Dilema intelectualului public (DV, 13 nov. 2009)

Ce anume deosebeşte un analist politic, branşat la bîrfa electorală, de intelectualul public angajat în cetate? Cum obţinem echilibrul între studiul academic şi activismul civic? Care sînt instrumentele de analiză socială şi cu ce cădere putem revendica dreptul la ecarisaj moral? Cum pot coopera jurnaliştii competenţi cu universitarii şi oamenii de cultură pentru asanarea spaţiului nostru public? Acestea sînt cîteva întrebări la care România caută mai departe un răspuns.

Respectul acordat ideii de specializare profesională ne avertizează asupra dificultăţii transferului între competenţele din zona judecăţilor de tip cultural, în sfera acţiunii politice, a vieţii economice şi a transformărilor sociale. Iluzia larg răspîndită şi prea uşor acceptată, conform căreia despre fotbal şi politică ne putem exprima cu toţii din jilţuri cu egală autoritate, a descurajat negoţul multor inteligenţe contemplative cu literatura ştiinţelor sociale. Paradigma validată de Constantin Noica la senectute se bucură de un binemeritat prestigiu. Oroarea de diletantism, dar şi teama de realitate, maximalismul specializării profesionale, dar şi orgoliul elitist se pot ascunde în spatele „neamestecului“ cu penumbrele veacului. Cum rămîne însă cu lecţia lui Spiru Haret şi cea a lui Titu Maiorescu?



Răspunsul întîrzie pe măsura acumulării toxinelor într-un spaţiu public reglementat odinioară măcar de ipocrita civilitate. Astăzi, o legiune de oameni politici şi actori mass-media plonjează în abisul frivolităţii. Asumarea unui profil public, în aceste împrejurări, pare un act riscant. Cum să nu te ispitească retragerea mizantropă, dacă şi eseistica autohtonă incită, atît de frecvent, la generalizarea propagandistică, obrăznicia hoaţă, adversitatea patologică, improvizaţia jenantă sau impostura factice? În era blogosferei, cînd şi forumurile online sînt citate drept „operă de autor“, tentaţia izolării în reflexul hiperspecializării se arată îndreptăţită.

Şi totuşi. Marile proiecte academice şi cele mai nobile întreprinderi spirituale au, în ultimă instanţă, nevoie de susţinere politică şi consens civic. Finanţarea cercetării în ştiinţele exacte, reconstrucţia unor piramide ale canonului literar, reabilitarea gîndirii sistematice în filozofie în dialog cu marile opere – toate aceste ambiţii individuale nu se pot susţine în absenţa unei infrastructuri comunitare: un sistem educativ cu şcoli primare, gimnaziale şi liceale în care să fie predate cursuri, nu impresii subiective despre viaţă; un sistem capitalist al pieţei libere care să răsplătească munca şi să permită înflorirea artelor liberale; o justiţie care să pedepsească abuzul. Există deci un argument moral şi pragmatic pentru implicarea intelectualului public în treburile cetăţii.

Pe de altă parte, am identificat şi o provocare epistemică. Experţii de astăzi (atîţia cîţi mai sînt) în filozofia presocratică nu pot jubila atunci cînd descoperă puţinătatea instrumentelor lor de analiză a lumii contemporane. (De altfel, Thales şi-a demonstrat atît geniul matematic, redactînd teorema omonimă, cît şi excelenţa practică, închiriind într-un an toate presele de ulei din Milet, pentru a specula o excelentă recoltă de măsline…) Complexitatea dinamicilor economice, sociale şi politice specifice epocii noastre nu poate fi explicată fără şlefuirea continuă a observaţiilor într-un cadru de analiză comparativă. Renunţarea la exegeza faptelor cotidiene reprezintă aşadar o ispită la fel de mare ca stereotipia ţanţoşă, lăutărismul agresiv, invectiva matinală şi eclectismul demolator – revendicate de textieri narcisişti sau de autori de manifeste ideologice, aşezaţi la stînga sau la dreapta eşichierului politic.

