Ortodoxia şi refuzul extremismelor (ID, octombrie/2009)

Orice act de credinţă trece prin multiple medieri ale conştiinţei istorice colective sau individuale. Pentru exerciţiile de luciditate religioasă, un rol de căpătâi îl are analiza trecutului maculat al secolului XX – un imperativ inspirat din principiul christologic care spune că „nimic neasumat nu este vindecat.”[1] Nu există depăşire a crizei prezentului fără aproprierea conceptuală a condiţiilor sale de posibilitate. În această privinţă, Biserica răsăriteană are nevoie să înţeleagă mai adânc atât rădăcinile spiritual-intelectuale ale comunismului, cât şi natura pernicioasă a obsesiei naţionaliste.

Excurs despre complexul interbelic

Spaţiul nu permite aici o digresiune satisfăcătoare pe această temă, dar studiile recente despre fascismul românesc – semnate de cercetători reputaţi precum Constantin Iordache, Marius Turda, Victor Rizescu, Mihai Chioveanu, Valentin Săndulescu, Mirel Bănică, Sorin Lavric sau Ionuţ Biliuţă – au adus clarificări decisive pentru contextul istoric şi ideologic al naşterii Legiunii Arhanghelului Mihail. Ştim astăzi că biografia ieromonahului Daniel (Sandu) Tudor (1896-1962), patriotismul local al părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) şi, mai cu seamă, tonul solar al scrierilor lui Mircea Vulcănescu (1904-1952), dimpreună cu echilibrul existenţial şi politic al membrilor mişcării „Rugului aprins” de la Mănăstirea Antim ― toate acestea confirmă faptul că manipularea electorală a creştinismului ortodox n-a fost singura opţiune disponibilă pentru Biserică în perioada interbelică.

La sfârşitul anilor 1920, pe fondul extinderii bolşevismului în Europa, al volatilităţii pieţelor financiare şi al crizei modelului parlamentar subminat de corupţie şi fărădelege, legionarismul s-a distins printr-o etică puristă, voluntaristă şi colectivistă, degajând un aer romantic, anti-liberal, dispreţuitor faţă de instituţii vitale ale capitalismului (băncile, pieţele, comerţul non-protecţionist), aderând la o filozofie economică etatist-corporatistă. Sub raport etic, un comportament moral de inspiraţie pelagiană s-a deversat în şuvoiul manifestărilor militariste cunoscute de întreaga Europă fascistă. Între 1927-1941, societatea civilă ― redusă treptat la înţelesul exclusivist de „naţiune română” ― a fost chemată la starea de mobilizare permanentă, energiile solidarităţii faţă de proiectul Legiunii fiind canalizate spre „centrul spiritual” definit de figura, judecata şi acţiunile Căpitanului.

Ion Antonescu şi Horia Sima, la unison

Ion Antonescu şi Horia Sima, la unison

Legiunea s-a prezentat nu o dată ca o mişcare para-eclezială („cuibul în care închini o oră gândurile tale curate Patriei”), dominată de obsesia neamului românesc (în contrapondere cu nostalgia pentru Ierusalimul ceresc a creştinismului primar).

Este neîndoielnic faptul că disciplina legionară a pregătit mulţi tineri pentru rezistenţa din munţi şi pentru experienţa suferinţei în puşcăriile comuniste. Convertiri religioase profunde ― mărturie stau paginile mişcătoare ale lui Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele) şi Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii) ― au condus câteva destine (e.g., Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ilarion Felea sau Ioan Ianolide) într-o sferă de puritate specifică sfinţeniei, capabilă să abolească distincţiile de rasă sau clasă. Manualele interbelice de educaţie stoic-legionară au avut ca obiect beatificarea naţiunii, iar nu liturghia cerească. Din punctul de vedere al creştinismului ortodox, orizontul ascetic al tradiţiei filocalice depăşeşte şi invalidează viziunea etnocentrică despre „educaţia morală” a caracterului propusă de „cărticica şefului de cuib.” Teologia pastorală ortodoxă are o profundă componentă personalistă, la antipozii delirului colectivist-ostăşesc, rămânînd sceptică faţă de orice proiect al „mântuirii prin istorie.”

Îndelungata suferinţă în închisorile regimurilor Antonescu, Pauker şi Dej a predispus mulţi legionari ― condamnaţi abuziv şi judecaţi pe temeiul vinei colective ― la idealizarea epocii interbelice, citită într-o cheie adolescentin-haiducească. Psihologic, sentimentul de frustrare al acestei generaţii de deţinuţi politici poate fi înţeles, dar el nu oferă cheia de lectură pentru România anilor 1930. Nici sfârşitul martiric al unor figuri precum Valeriu Gafencu nu exonerează erorile şi ororile produse de „etica onoarei” asumate ― bunăoară ― de echipa „nicadorilor” responsabili pentru asasinarea primului-ministru I.Gh. Duca în 29 decembrie 1933, la Sinaia, sau grupul „decemvirilor” (criminalii premiaţi cu decoraţia „crucea albă” de C.Z. Codreanu pentru asasinarea satanic-ritualică la 16 iulie 1936 a „trădătorului” Mihai Stelescu). Cu atât mai greu atârnă, peste timp, sprijinul necondiţionat axei Berlin-Roma şi culpa asasinatelor prin retaliere în cazul lui Virgil Madgearu, Armand Calinescu sau Nicolae Iorga ― nejustificate nici măcar de persecuţiile antilegionare ale dictaturii carliste sau antonesciene. Deşi un Stat de drept nu poate accepta noţiunea de culpă colectivă, imputată de Partidul Comunist Român în sens pauşal-retroactiv membrilor sau simpatizanţilor Legiunii (de la ţăranii prosperi la intelectualii eminenţi), analiza rolului major jucat de practica violenţei în mistica „totul pentru ţară” trebuie făcută astăzi de pe poziţii non-emoţionale, neutre epistemologic şi hermeneutic-comprehensive.

Reflexe reziduale

După 1989, neo-legionarismul a promovat mai departe aşezarea exclusivistă între „Dumnezeu şi neamul meu” (refuzând pluralul naţiunilor lumii) şi deschiderea eshatologică a istoriei universale.

Pentru a îndepărta această tentaţie sectar-mutantă, pigmentată uneori cu puternice accente antisemite şi inflamări rasiste, istoria Bisericii Ortodoxe Române în perioada interbelică va trebui să fie integral rescrisă, din perspectiva noilor documente de arhivă şi sub comandamentul obiectivităţii ştiinţifice. Aceasta presupune atât fuga de apriorismul denigrator al stângii, cât şi distanţa faţă de romantismul mitografic al dreptei extremiste. Din nefericire, se mai fac şi astăzi, în cercurile isteric-fundamentaliste, distincţii inaccesibile profanilor, dar operate de pretinşi „ştiutorii” ai mersului istoriei: dihotomia, bunăoară, între „evreii buni” (care ne pot fi prieteni) şi „jidanii răi” (a căror exterminare nu ar merita, pesemne, regretată prea mult). Interjecţii patologic-negaţioniste mai ies la suprafaţă în spaţiul toxic al blogosferei, spre deliciul ignarilor, al ticăloşilor şi al împietriţilor la inimă. Este motivul pentru care reinventarea dreptei în secolul XXI implică reabilitarea proiectului unei naţiuni civice şi a patriotismului constituţional.[2]

Merită anatema orice pretinsă „dreaptă” care, deşi nominal anticomunistă, n-a analizat cu gravitate etică şi meticulozitate istorică tragediile secolului XX ― de la genocidul naţionalismului kemalist împotriva poporului armean şi atacurile împotriva creştinilor-ortodocşi din Anatolia, trecând prin crimele fără egal ale Holocaustului şi războiaele fratricide din fosta Iugoslavie. Din nefericire, se întâlnesc astăzi voci ― inclusiv în mediile ortodoxiste ― care refuză să interiorizeze teologic şi cultural semnificaţia crimelor rasiale din secolul XX, bagatelizând uciderea evreilor înainte de 1945 prin referinţe amalgamate la activităţile criminale ale organizaţiilor comuniste de după 1945 (ocupate, în parte, de reprezentanţi ai minorităţii evreieşti din Rusia ori România). Asemenea propensiuni conspiratiste sunt alimentate de complexul superiorităţii („noi”, mereu neprihăniţi, atacaţi ori subminaţi de „liftele păgâne”). Când lideri spirituali invocă imaginea avioanelor kamikadze pentru a anunţa o descătuşare apocaliptică de forţe la întâlnirea cu Celălalt, ratarea virtuţii spirituale, a reconcilierii comunitare, dar şi a proiectului modernizării sunt simultan garantate. Mult prea frecvent, nefericirea românilor este explicată invocând „străinul” din afară, producând abracadabrante asocieri istoriosofice şi false genealogii triumfaliste, amestecând fixaţia anti-americană, revolta antiglobalistă şi dispreţul pentru raţionalitate (mai ales când este asumată sub zodia moderaţiei de intelectuali cu origini „nesănătoase”).

Concluzii

De aceea, o istorie socială a credinţelor şi ideilor teologico-politice din România interbelică ne-ar putea lămuri cu privire la sursele de atracţie ale naţionalismului etnicist. Ceea ce tradiţia patristică ne încredinţează este faptul că Ortodoxia funcţionează perfect în absenţa reificării idolatre a naţiunii (niciodată omogenă şi niciodată capabilă să ne izbăvească de bolile sufleteşti).

E bine să evocăm, de aceea, universalitatea creaţiei divine. Frumuseţea unui nuc din Zărand rimează cu melancolia mestecenilor din Georgia, după cum între ritul occidental al Sf. Grigorie Dialogul şi liturghia bizantină a Sf. Ioan Gură de Aur nu există diferenţe de ordin sacramental.

Mileniul III solicită un alt discurs social al Ortodoxiei, capabil să asume critic eşecurile secolului XX. Ieşirea Europei de sub dubla captivitate a babiloniei fasciste şi comuniste cere mai mult decât un ceremonial ocazional. Viitorul civilizaţiei euro-atlantice va impune Bisericii vindecarea rapidă a fierbinţelii filetiste, dar şi a cosmopolitanismului atopic, fără conţinut.

Despărţirea de patima naţionalismului etnocentric va presupune negocierea cu principile economice ale capitalismului şi acomodarea la datele sociologice ale secolului XXI, într-o Europă locuită deja de vaste comunităţi non-creştine, predominant seculare sau musulmane şi, sub raport rasial, de origine asiatică sau africană. Supravieţuirea într-un asemenea melting pot (în care creştinii vor resimţi un dezavantaj demografic) va depinde de actualizarea discernământului spiritual şi arta dialogului cultural.

Mihail NEAMTU

[1] Grigorie de Nazianz, Ep. theol. 101. 32.

[2] Dragoş Paul Aligică şi Valeriu Stoica, Reconstrucţia dreptei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

Anunțuri

2 Responses to Ortodoxia şi refuzul extremismelor (ID, octombrie/2009)

  1. despinavestea spune:

    Ma bucur sa descopar ca lucruri pe care eu doar le intuiesc ca rezultat al experientei de viata sunt deja disecate si analizate de specialisti.
    Felicitari

  2. costin spune:

    Bun,

    Discutii din astea fine si foarte intelectuale despre nationalismul inceputului de veac 20 sunt foarte frumoase si nu duc la nimic.

    Dar ce-ar fi daca BOR ar recunoaste legionarismul ca ceea ce a fost adica o erezie ?

    Abia atunci ar incepe cu adevarat vindecarea crestinismului romanesc de groaznicele pacate ce au fost comise in numele lui Hristos si al Ortodoxiei si care continua sa dea roade malefice si pana in ziua de azi.

    Altfel totul se rezuma la vorbit discutii.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: