Ortodoxia şi refuzul extremismelor (ID, octombrie/2009)

2 Octombrie 2009

Orice act de credinţă trece prin multiple medieri ale conştiinţei istorice colective sau individuale. Pentru exerciţiile de luciditate religioasă, un rol de căpătâi îl are analiza trecutului maculat al secolului XX – un imperativ inspirat din principiul christologic care spune că „nimic neasumat nu este vindecat.”[1] Nu există depăşire a crizei prezentului fără aproprierea conceptuală a condiţiilor sale de posibilitate. În această privinţă, Biserica răsăriteană are nevoie să înţeleagă mai adânc atât rădăcinile spiritual-intelectuale ale comunismului, cât şi natura pernicioasă a obsesiei naţionaliste.

Excurs despre complexul interbelic

Spaţiul nu permite aici o digresiune satisfăcătoare pe această temă, dar studiile recente despre fascismul românesc – semnate de cercetători reputaţi precum Constantin Iordache, Marius Turda, Victor Rizescu, Mihai Chioveanu, Valentin Săndulescu, Mirel Bănică, Sorin Lavric sau Ionuţ Biliuţă – au adus clarificări decisive pentru contextul istoric şi ideologic al naşterii Legiunii Arhanghelului Mihail. Ştim astăzi că biografia ieromonahului Daniel (Sandu) Tudor (1896-1962), patriotismul local al părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) şi, mai cu seamă, tonul solar al scrierilor lui Mircea Vulcănescu (1904-1952), dimpreună cu echilibrul existenţial şi politic al membrilor mişcării „Rugului aprins” de la Mănăstirea Antim ― toate acestea confirmă faptul că manipularea electorală a creştinismului ortodox n-a fost singura opţiune disponibilă pentru Biserică în perioada interbelică. Citește restul acestei intrări »

Reclame