Şapca lui Iliescu, dezastrul socialist şi reeducarea liberală (Mihail Neamţu)

24 noiembrie 2009

Câte asemănări va găsi publicul educat între Radu Mazăre şi Varujan Vosganian, între Viorel Hrebenciuc şi Zoe Petre, între Ion Iliescu şi Crin Antonescu, între Marian Vanghelie şi Adriana Săftoiu? Răspunsul firesc putea fi: „nici una”. Într-o lume normală, diferenţa dintre cele două serii de nume şi personalităţi ar fi eclipsat prăpastia dintre un zbor la Moscova (sau Teheran) şi un priveghi la capul morţilor din Timişoara (sau Chişinău). În România, însă, bântuie duhul smintelii. Iată şi contextul.

22 Noiembrie: câteva lecţii

Traian Băsescu a câştigat primul tur al alegerilor prezidenţiale, după o primă etapă de campanie purtată în condiţii vitrege, sfidând ostilitatea vehementă a tonomaţilor, dar folosind şi resurse neconvingătoare sub raportul imaginaţiei retorice şi al acţiunii electorale.

Liderul de la Cotroceni a pierdut un important segment din susţinătorii tineri, cuplaţi zilnic la Facebook, Twitter şi You Tube. În virtutea experienţei şi a calităţilor sale naturale, temutul actor politic a obţinut totuşi o nouă victorie împotriva mogulilor de presă şi a comentatorilor-tonomat. Pe fondul bruiajului mediatic şi al unei oboseli psihologice explicabile, Traian Băsescu n-a reuşit să convingă o parte din clasa de mijloc, atrasă de promisiunea schimbării. Crin Antonescu a magnetizat mulţi oameni cu studii universitare, sensibili la dezbaterile cu miez doctrinar, convinşi poate de marota Johannis şi fermecaţi pesemne de frazările anti-Băsescu ori replicile sagace împotriva lui Geoană emise de candidatul liberal.

Pe de altă parte, Crin Antonescu a pierdut în faţa populismului PSD. Susţinut de maşinăria baronilor locali, votat de o imensă masă rurală din regiunile slab dezvoltate economic (Oltenia, îndeosebi), liderul socialist a apărut ieri seară într-o masă de steaguri roşii, lângă umărul ocrotitor şi basca leninistă a lui Ion Iliescu. Este foarte probabil ca întregul bazin electoral de dreapta să fi privit scena regrupării stegarilor roşii cu spaimă şi oroare.

Coşmarul socialist

De ce? Pentru că România ultimilor douăzeci de ani a recunoscut în PSD cea mai antireformistă forţă politică a ţării. Sufocată sub mafia frăţiilor securistice şi neo-feudale, românii cu simţul răspunderii istorice au căutat să iasă — mai ales sub mandatele domnilor Emil Constantinescu şi Traian Băsescu — de sub blestemul mizeriei şi tirania imposturii (umane, instituţionale, statale). Folosind reţeta „pâine şi circ”, televiziunile mogulilor din vecinătatea PSD au perpetuat cultura subzistenţei, politica amneziei şi o viziune post-istorică, contemplând în linişte „pacea eternă”. Protestul raţiunii critice şi apelul colectiv la demnitate s-au trezit călcate în picioare cu fiecare mare prilej: de la dosarele Revoluţiei şi ale mineriadei până la controversatele mari privatizări. A câştigat frecvent logica minciunii, legea omertei şi perversitatea camuflajului imoral dar legal.

Cetăţenii de dreapta cunosc foarte bine sloganul socialismului românesc de tranziţie: „Fă-te că munceşti!” Pe spinarea încovoiată a micului întreprinzător, epuizat de biruri, taxe şi reglementări, a înflorit o birocraţie omnivoră, dar şi averea unei oligarhii plutocrate, capabilă oricând să cumpere dreptul la manipulare şi dezinformare (eventual prin recursul la „neutralitate” al unor jurnalişti de mucava). Tartorii socialismului cu faţă umană au tolerat orice – atât luxul din şoseaua Kiseleff, cât şi sărăcia lucie Ferentarilor –, dar nu discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor PCR, rostirea adevărului despre trecut, încurajarea cetăţenilor cu iniţiativă, o masă de studenţi mobili şi competenţi, un corp profesoral integru la universităţi competitive european, fermierii autonomi, oamenii de afaceri mobili, o presă liberă şi gazetari dezinhibaţi, gata să participe la o dezbatere publică despre valorile naţionale.

Socialismul a încurajat la noi fobiile primare ale colectivităţii (de la mineriade până la mişcările sindicale), stagnarea minţii în formule gândite de funcţionărimea etatistă, căpuşarea industrială, mentalitatea parazitară şi egalitarismul invidiei, pensii nomenclaturiste, îndobitocirea prin agitprop şi divertisment (voinţa umană fiind redusă la fantasmele de tip Click!), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti). La capătul acestui program sistematic, soluţia socialistă întruchipată de basca lui Iliescu nu poate reprezenta decât garanţia involuţiei.

Cu spatele la viitor

Frazele de mai sus reprezintă o evidenţă pentru electoratul lui Traian Băsescu şi, respectiv, Crin Antonescu. Deloc întâmplător, actualul preşedinte a primit un masiv sprijin din partea ardelenilor (cu peste 40% într-un judeţ ca Bistriţa).

Transilvania este binecunoscută prin faptul de-a fi contestat mereu hegemonia spiritului dâmboviţean în politică, încurajând în schimb etosul antreprenorial, investiţia privată, descentralizarea administrativă, claritatea regimului de proprietate, turismul cultural. Pe scurt, Transilvania poate fi identificată drept vector al modernizării României contemporane (fapt evidenţiat şi de contribuţia netă a judeţelor Cluj, Arad sau Timiş la PIB).

Decizia liderilor PNL de-a sfida orientarea reformistă a electoratului lui Traian Băsescu, în beneficiul calculelor conjuncturale ale grupării Iliescu, Năstase & co., poate reprezenta un pas fatal pentru tot ceea ce înseamnă posteritatea liberalismului în România.

Dacă dreapta aduce totuşi un plus de responsabilitate în cheltuirea banului public, stimularea micului întreprinzător, un regim simplificat de fiscalitate, relansarea educaţiei de performanţă şi diminuarea birocraţiei – proiectul de colaborare cincinală PNL & PSD va plăti preţul reeducării ultimilor mohicani ai liberalismului autohton.

BONUS 1: Emil Hurezeanu şi inactualitatea românească.

BONUS 2: Mircea Dinescu: poetul, dizidentul şi decepţia.

BONUS 3: PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală.


Sofismele doamnei Zoe Petre şi insulta la referendum (comentariu de Alin Vara)

24 noiembrie 2009

E dificil  sa descriu starea de soc provocata de  afirmatiile doamnei Zoe Petre in emisiunea de aseara de la Realitatea. Cu melancolie aristocratica, ea deplange victoria referendumului si faptul ca “ceva se distruge si nu se pune nimic in loc.” Senatul, de unde, ce surpriza, “s-au rostit mari discursuri” si care are o vechime de “200 de ani”, va fi desfiintat prin acest referendum. Este, sugereaza dansa, un atac la adresa democratiei, asemanator cu, atentie! “decretul de desfiintare a Senatului dictat de Stalin in 1946 “.

As dori sa ii felicit din toata inima pe Sever Voinescu si Traian Ungureanu pentru eleganta si calmul aproape ireal aratate in emisiunile “Realitatii”. Trebuie ca cineva sa detina o luciditate si o stapanire de sine extraordinare pentru a putea rezista cu mintea netulburata manifestarilor obscene de ignoranta si rea-vointa din aceste emisiuni. Reactia lui Sever Voinescu la afirmatia doamnei Zoe Petre a fost intr-adevar impresionanta prin detasare si politete. Marturisesc ca un asemenea comportament mi-ar fi peste puteri. Domnule Voinescu, va rog sa imi permiteti o observatie: comparatia dintre Basescu si Stalin sau dintre cele doua momente istorice nu este doar, cum i-ati raspuns dumneavoastra, “un pic cam exagerata”.

Nu, comparatia se bazeaza pe un sofism monstruos, grosolan; este stupefiant, uluitor, consternant ca un istoric de renume, o excelenta exegeta a culturii antice sa compare un demers ce facea parte din comunizarea tarii si exterminarea elitelor cu unul contemporan ce constituie un pas marunt, dar important dintr-un lung drum de reformare a statului. Este dificil de articulat o explicatie, de fapt chiar si o relatare, a acestei afirmatii. Lipsesc resursele emotionale, dramul de luciditate, experienta poate. Nu ar fi fost vreo problema daca ar fi spus asta Mihai Gadea sau Mircea Dinescu. De la ei stim ca ne putem astepta la opinii politice delirante. Dar ca liderul “de facto” al Facultatii de Istorie sa dovedeasca o atata de crasa lipsa de discernamant istoric, o selectie atata de brutala a faptelor, o uluitoare rea-vointa, o aroganta atat de jignitoare fata de cei care au spus “Da”, fata de un presedinte si un stil pare-se “populist, vulgar, demagogic”, este un fapt ce continua sa ma bantuie.

Si ma bantuie in continuare spectrul singuratatii absolute, groaza de a trai intr-o societate in care binele comun nu exista, in care eroarea de apreciere a adevarului se combina cu o ura inexplicabila, dezarmanta. Mai grav decat atomizarea sociala- si poate la baza acesteia- este o atomizare existentiala, a unui numar infinit de lumi paralele ce nu se intersecteaza decat in punctul resentimentului. Eroarea, ignoranta, minciuna, lumea fictiva a presei, instinctele atavice si inertiile postcomuniste- ele, doar ele alcatuiesc substanta fiintarii noastre. Un nenorocit de blestem, o vraja sau insusi “stapanul lumii acesteia” ce L-a ispitit pe Mantuitor in pustiu, iata ceea ce ne apasa. Ne apasa cumplit, nemilos, atat de tare incat nu mai simtim, incat traim amortiti si bolnavi, morti-vii ce striga obsedant unii la altii. Suntem sub o vraja dar vedem lumea dezvrajita, goala, contingenta. Fara incredere in adevar, vesnic suspectand, fara iubire.   Lovim pana si omul bolnav, in omul plangand, lovim in valori, in modele, lovim in Creatie. Lovim puternic, pana avem spume la gura si ochi injectati, lovim pana gafaim de oboseala.

Nu mai exista bine comun, credinta, noblete, aproapele nostru. Oameni orbi, incapabili de a contempla, fara puncte de referinta, cazuti. Singuratate. Prefigurare a iadului.

Alin VARA


Critica noului ateism (Idei în dialog, nov. 2009)

24 noiembrie 2009

În toamna anului trecut (mai precis, la 21 octombrie 2008), Londra era invadată de o campanie neobişnuită: autobuzele ateiste. Pe faimoasele autovehicule de culoare roşie, dublu etajate, era imprimat un mesaj optimist, într o cromatică simpatic rozalie: „Probabil Dumnezeu nu există. Încetează să te mai îngrijorezi şi bucură te de viaţă“. Faimoşi necredincioşi ai insulei britanice (între care biologul Richard Dawkins şi filozoful A.C. Grayling), împreună cu alţi donatori anonimi, au decis să risipească orice urmă de ceaţă metafizică de pe malul Tamisei. Înainte de a şi composta biletul, fiecare pasager era confruntat cu una dintre întrebările ultime ale vieţii. Invitaţia oarecum tâmpă la relaxare şi distracţie („Now stop worrying and enjoy your life“) rima perfect cu revoluţia nihilistă petrecută deja în televiziunile occidentale. Campania pe patru roţi s a extins apoi în alte oraşe din Europa, SUA, Canada şi Australia, urmând circuitul de librărie al unor cărţi manifest cu titluri asemănătoare: The End of Faith (2004, Sam Harris), The God Delusion(2006, Richard Dawkins), Breaking the Spell (2006, Daniel Dennett), God is not Great(2007, Christopher Hitchens) etc.