Memento 1989, Doina Cornea

31 Octombrie 2009
Doina Cornea a primit, vineri, 9 octombrie 2009, Legiunea de Onoare în grad de Comandor, din partea ambasadorului Franţei în România. În cadrul unei ceremonii restrânse desfăşurate la Centrul Cultural Francez din Cluj-Napoca, ambasadorul Henri Paul a declarat că înalta distincţie a fost conferită în numele preşedintelui Franţei, Nicholas Sarkozy, „pentru curajul şi hotărârea acestei mari doamne a României”.

*via MEMORIA.Ro


In Memoriam Arhim. Teofil Părăian (1929-2009)

31 Octombrie 2009

Vasul răbdării şi chipul blândeţelor

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Ioan 20, 29

Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai trăim cu intensitate decât amintirea. S-ar părea că judecăm întotdeauna adevărul dragostei după comoţia inocentă a începuturilor şi emoţia impură a despărţirilor. Ratăm frecvent marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist, înecaţi în retorica crizei, cuprinşi de voluptăţile negaţiei. Sub umbra Tradiţiei, parcă nu mai e chip să scrutăm clipa: glisăm pe certitudini vagi, lamentaţii defetiste, refuzînd cu un aer sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului. Ca români am ştiut întotdeauna să proslăvim posteritatea. În perimetrul nostru, moartea converteşte atâtea figuri triste ale istoriei în efigii perene. Doar pentru că nu ne angajează, discursul funebru devine encomiastic. Poarta admiraţiei noastre este deschisă, aproape grotesc, spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi compensator, orice cuvânt laudativ o specie a necrologului.

Dar „vremea s-a scurtat acum” (I Corinteni 7, 29). Să privim spre câteva modele vii. Viul aici nu declină un fapt biologic, ci o prezenţă întrupată. Viul, ca patos al făpturii aflate în zelul dăruirii de sine. Viul, ca Viaţă, care „s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim” (I Ioan 1, 3). Viul este aici „rugul aprins” în care dragostea nu se mistuie niciodată. Virtuţile acestei firi se regăsesc, cu o debordantă efervescenţă şi căutată trecere, în personalitatea părintelui Teofil Părăianu. Citește restul acestei intrări »


Ura de sine şi fantasma izolării externe (Revista 22)

29 Octombrie 2009

„România a ajuns izolată de lumea civilizată” – este acesta doar un slogan de campanie sau alt simptom al urii de sine cu care ne-am obişnuit prea repede, ici aux portes de l’Orient? Orice dezbatere matură ar cere confruntarea complexelor noastre de inferioritate cu datele realităţii. Suntem, sau nu, pe harta diplomaţiei nord-atlantice? Contăm oare în ecuaţia economico-politică a Uniunii Europene? Pentru a lămuri aceste chestiuni ar fi suficient un exerciţiu jurnalistic de minimă onestitate intelectuală.

Regimul Năstase

Să începem cu un truism: despărţirea de guvernarea Adrian Năstase ne-a scos din spectrul incertitudinilor geopolitice. Integrarea NATO fusese realizată relativ tardiv (29 martie 2004), dar consecinţele acestui act rămâneau invizibile (dacă exceptăm „beneficiile” contractului Bechtel). Sub conducerea fostului premier socialist, libertatea presei din România se situa la cote apropiate de Rusia. Numeroşi comentatori comparau falimentul juridic al unor ţări africane ca Libia sau Congo cu abisul corupţiei din instituţiile statului român.

Deplasările în China ale cuplului Adrian & Dana Năstase s-au materializat mai puţin în contracte pentru firmele româneşti, cât în obiecte de lux pentru vila Zambaccian. (Să nu uităm nici că penalul Omar Hayysam putea ocupa un loc de frunte în avionul prezidenţial). Drumul către Europa impunea proba de slalom printre zeci de steguleţe roşii (culoarea PSD). Pentru a salva aparenţele, regimul Năstase-Iliescu a recurs in extremis chiar la competenţele unor experţi ca Emil Hurezeanu — fără succes.

Şedinţele de vânătoare cu prietenii lui Ion Ţiriac sau retorica dlui Adrian Severin s-au dovedit, deopotrivă, sterile. Nici flatarea slăbiciunilor private ale diverşilor mandarini europeni şi nici chiar privatizările Petrom & BCR n-au accelerat procesul de integrare în UE.

Revanşa pro-americană

Schimbarea de acum cinci ani a modificat substanţial mesajul politicii externe a României. Traian Băsescu a fost ironizat pentru curajul de-a vorbi despre axa „Bucureşti-Londra-Washington”, deşi rezultatele acestei viziuni pot fi cântărite astăzi cu ochiul liber. Nu suntem vecinii statului Virginia, nici mari importatori de ceai englezesc, dar ceva important s-a petrecut cu imaginea României pe glob. Ar fi prea simplu să contrapunem clişeelor de moguli lista vizitelor făcute de preşedintele Băsescu în Statele Unite (Washington DC: mar. 2009; Detroit/San Francisco, 2005; Washington DC: iul. 2006), răsplătite apoi de vizitele de lucru ale lui George W. Bush Jr. (Bucureşti/Neptun: apr. 2008), ale secretarei de stat Condoleeza Rice (Bucureşti: dec. 2005) şi ale vicepreşedintelui Joe Biden (Bucureşti: oct. 2009).

Acestea ar fi rămas simple formalităţi dacă astăzi n-am fi siguri de includerea României în planurile de securitate ale SUA, de reconsiderarea regiunii Mării Negre (mai ales după revoluţia „orange” din Georgia şi Ucraina), de investiţiile consistente ale unor corporaţii ca „Oracle” sau „Ford” (dar şi numeroase firme IT din California), de organizarea summit-ului NATO în Capitală, de cooperarea militară din Irak şi Afghanistan (în pofida iresponsabilităţii ministrului liberal Teodor Atanasiu), de sprijinul oferit proiectului energetic Nabucco, etc.

Meritele palmaresului pro-american nu revin unui singur om, ci unei întregi echipe formate din diplomaţi seniori şi tineri, profesionişti experimentaţi şi oameni şcoliţi în lumea liberă post-1990.

Desigur, atunci când „eminenţe cenuşii” precum Bogdan Chireac sau Cristian Tudor-Popescu încing platourile TV cu adjective sarcastic-insultătoare la adresa Cotrocenilor, orice detaliu al politicii externe româneşti este imediat personalizat şi relativizat. Caracterul toxic al acestei abordări constă în plăcerea denigrării oricărui progres real al României sub regimul Băsescu. Deconectarea jurnaliştilor-tonomat de la presa internaţională, s-ar zice, asigură perpetuarea fantasmei României ţintuite sub călcâiul unui tiran.

Surprize europene

Aceeaşi patologie a interpretării revine în discuţia despre Europa – continentul unde, după 2005, au fost promovaţi ambasadori câţiva tineri universitari cu formaţie occidentală: Marius Lazurca la Vatican, Vlad Alexandrescu la Luxemburg, Toader Paleologu la Copenhaga, etc. Şi la acest capitol, este inutilă recitarea rapoartelor oficiale. Românii sunt astăzi, ca niciodată, deplin reprezentaţi sub raport politic, economic şi cultural în toate marile capitale apusene.

Stranie pentru orgoliul gintei noastre latine mi se pare, totuşi, desconsiderarea direcţiei francofone a diplomaţiei româneşti din ultimii ani. În toamna lui 2006, câţiva zeci de şefi de stat şi-au dat întâlnire la Bucureşti pentru faimosul Sommet al francofoniei – eveniment urmat de vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy (4 februarie 2008), când s-a semnat Parteneriatul strategic franco-român (implicit deja în popularitatea brandului Logan). Mass-media a tratat momentul cu binecunoscuta ei somnolenţă, deşi era vorba despre primul angajament de acest fel asumat de Franţa într-o relaţie bilaterală cu o ţară est-europeană.

Dacă, în chip neaşteptat, Carla Bruni ar fi concertat la Sala Palatului, reporterii noştri de televiziune redescopereau oare subit limba lui Tocquevile? Ce altceva decât obsesia negativismului explică blazarea jurnaliştilor din „micul Paris” în faţa accelerării schimburilor economice, culturale şi mai ales ştiinţific-universitare cu Hexagonul? Era oare mai bine pe vremea unui Adrian Costea, consilierul dlui Ion Iliescu, când tipărirea unui album fotografic despre „eterna şi fascinanta” noastră ţărişoară costa cinci milioane de euro (giraţi de falimentara Bancorex)? Şi ce anume câştigăm astăzi trivializând un acord decent de cooperare în domeniul cinematografiei, după suita premiilor de la Cannes? Răspunsul scurt este: nimic.

Răspunsul lung: absolut nimic, nici măcar boicotul referendumului din 2009.

Concluzii

Deocamdată, în România, orbirea ideologică şi partizanatul electoral consolidează provincialismul percepţiilor colective şi perpetuează o bolnăvicioasă Selbst-hass, ascunsă eventual sub pălăria băşcăliei sau pardesiul disperării. Când vom scăpa oare de reflexul acoperirii cu mâzgă a reuşitelor şi de mânjirea cu noroi a ferestrelor deschise prin onestitate, bun-simţ şi patriotism?

Critica oricărei guvernări rămâne necesară, dar fără a nega datele empirice şi exigenţa obiectivităţii. Este perfect legitimă evaluarea neajunsurilor sau a eşecurilor din politica externă condusă de Traian Băsescu (vezi dosarul revistei „22” despre relaţia delicată a României cu Rusia şi Ucraina). Operând cu aceeaşi regulă a bunului simţ, dl. Tăriceanu a descoperit poate că nu suntem a şaptea putere economică a Europei. Curând, dl. Geoană va afla şi el că pozele de protocol nu te fac lider regional (decât, cel mult, la înălţimea reputaţiei unui geolog celebru).

Înaintea megalomaniei comice sau a furiei contestatare, va trebui să redescoperim cu toţii virtutea moderaţiei, decenţa comparaţiilor, cronologia istoriei recente, arta dialogului şi liniile mişcătoare ale mapamondului.

Mihail NEAMŢU


Vrem Parlament Unicameral

27 Octombrie 2009


D. B. Hart, The Poetry of Autumn

27 Octombrie 2009

We rhapsodize about “New England Autumns,” and for good reason; but, really, Autumn anywhere in the deciduous forests of North America, especially in the East—from upper Canada to the deep South—is magnificent, and far outshines anything the Old World has to offer. In those years in which I’ve found myself in some corner of Europe during the fall, I have never been able to suppress a certain feeling of disappointment at the limited palette nature employs there for what is surely my favorite of the seasons. This isn’t to say European autumn isn’t lovely enough, with its muted light and drifting mists and pale flavescence. But the chromatic spectrum is narrow. For the most part, the trees pass from a darker to a more limpid green, and then to light gold, and then to ochre and brown, before their branches are stripped bare. There are occasional bright flashes of red and maroon amid the tawny pallor, though mostly from imported species of flora. But, to an eye accustomed to the endlessly varying hues of America’s autumn, it all seems a little insipid.

Perhaps it’s only because I come from the east coast of North America that I think fall the most poetical of months. Of course, every season is a season for poetry, and every season has been the subject of poetry; but I tend to think of this time of year as the most intrinsically poetic in nature. This may just be because of the contrasts in color: all that purple, crimson, scarlet, orange, cadmium, gold, and so forth, shifting and intermingling against a backdrop of luminous gray; it all seems like such a perfect coincidence of gaiety and melancholy, exuberance and death. Or perhaps it’s because of a certain strange quality in the air that imbrues everything with an additional tincture of mystery: whole days washed in a kind of opaline twilight, the sun blanched to a cold silver by ubiquitous clouds, wood smoke floating through soft rains, and so on. Or perhaps it’s simply because, as the temperature drops, one spends more time inside, ideally by a fire, and so has more time to devote to reading poetry.

Whatever the case, now that fall is fully upon us, and I—in my forested retreat—can spend far more than my fair share of idle hours wandering about among the trees, I’ve begun making lists in my head of my favorite poems about autumn. There’s far too much to choose from, of course, for this to be a useful occupation, unless one’s compiling one of those ephemeral anthologies that show up now and again, always already on sale, at Borders or Barnes and Noble (which I’m not). But it’s an enjoyable pastime, and innocuous, and so I thought I might offer a brief extract here, and solicit additional suggestions.

In English, obviously, the autumnal poem is Keats’ “Ode to Autumn,” whose images, cadences, mood, and music seem more evocative of the season’s feel than any other lyric in the language. It’s probably too well known to need quoting, but there’s no harm in recalling at least the first stanza:

Season of mists and mellow fruitfulness,
Close bosom-friend of the maturing sun;
Conspiring with him how to load and bless
With fruit the vines that round the thatch-eaves run;
To bend with apples the mossed cottage-trees,
And fill all fruit with ripeness to the core;
To swell the gourd, and plump the hazel shells
With a sweet kernel; to set budding more,
And still more, later flowers for the bees,
Until they think warm days will never cease,
For Summer has o’er-brimmed their clammy cell.


Teodor Baconsky despre demnitatea intelectualului public

27 Octombrie 2009

Ca întotdeauna, valoarea cuiva nu stă în cameleonismul demagogic şi nici în pofta de înjosire, ci în forţa lui de a trăi singur, vultureşte, deasupra tumultului. Nu eşti valoros dacă eşti „recunoscut pe stradă“, ci dacă eşti căutat de puţinii tăi semeni chiar acolo unde ai ales să te afli: departe de vulg şi vulgaritate, deasupra zgomotului, mai presus de noroiul cotidian. De asta rămîn fascinanţi marii duhovnici sau asceţi: pentru că te duci la ei, nu vin peste tine. Şi pentru că le spun adevărul numai celor în stare să-l primească, nu gloatei care orbecăie bezmetic, pe şapte cărări. Nu degeaba sînt cărţile interzise şi cele mai căutate…


Vladimir Tismăneanu despre deschiderea arhivelor Partidului Comunist

26 Octombrie 2009

Specialisti manipularii si mistificarii, propagandistii ceausisti mascati in istorici, nu aveau/nu au nici cel mai mic interes in luminarea acestor pagini tenebroase de istorie a Romaniei. Acum cativa ani, Ion Iliescu a acuzat demersul Comisiei Prezidentiale de “pasiunea de a ne uita prin gaura cheii”. Ne-a numit, “scribalai” obsedati de “scormonitul prin dosare”.  Biografiile activistilor, afirma Iliescu, nu conteaza pentru a intelege epoca. Abordarea noastra este multicauzala: conteaza structurile institutionale, nivelul explicatiilor macrosociale, dar si istoria subiectiva a nomenklaturii. Ne intereseaza autobiografiile celor care au guvernat bestiarium-ul comunist, cum si-au construit carierele, prin ce minciuni, masluiri, false eroisme, intrigi sordide, lovituri de pumnal pe la spate, hagiografii comandate oportunist, complicitati secrete, vendete, epurari si abuzuri…