a superstiţiei şi fanatismului (un discurs pseudo-creştin de factură fundamentalistă), a măsluirii datelor pentru a influenţa opinia publică (vezi luarea deciziei pentru invadarea Iracului), a încălcării flagrante drepturilor omului (schiungiirile din închisorile secrete CIA), a minciunii (cu privire  la starea încălzirii globale), nedreptate socială (avantajarea corporaţiilor mamut). Guvernarea lui Bush a transformat America într-o ţară a fricii şi neîncrederii reciproce, o ţară unde convorbirile telefonice ale cetăţenilor puteau fi ascultate în mod secret în numele unui ideal de siguranţă himeric.

În 2009, am votat pentru Traian Băsescu de aici, de departe alături, de alţi plecaţi dar nu înstrăinaţi (cum a sugerat celălalt corifeu PSD, Adrian Năstase) , pentru că am vrut să votez cu un om, în adevăratul sens al cuvântului, cu calităţi şi cusururi, nu cu o mască în spatele căreia erau ascunse o sumedenie de feţe. Am votat cu Băsescu pentru că într-o ţară a opacităţii funciare a adus un dram de transparenţă în justiţie, a ridicat instituţii aproape defuncte prin numirea unor oameni de calitate în administrarea lor : Horia-Roman  Patapievici la Institutul Cultural Român, Mihai R. Ungureanu la Ministerul de Externe şi Monica Macovei la Ministerul Justiţiei. A iniţiat reforme demult necesare precum cea a justiţiei, a funcţionarilor statului, a învăţământului. Din păcate, reformele iniţiate de preşedintele Băsescu au fost frânate şi împiedicate de inerţia şi reaua voinţă a unei clase politice care şi-a iubit mult apa caldă a cloacei.

Campania lui Obama a fost un exemplu de noblesse oblige care nu s-a lăsat târât într-o retorică  a acuzelor. Campania lui Obama a excelat prin profesionalism, prin serioziatea conversaţiei despre probleme si principii (issues cum spun americanii) şi nu prin atacul impertinent la persoană.  Asta în pofida adversarilor care mereu au încercat să introducă atacul la persoană prin strategii de prost gust.

Campania lui Geoană, şi coaliţia pestriţă din spatele lui Geoana a excelat prin lipsa de identitate politică bazată pe principii adevărate : alături de Geoană s-au raliat atât partide de extremă dreaptă precum PRM  cât şi cele de dreapta, PNL; moguli, oligarhi, baroni şi baronese de toate speciile şi culorile. Cei din marea coaliţie au fost toropiţi de dorul de linişte încât au uitat toate principiile politice : singurul lucru de care şi-au mai amintit—ca prin vis— a fost  spectrul preşedintelui. Geoană, profetul pacificator, s-a făcut frate cu oricine si orice numai să treacă puntea spre paradisul liniştii si păcii.  A fost  o alianţă a păcii şi liniştii care ar fi permis aligatorilor si crocodililor din jurul hipopotamului să îşi vadă de treabă mai departe în opacitatea mlaştinii căldicele.

Prin reintroducerea idealului liniştii, Geoană s-a dovedit un demn urmaş al sloganelor arborate pe pancartele demonstraţiilor de la 23 August. În viziunea celei de a doua  mari cruciade a păcii, (urmaşi ai primei cruciade a păcii: Miron Cosma şi minerii săi) Traian Băsescu a devenit un huligan în tradiţia mişcărilor huliganice de la Timişoara (Decembrie şi Iunie 90) şi Piaţa Universităţii. Sfidători faţă de ipocrizie şi în memoria tuturor huliganilor  nu ne rămâne decât să cântăm din tot sufletul imnul Pieţii Universităţii: « Mai bine huligan decât securist, mai bine golan decât activist. »

Discursul lui Obama si faptele sale de până acum adeveresc o atitudine care nu se sfieşte să tulbure apele acolo unde ele trebuie tulburate. Ceea ce se profilează în aceste zile în Statele Unite se aseamănă cu revoluţia socială iniţiată de reformele lui Franklin Roosevelt pentru a contracara criza anilor 30. Reforma sistemului medical, reforma energiei (pentrua a elibera economia şi industria Americană de dependenţa de petrol si cărbune), reforma în educaţie, o nouă lege a imigraţiei, regularizarea sistemului bancar (pentru a evita o altă criză financiară de anvergura celei pe care o trăim acum) sunt diferitele fronturi ale schimbării. Toate acestea au ca scop transformarea unui status quo rigid anchilozat si învechit, desţelenirea unor mentalităţi împotmolite de practici ce par perene şi de neschimbat.

Prestanţa publică a lui Geoană se caracterizează mai degrabă prin servilism si lipsă de caracter (vezi scrisoarea trimisă lui Emil Constantinescu în 1996) decât prin viziune politică bazată pe principii morale sau politice. Prestanţa intelectuală a lui Geoană a lăsat mult de dorit. El mi-a amintit mai ales de Sarah Palin prin modul aproape automatizat de a răspunde. Mi-a mai amintit şi de limbajul de lemn al unui epoci care excela prin opacitate. Discursurile Geoană vădesc o scurt-circuitare a raţiunii, a spiritului analitic şi critic. Era evident că ceea ce spunea era spus mecanic, repetitive, ca după o sesiune de training cu antrenori pe diferite domenii.

Marea coaliţie în frunte cu Geoană se situează pe o poziţie diametral opusă administraţiei Obama cu privire la politica externă. Uverturile secrete catre Moscova şi teoria parteneriatului cu Rusia nu fac decât să trezească îndoieli cu privire la seriozitatea anagajamentului coaliţiei liniştii şi păcii faţă de Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică.

De asemenea social-democraţia predicată de Geonă cred că este o simplă propagandă populistă. Nu este puţin paradoxal că Geoană, socialistul, apărătorul celor nevoiaşi, a fost susţinut de cei mai bogaţi oameni din România? Prin  neverosimilul lor, primisiunile PSD au frizat bunul simţ şi onestitatea şi s-au remarcat mai ales prin nerealism şi lipsă de concret.

Din această perspectivă  pretenţia  lui Geoană de a-l emula pe Obama nu poate fi decât o vorbă goală. În afara vârstei şi a vorbirii limbii engleze nu cred că exista alţi termeni de comparaţie cu Obama. Mai degrabă Geoană s-ar putea compara cu Sarah Palin.

Geoană nu ar fi fost şi nu este un al doilea Obama ci un promotor al liniştii si păcii (în marea tradiţie Ceauşisto-Sovietico-Comunistă), cel care ar fi avut cele mai bune şanse să repopuleze parcul Cotroceniului cu specia aproape dispărută a cucuvelelor.

Adrian NICOLAE

Student Drd., University of Chicago


Europa şi populaţia islamică (review article)

12 decembrie 2009

In April 1968, two weeks after the riots that devastated US cities following the assassination of Martin Luther King Jr., the British Tory politician Enoch Powell (who as minister of health between 1960 and 1963 had presided over the large-scale recruitment of nursing and health staff from Britain’s former colonies) predicted that a similar destiny was facing Britain. „We must be mad,” he said,

literally mad, as a nation to be permitting the annual inflow of some 50,000 dependents, who are for the most part the material of the future growth of the immigrant-descended population. It is like watching a nation busily engaged in heaping up its own funeral pyre.

Quoting a phrase of Virgil’s that would resonate famously down the decades, he warned: „I seem to see ‘the River Tiber foaming with much blood.'”

Though the Tory party leader Edward Heath immediately fired him from his post as opposition spokesman on defense, Powell’s speech had struck a powerful chord. Within ten days he had received more than 100,000 letters of support, with only eight hundred expressing disagreement. In London more than a thousand dockworkers went on strike in protest at his dismissal. Anxiety about immigration had a significant part in the unexpected victory that restored the Conservative Party to power in 1970.

Powell, who died in 1998, has been castigated as a racist and condemned, not to say vilified, by the liberal left; but as Christopher Caldwell argues in his provocatively titled book, Reflections on the Revolution in Europe: Immigration, Islam, and the West, his demographic predictions have proved remarkably accurate. In one of his speeches Powell shocked his audience by predicting that Britain’s nonwhite population of barely a million would reach 4.5 million by 2002; according to the Office of National Statistics, the size of Britain’s „ethnic minority” population actually reached 4.6 million in 2001. His predictions for the ethnic composition of major cities such as Wolverhampton, Birmingham, and Inner London were similarly on target. Britain’s Commission for Racial Equality predicts that by 2011 the population of Leicester will be 50 percent nonwhite, making it the first major British city without a white majority.


H.-R. Patapievici pe divanul Dilemei Vechi

12 decembrie 2009

Andrei PlesuProfit de ocazie să fac o sistematizare a antipatiei pentru că este complexă. Am în minte cel puţin trei categorii care sînt alergice. O categorie este a purei invidii, ura de breaslă. Oameni de aceeaşi generaţie, sau apropiaţi, care lucrează în domenii limitrofe şi care se oftică: „De unde a ieşit ăsta? Ce ne tot înnebuneşte? Patapievici… Ce, eu sînt cocoşat?“. Cunosc un critic literar care e furios pentru simplul fapt că el e mai puţin notoriu decît Patapievici, el socotind că merită cel puţin aceeaşi recunoaştere. De cîte ori se manifestă Patapievici, pe el îl apucă o dîrdîială iraţională şi începe să urle, să înjure. Asta e antipatia banală. E normală! Pe urmă, sînt patrioţii. Cei care nu suportă ideea de popor român asimilat cu urină etc. Toate lucrurile astea li se par inadmisibile. Ei înşişi, cînd stau la coadă şi nu vine mai repede funcţionarul ca să le pună ştampila, înjură ţara, guvernul, poporul. Dar să audă ei pe unul care spune asta pe hîrtie e inadmisibil. Deci, este patriotismul de sarmale: „Noi sîntem români, noi nu suportăm tipul acesta, să vorbeşti urît de mama sau de verişoara…“ A treia categorie: politicii! „Patapievici e omul lui Băsescu. E director la institutul care ţine de preşedinţie, nu l-a înjurat pe Băsescu niciodată cînd Băsescu a fost înjurabil.“ Fiindcă texte în care să-l laude pe Băsescu nu se găsesc. Dar se găsesc texte virtuale care puteau fi scrise contra şi nu au fost scrise. Ăsta este iarăşi unul dintre sofismele luptei politice. A patra categorie sînt cei supăraţi pe elite în general şi în intelectuali: „Oricum sînt defecţi, mai ales ăştia care sînt şi în posturi de conducere, mai ales ăştia care folosesc şi unele cuvinte greu de înţeles şi mai ales ăştia care sînt cu Băsescu. Dar, în general, elitele sînt ceva rău“. Avem deja patru categorii destul de compacte.


Cristina Trăilă despre logica „fraudării”

11 decembrie 2009

Dacă pretinsa frauda rezidă în vot multiplu in favoarea lui Traian Băsescu, trebuie să se dovedească faptul că au rezultat astfel cel puţin 70.000 de voturi in plus; dacă pertinsa frauda rezidă în desfiinţarea unor voturi valabil exprimate pentru Mircea Geoană trebuie să se dovedească faptul că s-a obţinut astfel desfiinţarea a cel puţin 70.000 voturi valabil exprimate;  dacă pretinsa frauda constă în modificarea unor voturi, trebuie să se dovedească faptul că cel puţin 35.000 de voturi exprimate în favoarea lui Mircea Geoana au fost numărate în favoarea lui Traian Băsescu.


Intelectualul public între vocaţia civică şi urgenţa justiţiei

11 decembrie 2009

Introducere la Verbul ca fotografie.