Comentariul politic nu poate rămîne lucid decît atunci cînd evaluează riscurile demersului simplificator, specific rezumatului jurnalistic. În absenţa unei culturi a genurilor literare intermediare – situate între extrema tomului doctoral şi superficialitatea unui e-mail grăbit – întîlnirea breslelor cetăţii (literaţi, medici, profesori universitari, clerici, jurnalişti, oameni politici) devine imposibilă. Viaţa comunitară se bazează pe compromisul reciproc şi pe concesia admirativă: un expert în ştiinţele comunicării va trebui să laude clasicistul pasionat de comorile retorice ale lui Demostene ori Socrate; un economist format la şcoala austriacă a lui Ludwig von Mises sau Friedrich Hayek va admite ambivalenţa impactului socio-cultural al globalizării. Numai prin acest tip de deschidere transdisciplinară cunoaşterea noastră despre realitate se poate îmbogăţi.

Astăzi, sînt foarte puţini scriitorii capabili să stăpînească la fel de bine istoria unor universuri atît de diferite precum lumea elenistă şi Anglia victoriană (Arnold Toynbee şi Lewis Mumford au fost printre ultimii semizei ai acestui enciclopedism). Acceptînd provocarea gazetăriei nu contestăm deci valoarea indispensabilă a unei formări intelectuale de tip clasic – pentru care judecata morală şi rigoarea filologică, precizia istorică ori sensibilitatea poetică joacă, toate, un rol important. Pe de altă parte, educaţia umanistă va rămîne incompletă dacă evită conversaţia cu ştiinţele economice sau ştiinţele sociale – discipline recente care redau complexitatea interacţiunii dintre oameni, popoare, religii, grupuri etnice, imperii, naţiuni sau colectivităţi neomogene. Ar fi ideal să avem un raport complementar între intuiţiile morale oferite de înţelepciunea tradiţiei şi datele exacte livrate de gîndirea cantitativ-obiectivistă a modernităţii.

Pentru inteligenţa proteică sau versatilă a unui intelectual public, faptul de a observa personajele şi instituţiile secolului al XX-lea nu este mai puţin important decît studiul literaturii medievale pentru iubitorii limbilor romanice. Erudiţia obţinută pe culoarele obscure ale unei bibliotheca antiqua nu te ajută neapărat să înţelegi mutaţiile timpului nostru – de la globalizarea pieţelor financiare (fenomen declanşat la finele secolului al XIX-lea) pînă la statistica îngrijorătoare a natalităţii, problema criminalităţii urbane sau fenomenul migraţiei. Pe de altă parte, atunci cînd este cuplată cu şcolirea semidoctă, dexteritatea unui ventriloc angajat în „public relations“ îţi poate tăia punţile de legătură cu lecţia istoriei ascunsă în zeci de secole timpurii. Iată cîteva încurajări pentru a ieşi din băşica de confort psihologic a competenţelor înguste.

Mihail NEAMTU

Anunțuri

One Response to Dilema intelectualului public (DV, 13 nov. 2009)

  1. despinavestea spune:

    Excelent scris !Felicitari.
    Eu cred ca suntem intr-un moment de mare cumpana in care societatea noastra are nevoie ca cei cu indeletniciri strict intelectuale sa iasa o perioada in lumea vietii practice, de zi cu zi ca sa corecteze nivelul moral si etic al societatii .
    Stiu ca este un sacrificiu pentru dansii dar avem mare nevoie de ei !
    De ce ? Pentru ca exista pericolul real ca asezarea societatii sa fie intoarsa inapoi la situatia de dinainte de ’89 cand ne era interzis sa gandim liber.
    Pentru mentinerea libertatii si democratiei trebuie sa luptam toti .Abia le-am castigat de 20 de ani si trebuie sa le pastram si sa le consolidam.
    Nu este usor, dar daca fiecare face tot ce poate eu cred ca vom reusi !

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: