Bogdan Iancu despre „Trecut, prezent, viitor constituţional. Post aderare cu faţă umană: cazul României”

 

Nobelul Hertei Müller a adus pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume România şi Securitatea. România constituie o temă marginală în presa vestică, exceptând note sporadice despre corupţie şi neîndeplinirea criteriilor post-aderare la UE. Ştirile sunt adeseori asezonate strategic cu o măsură de exotism autosatisfăcut („orientalizant“, cum se zice acum), în genere o căruţă trasă de cai pe un drum de ţară desfundat. Securitatea este un subiect marginal chiar şi în România, unde, după cum observa chiar doamna Müller într un recent editorial în Die Zeit, „cine cerea [după 1989, n.n.] acces la dosare, risca să îşi calce pe nervi chiar şi prietenii“ [1]. Decalajul de timp sugerează chiar, în mod straniu, două teme diferite.

Lipsa de progres în lupta anticorupţie trimite la chestiuni contemporane, pragmatic tehnice şi deci cuantificabile, legate de consolidarea şi europenizarea statului de drept: standarde, monitorizare, independenţa justiţiei, reforme, discrepanţe între statele membre ale Uniunii.

Se solicită, aşadar, eforturi şi mai mari, mai intense, mai multă monitorizare, mai multă vigilenţă, mai multe legi, noi investiţii în infrastructură, noi standarde (sau – în Eurospeak –benchmarks, tasks, state of play assessments). Subiectul Securităţii evocă o galerie cu totul distinctă şi mult mai nebuloasă de concepte şi imagini deja uitate ale anilor ’90, anume vinovăţia colectivă, ambivalenţa ei, catarsisul comun, trecerea timpului şi (eventual, mai nou) nevoia de uitare.

Tot astfel a privit situaţia şi Comisia Europeană. Optica acesteia e importantă deoarece Comisia, prin monitorizarea pre aderare a criteriilor Copenhaga, a constituit principalul actor al recentului proces de constituţionalizare. Bruxelles-l a manifestat un dezinteres aproape total în contradicţiile confruntării cu trecutul comunist (nebuloase, poate metafizice, deci neinteresante şi inaccesibile birocratic). Formularea succintă a comisarului pentru extindere Verheugen, în răspuns la o interpelare parlamentară cu privire la dosarele Securităţii, este revelatoare: „Comisia nu are nici un comentariu de făcut cu privire la o problemă domestică românească, mai ales când procesul este încă în desfăşurare“ [2]. Comisia a fost însă foarte interesată, de la începutul monitorizării pre aderare, în problematica (cuantificabilă, măsurabilă, rezolvabilă birocratic) reformelor legate de consolidarea statului de drept, mai cu seamă în reforma justiţiei.1. Prezentul

Constituţia României din 1991 nu a acordat o importanţă prea mare organizării judiciare, deoarece problema nu preocupa nici unul din grupurile postcomuniste de interese care au participat la adoptarea legii fundamentale. Constituţia a prevăzut un Consiliu Superior al Magistraturii, compus din magistraţi aleşi pentru o durată de patru ani de către camerele parlamentului. Consiliul avea rolul de a propune preşedintelui numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, precum şi atribuţii disciplinare în cazul magistraţilor judecători. Atribuţiile vagi, insuficient specificate, şi dependenţa politică au dus inevitabil la abuzuri – de pildă, numirea ca judecători a unor funcţionari din cadrul Ministerului Justiţiei. De aceea, Comisia a cerut României, în repetate rapoarte, consolidarea independenţei justiţiei.

Independenţa justiţiei este, de bună seamă, un principiu minunat, însă, ca mai toate principiile şi conceptele fundamentale ale statului de drept (reprezentativitatea, separaţia puterilor, neutralitatea statului, procedura legală justă etc.), nu e susceptibil de aplicare tale quale. La acest nivel de generalitate, termenul este doar un slogan: nu ne oferă nici un indiciu practic şi nu are aproape nici o valoare epistemologică. De exemplu, independenţa judecătorului nu este în mod necesar sinonimă cu autonomia politică a corpului judiciar ca atare, ba poate fi chiar negativ influenţată de aceasta din urmă. În plus, un stat de drept are nevoie de judecători independenţi din punct de vedere politic (inamovibili), dar şi imparţiali, competenţi, responsabili. Felul în care aceste valori sunt contrabalansate şi îşi găsesc o aplicare instituţională este în mod necesar o alegere politică dificilă, determinată de contextul politic local.

Problema este însă că un organism birocratic, mai ales o birocraţie îndepărtată, nu poate face, prin natura sa, asemenea alegeri. Mai mult, nu există nici un reţetar instituţional, o ştanţă constituţională care să poată fi aplicată în mod miraculos şi salvator unui stat candidat (modelele de organizare judiciară diferă destul de mult în democraţiile clasice) [3]. Dar Comisia trebuie să ceară ceva în virtutea sarcinii sale de monitor constituţional, iar candidatul aşteaptă docil sarcini de dus la îndeplinire. Se alege, aşadar, reflexiv, sloganul şi se cere independenţa justiţiei. În 2002, Comisia obţinea necondiţionat ceea ce cerea. Aşa încât Constituţia a fost modificată în 2003 prin aşa numitele „euroamendamente“ şi justiţia a devenit dintr odată total autonomă politic („independentă“). Membrii Consiliului, conform modificărilor, aleşi de către şi din rândul magistraţilor, au dobândit atribuţii constituţionale depline pentru gestionarea sistemului judiciar. Constituţia României este greu de amendat, o modificare necesitând majorităţi calificate în ambele camere ale parlamentului (două treimi sau trei pătrimi în cazul unei divergenţe) şi referendum de validare. Dar în 2003 a fi împotriva „euroamendamentelor“ însemna a fi împotriva şansei comune de „a deveni europeni“. Amendamentele au trecut automat prin parlament, cu 89,7% prin referendum, iar justiţia a devenit dintr o dată, ca Starea a Treia, din nimic, totul: o corporaţie care nu mai răspunde aproape în nici un fel în faţa „acţionarilor“.

Previzibil, la scurt timp după aceea, Comisia a înţeles că nu e în mod necesar un câştig să schimbi o justiţie coruptibilă politic cu una coruptă în sistem corporatist. Dar era deja prea târziu. Speranţele Bruxelles-ului s au îndreptat, aşadar, în 2004, către noul ministru al justiţiei, Monica Macovei. Dar toate încercările doamnei Macovei de a schimba ceva s au izbit de rezistenţa sistemului, deja consolidat constituţional, autonom şi european, după cum chiar Comisia îl dorise. Iar încercările de reformă prin mijloace legislative au fost anihilate de o decizie a Curţii Constituţionale din 2005 (în numele independenţei justiţiei, separaţiei puterilor, egalităţii în drepturi).

2. Trecutul

În punctul acesta, trecutul „domestic“ românesc se întretaie cu prezentul „european“, probabil spre surpriza târzie a domnului Verheugen. Tot în 2005 înceta aplicarea Legii accesului la propriul dosar şi deconspirării Securităţii, adoptată în 1999. Această lege prevedea accesul la propriul dosar, dar şi măsuri de deconspirare pentru foştii colaboratori ai Securităţii „ca poliţie politică“ care candidau pentru un număr de funcţii publice. Termenul de colaborator al Securităţii „ca poliţie politică“ este un foarte bun exemplu pentru felul în care adevărul juridic este o specie cu totul aparte de adevăr. Legea califica acest tip de colaborare (cu „poliţia politică“) ca oferirea de informaţii „de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“. Determinarea acestei formule era lăsată în atribuţia unui tribunal administrativ, Consiliul Naţional pentru Cercetarea Arhivelor Securităţii, condus de un colegiu alcătuit din 11 membri numiţi în raport de ponderea grupurilor parlamentare. Cum termenul de mai sus, aplicat într o atare formă instituţională, nu înseamnă nimic sau, mai exact, poate însemna orice, activitatea de deconspirare a devenit în scurt timp un bâlci cotidian, cu decizii contradictorii, contestate, revocate, reiterate şi iar contestate, alternând cu scandalul unor scurgeri sincopate de dosare în presă.

În 2005 s-a prelungit aplicarea Legii 187/1999 printr o ordonanţă de urgenţă. În 2006, la iniţiativa Ministerului Justiţiei, printr o nouă ordonanţă de urgenţă, Legea deconspirării Securităţii a fost considerabil amendată, stabilindu se termene procedurale şi atribuţii clare. Aceste măsuri corespundeau atunci unui val de entuziasm reînnoit pentru ideea de „a intra curaţi în Europa“. Cu această ultimă ocazie, o nouă ipoteză de deconspirare a fost introdusă în lege. Pentru membrii CSM şi candidaţii la funcţii de conducere în sistemul judiciar colaborarea şi oferirea ca atare de informaţii, sub orice formă, către Securitate constituia, conform amendamentelor din 2006, o formă de incompatibilitate (s a eliminat, aşadar, în cazul acestora recurgerea la solomonica formulă „de natură a aduce atingere etc.“).

Or, a demonstra că un anumit individ a oferit informaţii sau a colaborat pur şi simplu reprezintă o determinare pur administrativă a unui fapt, nu lasă loc nici unei interpretări, exceptând expertiza grafologică. Bănuiesc, deşi este imposibil de demonstrat, că doamna Macovei a încercat astfel să modifice sistemul în mod indirect. Cum juriştii fuseseră o categorie profesională intens controlată de către aparatul represiv, este plauzibil să presupui că astfel poate fi incidental eliminată o anumită categorie de vârstă din structurile prezente şi deci dislocate raporturi de putere din actualul sistem judiciar. La începutul lui 2008, legea a fost însă declarată neconstituţională, iar prevederile aplicabile lustraţiei magistraţilor au fost invalidate cu titlu de principiu, ca „aplicând o culpă colectivă în absenţa vinovăţiei“. „Vinovăţia“ trebuie, aşadar, stabilită în continuare printr o procedură infinită, aproape kafkiană, pentru ca nici un colaborator „bun“ (cel care nu a „adus atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului“) să nu fie „pedepsit“ prin pierderea accesului la funcţii importante de conducere în sistemul actual, premodern, postcomunist, perfect european [4].

3. Viitorul

Reacţia agresivă post-aderare a Curţii Constituţionale, la intersecţia acestor două naraţiuni despre prezent şi trecut, ne dă câteva indicii despre viitor. Aderarea României la Uniunea Europeană a constituit la nivelul privat al individului un beneficiu imediat net. Însă la nivelul colectiv şi politic a constituit o şansă unică, ratată total şi dezastruos. Aderarea la UE a reprezentat pentru români, inclusiv simbolic, intrarea în „Europa“ (nu doar un grup standardizat de producători şi consumatori, ci şi acea Europă ideală la care orice zonă periferică se raportează în căutare de valori şi modele). Aceste aşteptări au reprezentat, înainte de aderarea din 2007, un capital uriaş de legitimitate şi influenţă pentru schimbare. Cum aderarea a urmat inclusiv un traseu „civilizatoriu“ în cadrulacquis-ului politic, la capătul acestui traseu, odată cu calitatea de membru UE, sistemul local a primit un certificat de ortodoxie constituţională şi deci de legitimitate şi egalitate formală cu orice alt stat UE. Măsurile de verificare post aderare nu schimbă cu mult această realitate, după cum ne arată şi ambiguitatea terminologică (Mecanism deCooperare şi Verificare). În urma acestei confluenţe dintre trecutul local postcomunist şi un proces de aderare monitorizat formal, stângaci, incoerent, superficial, aproape în bătaie de joc, de către Comisie, a rămas un peisaj constituţional domestic „balcanizat“, cu grupuri de putere consolidate instituţional, care au învăţat să lupte între ele şi să îşi protejeze poziţiile de putere ideologizând şi instrumentalizând formal slogane ca statul de drept, separaţia puterilor, independenţa justiţiei, autonomia universitară etc [5]. În afara acestui nou feudalism sălbatic instituţionalizat constituţional nu mai există acum nici o pârghie, nici un punct stabil şi nici un capital de legitimitate în baza cărora o schimbare de substanţă în bine să poată fi posibilă.

Se vorbeşte adesea acum despre faptul că Uniunea ar reprezenta un nou tip de constituţionalism, „pluralist“, „postdemocratic“, „în reţea“, de „guvernanţă“, care depăşeşte modelul învechit al constituţionalismului clasic, bazat pe coerenţă structurală cu recurs la principii unice (e.g., guvernământ, suveranitate populară, delegaţie etc.)6. Dacă lucrurile stau astfel ori dacă acceptăm această ipoteză, tot răul ar fi, poate, spre bine. Pluralismul postdemocratic al UE şi pluralismul premodern postcomunist îşi dau astfel mâna în chip european, peste timp, într o perfectă sincronizare. Suntem, iată, după 20 de ani, în sfârşit acasă.

Bogdan IANCU
Idei în Dialog, Nov. 2009

1 Herta Müller, „Die Securitate ist noch im Dienst“, Die Zeit, 23.07.2009, nr. 31, accesibil online la http://www.zeit.de/2009/31/Securitate
2 Vezi răspunsul lui G. Verheugen, „Romania – access to the Securitate archives“, în EUR Lex, 2004/C33E/085 (http://eur lex.europa.eu/staging/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2004:033E:0089:0090:EN:PDF).
3 Vezi, în general, J. Bell, Judiciaries within Europe – A Comparative Review (Cambridge: Cambridge UP, 2006), M. Cappelletti, Who Watches the Watchmen? – A Comparative Study on Judicial Responsibility, 31 Am. J. Comp. L. 1 (1983) şi C. Guarnieri & P. Pederzoli,The Power of Judges – A Comparative Study of Courts and Democracy (Oxford: Oxford UP, 2002).
4 Am discutat extensiv decizia în numărul 3 (42) Idei în Dialog, 26–27 (martie 2008) („Decomunizare şi drept“). V. de asemenea C. L. Popescu, „Uzurparea de putere comisă de Curtea Constituţională în cazul cenzurii dispoziţiilor legale privind deconspirarea poliţiei politice comuniste“, Noua Revistă de Drepturile Omului 3 (2008).
5 V. A. Sajó, Pluralism in Post Communist Law, 47 (1 2) Acta Juridica Hungarica (2003), B. Iancu, „Constitutionalism in Perpetual Transition: The Case of Romania“, în B. Iancu (Coord.), The Law/Politics Distinction in Contemporary Public Law Adjudication(Utrecht/Portland: Eleven International Publishing, 2009), 187–211.
6 Vezi, pentru o perspectivă critică, D. Grimm, Gesellschaftlicher Konstitutionalismus – Eine Kompensation für den Bedeutungsschwund der Staatsverfassung? în FESTSCHRIFT FÜR ROMAN HERZOG ZUM 75. GEBURTSTAG 68 81. München: C.H. Beck (2009).

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: