Memento 1989, Doina Cornea

31 octombrie 2009
Doina Cornea a primit, vineri, 9 octombrie 2009, Legiunea de Onoare în grad de Comandor, din partea ambasadorului Franţei în România. În cadrul unei ceremonii restrânse desfăşurate la Centrul Cultural Francez din Cluj-Napoca, ambasadorul Henri Paul a declarat că înalta distincţie a fost conferită în numele preşedintelui Franţei, Nicholas Sarkozy, „pentru curajul şi hotărârea acestei mari doamne a României”.

*via MEMORIA.Ro


In Memoriam Arhim. Teofil Părăian (1929-2009)

31 octombrie 2009

Vasul răbdării şi chipul blândeţelor

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Ioan 20, 29

Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai trăim cu intensitate decât amintirea. S-ar părea că judecăm întotdeauna adevărul dragostei după comoţia inocentă a începuturilor şi emoţia impură a despărţirilor. Ratăm frecvent marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist, înecaţi în retorica crizei, cuprinşi de voluptăţile negaţiei. Sub umbra Tradiţiei, parcă nu mai e chip să scrutăm clipa: glisăm pe certitudini vagi, lamentaţii defetiste, refuzînd cu un aer sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului. Ca români am ştiut întotdeauna să proslăvim posteritatea. În perimetrul nostru, moartea converteşte atâtea figuri triste ale istoriei în efigii perene. Doar pentru că nu ne angajează, discursul funebru devine encomiastic. Poarta admiraţiei noastre este deschisă, aproape grotesc, spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi compensator, orice cuvânt laudativ o specie a necrologului.

Dar „vremea s-a scurtat acum” (I Corinteni 7, 29). Să privim spre câteva modele vii. Viul aici nu declină un fapt biologic, ci o prezenţă întrupată. Viul, ca patos al făpturii aflate în zelul dăruirii de sine. Viul, ca Viaţă, care „s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim” (I Ioan 1, 3). Viul este aici „rugul aprins” în care dragostea nu se mistuie niciodată. Virtuţile acestei firi se regăsesc, cu o debordantă efervescenţă şi căutată trecere, în personalitatea părintelui Teofil Părăianu. Citește restul acestei intrări »


Ura de sine şi fantasma izolării externe (Revista 22)

29 octombrie 2009

„România a ajuns izolată de lumea civilizată” – este acesta doar un slogan de campanie sau alt simptom al urii de sine cu care ne-am obişnuit prea repede, ici aux portes de l’Orient? Orice dezbatere matură ar cere confruntarea complexelor noastre de inferioritate cu datele realităţii. Suntem, sau nu, pe harta diplomaţiei nord-atlantice? Contăm oare în ecuaţia economico-politică a Uniunii Europene? Pentru a lămuri aceste chestiuni ar fi suficient un exerciţiu jurnalistic de minimă onestitate intelectuală.

Regimul Năstase

Să începem cu un truism: despărţirea de guvernarea Adrian Năstase ne-a scos din spectrul incertitudinilor geopolitice. Integrarea NATO fusese realizată relativ tardiv (29 martie 2004), dar consecinţele acestui act rămâneau invizibile (dacă exceptăm „beneficiile” contractului Bechtel). Sub conducerea fostului premier socialist, libertatea presei din România se situa la cote apropiate de Rusia. Numeroşi comentatori comparau falimentul juridic al unor ţări africane ca Libia sau Congo cu abisul corupţiei din instituţiile statului român.

Deplasările în China ale cuplului Adrian & Dana Năstase s-au materializat mai puţin în contracte pentru firmele româneşti, cât în obiecte de lux pentru vila Zambaccian. (Să nu uităm nici că penalul Omar Hayysam putea ocupa un loc de frunte în avionul prezidenţial). Drumul către Europa impunea proba de slalom printre zeci de steguleţe roşii (culoarea PSD). Pentru a salva aparenţele, regimul Năstase-Iliescu a recurs in extremis chiar la competenţele unor experţi ca Emil Hurezeanu — fără succes.

Şedinţele de vânătoare cu prietenii lui Ion Ţiriac sau retorica dlui Adrian Severin s-au dovedit, deopotrivă, sterile. Nici flatarea slăbiciunilor private ale diverşilor mandarini europeni şi nici chiar privatizările Petrom & BCR n-au accelerat procesul de integrare în UE.

Revanşa pro-americană

Schimbarea de acum cinci ani a modificat substanţial mesajul politicii externe a României. Traian Băsescu a fost ironizat pentru curajul de-a vorbi despre axa „Bucureşti-Londra-Washington”, deşi rezultatele acestei viziuni pot fi cântărite astăzi cu ochiul liber. Nu suntem vecinii statului Virginia, nici mari importatori de ceai englezesc, dar ceva important s-a petrecut cu imaginea României pe glob. Ar fi prea simplu să contrapunem clişeelor de moguli lista vizitelor făcute de preşedintele Băsescu în Statele Unite (Washington DC: mar. 2009; Detroit/San Francisco, 2005; Washington DC: iul. 2006), răsplătite apoi de vizitele de lucru ale lui George W. Bush Jr. (Bucureşti/Neptun: apr. 2008), ale secretarei de stat Condoleeza Rice (Bucureşti: dec. 2005) şi ale vicepreşedintelui Joe Biden (Bucureşti: oct. 2009).

Acestea ar fi rămas simple formalităţi dacă astăzi n-am fi siguri de includerea României în planurile de securitate ale SUA, de reconsiderarea regiunii Mării Negre (mai ales după revoluţia „orange” din Georgia şi Ucraina), de investiţiile consistente ale unor corporaţii ca „Oracle” sau „Ford” (dar şi numeroase firme IT din California), de organizarea summit-ului NATO în Capitală, de cooperarea militară din Irak şi Afghanistan (în pofida iresponsabilităţii ministrului liberal Teodor Atanasiu), de sprijinul oferit proiectului energetic Nabucco, etc.

Meritele palmaresului pro-american nu revin unui singur om, ci unei întregi echipe formate din diplomaţi seniori şi tineri, profesionişti experimentaţi şi oameni şcoliţi în lumea liberă post-1990.

Desigur, atunci când „eminenţe cenuşii” precum Bogdan Chireac sau Cristian Tudor-Popescu încing platourile TV cu adjective sarcastic-insultătoare la adresa Cotrocenilor, orice detaliu al politicii externe româneşti este imediat personalizat şi relativizat. Caracterul toxic al acestei abordări constă în plăcerea denigrării oricărui progres real al României sub regimul Băsescu. Deconectarea jurnaliştilor-tonomat de la presa internaţională, s-ar zice, asigură perpetuarea fantasmei României ţintuite sub călcâiul unui tiran.

Surprize europene

Aceeaşi patologie a interpretării revine în discuţia despre Europa – continentul unde, după 2005, au fost promovaţi ambasadori câţiva tineri universitari cu formaţie occidentală: Marius Lazurca la Vatican, Vlad Alexandrescu la Luxemburg, Toader Paleologu la Copenhaga, etc. Şi la acest capitol, este inutilă recitarea rapoartelor oficiale. Românii sunt astăzi, ca niciodată, deplin reprezentaţi sub raport politic, economic şi cultural în toate marile capitale apusene.

Stranie pentru orgoliul gintei noastre latine mi se pare, totuşi, desconsiderarea direcţiei francofone a diplomaţiei româneşti din ultimii ani. În toamna lui 2006, câţiva zeci de şefi de stat şi-au dat întâlnire la Bucureşti pentru faimosul Sommet al francofoniei – eveniment urmat de vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy (4 februarie 2008), când s-a semnat Parteneriatul strategic franco-român (implicit deja în popularitatea brandului Logan). Mass-media a tratat momentul cu binecunoscuta ei somnolenţă, deşi era vorba despre primul angajament de acest fel asumat de Franţa într-o relaţie bilaterală cu o ţară est-europeană.

Dacă, în chip neaşteptat, Carla Bruni ar fi concertat la Sala Palatului, reporterii noştri de televiziune redescopereau oare subit limba lui Tocquevile? Ce altceva decât obsesia negativismului explică blazarea jurnaliştilor din „micul Paris” în faţa accelerării schimburilor economice, culturale şi mai ales ştiinţific-universitare cu Hexagonul? Era oare mai bine pe vremea unui Adrian Costea, consilierul dlui Ion Iliescu, când tipărirea unui album fotografic despre „eterna şi fascinanta” noastră ţărişoară costa cinci milioane de euro (giraţi de falimentara Bancorex)? Şi ce anume câştigăm astăzi trivializând un acord decent de cooperare în domeniul cinematografiei, după suita premiilor de la Cannes? Răspunsul scurt este: nimic.

Răspunsul lung: absolut nimic, nici măcar boicotul referendumului din 2009.

Concluzii

Deocamdată, în România, orbirea ideologică şi partizanatul electoral consolidează provincialismul percepţiilor colective şi perpetuează o bolnăvicioasă Selbst-hass, ascunsă eventual sub pălăria băşcăliei sau pardesiul disperării. Când vom scăpa oare de reflexul acoperirii cu mâzgă a reuşitelor şi de mânjirea cu noroi a ferestrelor deschise prin onestitate, bun-simţ şi patriotism?

Critica oricărei guvernări rămâne necesară, dar fără a nega datele empirice şi exigenţa obiectivităţii. Este perfect legitimă evaluarea neajunsurilor sau a eşecurilor din politica externă condusă de Traian Băsescu (vezi dosarul revistei „22” despre relaţia delicată a României cu Rusia şi Ucraina). Operând cu aceeaşi regulă a bunului simţ, dl. Tăriceanu a descoperit poate că nu suntem a şaptea putere economică a Europei. Curând, dl. Geoană va afla şi el că pozele de protocol nu te fac lider regional (decât, cel mult, la înălţimea reputaţiei unui geolog celebru).

Înaintea megalomaniei comice sau a furiei contestatare, va trebui să redescoperim cu toţii virtutea moderaţiei, decenţa comparaţiilor, cronologia istoriei recente, arta dialogului şi liniile mişcătoare ale mapamondului.

Mihail NEAMŢU


Vrem Parlament Unicameral

27 octombrie 2009


D. B. Hart, The Poetry of Autumn

27 octombrie 2009

We rhapsodize about “New England Autumns,” and for good reason; but, really, Autumn anywhere in the deciduous forests of North America, especially in the East—from upper Canada to the deep South—is magnificent, and far outshines anything the Old World has to offer. In those years in which I’ve found myself in some corner of Europe during the fall, I have never been able to suppress a certain feeling of disappointment at the limited palette nature employs there for what is surely my favorite of the seasons. This isn’t to say European autumn isn’t lovely enough, with its muted light and drifting mists and pale flavescence. But the chromatic spectrum is narrow. For the most part, the trees pass from a darker to a more limpid green, and then to light gold, and then to ochre and brown, before their branches are stripped bare. There are occasional bright flashes of red and maroon amid the tawny pallor, though mostly from imported species of flora. But, to an eye accustomed to the endlessly varying hues of America’s autumn, it all seems a little insipid.

Perhaps it’s only because I come from the east coast of North America that I think fall the most poetical of months. Of course, every season is a season for poetry, and every season has been the subject of poetry; but I tend to think of this time of year as the most intrinsically poetic in nature. This may just be because of the contrasts in color: all that purple, crimson, scarlet, orange, cadmium, gold, and so forth, shifting and intermingling against a backdrop of luminous gray; it all seems like such a perfect coincidence of gaiety and melancholy, exuberance and death. Or perhaps it’s because of a certain strange quality in the air that imbrues everything with an additional tincture of mystery: whole days washed in a kind of opaline twilight, the sun blanched to a cold silver by ubiquitous clouds, wood smoke floating through soft rains, and so on. Or perhaps it’s simply because, as the temperature drops, one spends more time inside, ideally by a fire, and so has more time to devote to reading poetry.

Whatever the case, now that fall is fully upon us, and I—in my forested retreat—can spend far more than my fair share of idle hours wandering about among the trees, I’ve begun making lists in my head of my favorite poems about autumn. There’s far too much to choose from, of course, for this to be a useful occupation, unless one’s compiling one of those ephemeral anthologies that show up now and again, always already on sale, at Borders or Barnes and Noble (which I’m not). But it’s an enjoyable pastime, and innocuous, and so I thought I might offer a brief extract here, and solicit additional suggestions.

In English, obviously, the autumnal poem is Keats’ “Ode to Autumn,” whose images, cadences, mood, and music seem more evocative of the season’s feel than any other lyric in the language. It’s probably too well known to need quoting, but there’s no harm in recalling at least the first stanza:

Season of mists and mellow fruitfulness,
Close bosom-friend of the maturing sun;
Conspiring with him how to load and bless
With fruit the vines that round the thatch-eaves run;
To bend with apples the mossed cottage-trees,
And fill all fruit with ripeness to the core;
To swell the gourd, and plump the hazel shells
With a sweet kernel; to set budding more,
And still more, later flowers for the bees,
Until they think warm days will never cease,
For Summer has o’er-brimmed their clammy cell.


Teodor Baconsky despre demnitatea intelectualului public

27 octombrie 2009

Ca întotdeauna, valoarea cuiva nu stă în cameleonismul demagogic şi nici în pofta de înjosire, ci în forţa lui de a trăi singur, vultureşte, deasupra tumultului. Nu eşti valoros dacă eşti „recunoscut pe stradă“, ci dacă eşti căutat de puţinii tăi semeni chiar acolo unde ai ales să te afli: departe de vulg şi vulgaritate, deasupra zgomotului, mai presus de noroiul cotidian. De asta rămîn fascinanţi marii duhovnici sau asceţi: pentru că te duci la ei, nu vin peste tine. Şi pentru că le spun adevărul numai celor în stare să-l primească, nu gloatei care orbecăie bezmetic, pe şapte cărări. Nu degeaba sînt cărţile interzise şi cele mai căutate…


Vladimir Tismăneanu despre deschiderea arhivelor Partidului Comunist

26 octombrie 2009

Specialisti manipularii si mistificarii, propagandistii ceausisti mascati in istorici, nu aveau/nu au nici cel mai mic interes in luminarea acestor pagini tenebroase de istorie a Romaniei. Acum cativa ani, Ion Iliescu a acuzat demersul Comisiei Prezidentiale de “pasiunea de a ne uita prin gaura cheii”. Ne-a numit, “scribalai” obsedati de “scormonitul prin dosare”.  Biografiile activistilor, afirma Iliescu, nu conteaza pentru a intelege epoca. Abordarea noastra este multicauzala: conteaza structurile institutionale, nivelul explicatiilor macrosociale, dar si istoria subiectiva a nomenklaturii. Ne intereseaza autobiografiile celor care au guvernat bestiarium-ul comunist, cum si-au construit carierele, prin ce minciuni, masluiri, false eroisme, intrigi sordide, lovituri de pumnal pe la spate, hagiografii comandate oportunist, complicitati secrete, vendete, epurari si abuzuri…


Perle electorale

26 octombrie 2009

Dl Dinu Patriciu: Mircea Geoana este un liberal ascuns sub eticheta social-democrata de nevoie, a declarat, sambata seara, omul de afaceri Dinu Patriciu, adaugand ca, dupa parerea sa, liderul PSD ar putea fi un bun prim-ministru.


Traian Băsescu despre încredere, valori comune şi clasa de mijloc

26 octombrie 2009

Este nevoie de mai multă încredere în noi înşine precum şi între  noi. Criza economică ne-a aratat că însăşi România, în ansamblul ei, are acum  nevoie de încredere din partea investitorilor străini. Am avut un mandat dificil  dar, de multe ori, am acţionat pe plan intern sau extern pentru a armoniza poziţii  care iniţial păreau ireconciliabile. Construirea încrederii este un proces dificil  care presupune dialog între indivizi sau între comunităţi şi identificarea  de valori comune.

Consider că între valorile care astăzi sunt esenţiale pentru a construi  încrederea  se numără dragostea de ţară, libertatea individului, cea  religioasă şi de cea  exprimare, demnitatea persoanei, solidaritatea,  echitatea, binele comun şi  justiţia socială.

A venit timpul să sprijinim întărirea spiritului de apartenenţă la comunitate – locală, etnică, confesională, profesională etc. Prin dimensiunea identitară a valorilor şi prin aplicarea lor concretă se definesc identităţi, se pot coagula interese şi contura obiective şi acţiuni comune prin care sunt puse în practică principii fundamentale ale dinamicii comunităţilor, dintre care consider că, astăzi, pentru România, sunt importante: diversitatea culturală, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială şi transparenţa. Subliniez de asemenea subsidiaritatea – principiul prin a cărui aplicare apropiem decizia de cetăţean.

Clasa mijlocie trebuie să devină puternică şi reprezentativă pentru România. Baza acesteia trebuie să fie comunităţile de salariaţi şi de mici întreprinzători. Veniturile acestor categorii trebuie să fie mai apropiate. Clasa mijlocie trebuie să crească numeric iar vocea ei în societate de asemenea trebuie să crească. Aceasta înseamnă o profundă schimbare în structura de intrerese şi socială a ţării şi o modernizare a instituţiilor statului. Consider că societatea românească în viitor se va caracteriza printr-o o implicare sporită a cetăţeanului în asumarea problemelor publice, pe fundalul unei coagulări a intereselor clasei mijlocii, care va deveni tot mai reprezentativă pentru întreaga societate. Ca urmare, aceasta va fi interesată în creşterea vocii sale publice în contextul consolidării democraţiei printr-o mai bună funcţionareinstituţiilor statului, ceea ce va avea ca principal efect imediat creşterea eficienţei în formularea şi aplicarea de politici publice – de la siguranţa cetăţeanului şi protecţia consumatorului până la conservarea patrimoniului şi politica de impozite şi taxe .

Iată de ce militez pentru un sistem politic în care consolidarea democraţiei să fie un proces continuu, pentru reforma justiţiei, inclusiv pentru simplificarea legislaţiei, pentru modificarea Constituţie, pentru un Parlament unicameral, mai puternic şi mai transparent, precum şi pentru o reformă profundă şi rapidă a administraţiei publice, care să fie focalizată pe descentralizare şi pe reducerea aparatului birocratic al statului care astăzi este supradimensionat.

Pe acest fundal, pentru a stimula implicarea socială, în general, inclusiv prin întoarcerea către societate a unei părţi din veniturile personale, voi sprijini comportamentul filantropic – atât cel organizat de culte, cât şi cel al întreprinzătorilor de succes sau al altor persoane – care este expresia unor noi comportamente din societatea românească, complementare politicilor publice.

(via www.basescu.ro) Citește restul acestei intrări »


Celebrating and Assessing Twenty Years of Freedom Challenges for Church and Society in Post-communist Contexts

26 octombrie 2009

Evangelical Theological Seminary din Osijek (Croația) organizează, la 20 de ani de la căderea comunismului, Conferința cu tema Challenges for Church and Society in Post-communist Contexts, la care vor participa, printre alții, și invitați din România: Dănuț MănăstireanuEmil BartoșCorneliu ConstantineanuDaniel Oprean,Marcel Măcelaru, Ioan Mehedinți, Lucian Ciorba, Mihail Neamțu.


Mihai Şora despre Vulcănescu, Cioran, Fundoianu şi viaţa românească

26 octombrie 2009

Mihai Şora şi Cătălin Ştefănescu la Garantat 100%.

Sursa fotografiei: FONDANE.Wordpress.com


Sainte-Colombe – Suite for Solo Viola da Gamba

25 octombrie 2009

Die Kommissare haben versagt (von Bogdan Iancu, Franfkurter Allgemeine Zeitung)

22 octombrie 2009

Warum sind Korruption und Securitate in Rumänien nicht längst Themen der Vergangenheit? Warum sind sie heute unter anderen Vorzeichen noch immer präsent? Die Ursachen haben mit der mangelhaften Konsolidierung und Europäisierung des Rechtsstaates zu tun. Hier wiederum spielt die Europäische Kommission eine tragende Rolle, da sie durch die Kopenhagener Kriterien zum wichtigsten Akteur der rumänischen Verfassungsänderung wurde.

Die Unabhängigkeit der Justiz, wie sie die Kommission für Rumänien fordert, ist erst einmal nur ein Slogan. So ist die Unabhängigkeit des Richters beispielsweise nicht gleichbedeutend mit der politischen Autonomie der Judikative als solcher, sie kann sogar von Letzterer negativ beeinflusst werden. Die rumänische Verfassung von 1991 hatte einen obersten Rat des Richterstandes vorgesehen, zusammengesetzt aus Richtern, die für eine Dauer von vier Jahren von den Parlamentskammern gewählt wurden. Dieser Rat hatte die Aufgabe, dem rumänischen Präsidenten Richter und Staatsanwälte zur Ernennung vorzuschlagen und die richterliche Tätigkeit gegebenenfalls mit Disziplinarmaßnahmen zu begleiten. Die vagen und unklaren Zuständigkeiten sowie die politische Abhängigkeit haben in etlichen Fällen zum Amtsmissbrauch geführt.


Umor politic, brandul Cătălin Lazurca

21 octombrie 2009


Din nou despre marea afacere post-1989 numită „Universitatea” (revista Capital)

20 octombrie 2009

Reformarea învăţământului a dat greş, dar universităţile publice sunt tot mai profitabile. Cel puţin aşa reiese din declaraţiile de avere ale rectorilor şi ale celorlalţi membri din consiliile de conducere academică.

Averile rectorilor, atât cât au fost afişate pe site-urile uni versităţilor de stat, sunt impresionante. Nu prin veniturile salariale propriu-zise, cât prin patrimoniul imobiliar şi diversitatea conturilor bancare. Majoritatea rectorilor plătiţi de la buget au cumpărat sau şi-au construit câteva case în ultimul deceniu şi au achiziţionat terenuri intravilane, agricole păşuni sau fâneţe.

Anul trecut, 13 rectori dintre cei 43 care au afişat declaraţiile de avere au câştigat între 85.000 euro şi 50.000 euro, numai din activitatea de conducere. Mulţi şi-au dublat sau chiar triplat veniturile cuvenite funcţiei de bază din plata cu ora, dar mai ales din aşa-zisa activitate de „cercetare“. Adică din proiectele naţionale sau internaţionale, în care au avut un cuvânt greu de spus. Doar ei le aprobă!

Citind declaraţiile de avere, nu poţi să nu te întrebi când are timp un rector să desfăşoare atâtea activităţi, pe lângă cea de bază: să publice lucrări, să ţină ore suplimentare, să se implice în proiecte de cercetare ştiinţifică, să facă parte din comisii de admitere, de licenţă, de masterat, doctorat, de evaluatori sau cenzori, din consilii administrative, să ofere consultanţă şi să deţină diverse funcţii publice.


Lansare de carte, 29 noiembrie, Târgul Gaudeamus (13.00h): Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Ed. Polirom, 2009)

20 octombrie 2009

LANSARE DE CARTE

Târgul GAUDEAMUS, Standul POLIROM, Duminică 29 noiembrie, orele 13.00h.

Prezintă: Prof. Vladimir TISMĂNEANU, Prof. Valeriu STOICA, Prof. Ioan STANOMIR

Îmbinând istoria ideilor cu filozofia politică, Povara libertăţii prezintă câteva din tensiunile modernităţii euro-atlantice. Sunt citite în oglindă optimismul proto-liberalismului democratic şi pesimismul reacţionarismului autoritar; reductivismul ideologic al marxismului şi replica istoriei religiilor; diferite ipostaze ale utopiei occidentale (cetatea lui Platon, monahismul egiptean şi catastrofa comunistă). Mihail Neamţu reliefează importanţa dezbaterilor teologice pentru cultura noastră civică, profunzimea gândirii conservatoare nord-americane, dar şi necesitatea unei etici a intervalului în spaţiul est-european. Ezitând între prudenţa erudită şi angajamentul personal, Povara libertăţii prilejuieşte câteva reflecţii decisive pe marginea condiţiei omului recent şi a lumii contemporane.

Mihail Neamţu este unul dintre tinerii cercetători est-europeni a căror cunoaştere istorică, vastă şi adâncă, diferă de strâmta specializare academică încurajată în Occidentul zilelor noastre. El este un „teolog politic” familiar cu filozofia continentală, istoria religiilor şi lumea largă a culturii europene. Combinând intuiţii ale tradiţiei platonice şi patristice cu argumentele moderaţiei din conservatorismul modern, Mihail Neamţu face o inedită apologie a civilizaţiei apusene. Orice conversaţie verbală sau literară cu tânărul autor se va dovedi fructuoasă, pasionantă şi mai ales răsplătitoare.

Prof. Daniel Mahoney

Assumption College, SUA

Contopind în fiinţa sa exigenţele unei autentice vita contemplativa cu urgentele chemări ale unei vita activa, Mihail Neamţu ne invită la angajamente morale imperioase. Nu trebuie să fii de acord cu tot ceea ce, punctual, afirmă tânărul autor pentru a-i parcurge până la capăt consideraţiile. Carte de indubitabilă actualitate, „Povara libertăţii” mijloceşte o conversaţie vitală pentru viitorul spiritului democratic, explorând moştenirile Iluminismului, vicisitudinile Raţiunii moderne, dar şi contribuţia personalismului creştin la civilizaţia europeană.

Prof. Vladimir Tismăneanu

University of Maryland, College Park

Din cuprins:

Civilizaţia Decalogului şi moştenirea modernităţii • Spinoza şi rădăcinile democraţiei • Carl Schmitt şi patosul istoriei • Eliade şi marxismul • Visul libertăţii şi preţul utopiei • William F. Buckley Jr. şi conservatorismul american • Crezul lui Jaroslav Pelikan • Andrei Pleşu şi practica înţelepciunii


Horia Terpe despre premiul Nobel pentru economie (ELINOR OSTROM)

20 octombrie 2009

Comitetul Academiei Regale Suedeze a ales să se opună unei concluzii pripite trase din criza economică actuala, aceea că “unde pieţele dau greş, statul trebuie să intervină”. Lăsând la o parte faptul că actuala criză e departe de a fi un eşec al pieţei, Elinor Ostrom a arătat că implicaţia insăşi este falsă.

Ea a studiat tocmai cazurile extreme în care pieţele pot da greş atat din punct de vedere economic cât şi ecologic, şi anume cazul resurselor comune: ape, păşuni, păduri, locuri de pescuit (lacuri, râuri, oceane), câmpuri petrolifere. Analiza instituţională a peste 3,000 de cazuri de guvernare a resurselor comune arată ca deşi nu există o soluţie universala, un panaceu, de cele mai multe ori intervenţia statului in administrarea acestor resurse este o soluţie inferioară autoguvernării locale. Aceasta se prezintă într-o amplă diversitate de aranjamente instituţionale găsite şi experimentate în timp, perfecţionate independent de către utilizatorii direcţi ai acestor resurse, „localnicii”, cel mai bine interesaţi în bunul mers al lucrurilor.

Pe scurt, Elinor Ostrom susţine că soluţiile care funcţionează sunt cele bazate pe creativitatea instituţională locală şi arată de ce politicile publice ale guvernărilor naţionale şi supranaţionale sunt vane încercări de panacee.  Motivul este că universalitatea si uniformitatea politicilor publice sunt incompatibile cu diversitatea problemelor publice particulare care se cer rezolvate.


Pergolesi ~ Stabat Mater (Andreas Scholl & Barbara Bonney)

19 octombrie 2009

PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


Cele două Românii, la răscruce

16 octombrie 2009

Cătălin Avramescu despre „impasul constituţional”

16 octombrie 2009

Zilele trecute, cu ocazia nominalizarii candidatului la functia de Prim-ministru, am auzit atitea enormitati cu privire la procedura prevazuta in Constitutie incit tin sa precizez un lucru. Fara sa fiu un admirator al actualei Constitutii, aici, cel putin, lucrurile sint clare: Presedintele desemneaza pe cine doreste, in urma unor consultari cu partidele. Motivul pentru care nu partidele decid este simplu: Guvernul e o institutie a Statului. Iata de ce seful Guvernului este numit de seful Statului. Ceea ce liderii a doua-trei partide uita sa le spuna romanilor este ca, indiferent cine ar fi numit in aceasta functie, acesta e numit prin decret prezidential. Fiecare ministru e, la rindul lui, numit prin decret. In Parlament, constitutional  vorbind, se decide doar daca un Guvern in intregimea sa se bucura de sprijin politic (daca nu, nu poate fi investit).

Numirea Primului-ministru este un atribut discreționar al șefului statului (fie el Președinte sau Monarh). Acesta este cazul cel mai frecvent întâlnit: Austria, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Letonia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit.


Gustav Mahler, Totenfeier (‘Auferstehungssymphonie’), dirijor: Sir Simon Rattle

16 octombrie 2009

George Bondor despre „Elegii conservatoare” (Şapte TV)

16 octombrie 2009

Sapte TV (online):


Dan Tapalagă despre impasul reformei de stat a României

16 octombrie 2009

Prin cele doua nominalizari din afara lor, partidele romanesti arata ca si-au epuizat complet resursele interne, ca traverseaza cea mai mare criza de solutii si credibilitate de dupa 89. Arata cat de nereformate, imbatranite si putrede sunt pe dinlauntru incat nu mai pot pacali pe nimeni, asa ca apeleaza la nemti si tehnocrati in spatele carora isi incoloneaza toti ratatii politici.

PS: Despre filozofia economică a premierului desemnat, vezi Hotnews.Ro.


Horia-Roman Patapievici, despre triumful cinismului politic

14 octombrie 2009

În toate cazurile în care această alianţă a funcţionat, o trăsătură comună a ieşit nestingherită la iveală: lipsa de scrupule. Din lipsa de scrupule a decurs modul acţiunii, etalat în mod egal la televiziunile care au oferit un sprijin incondiţionat coaliţiei şi în parlament, în toate discursurile care au combătut „duşmanul”: cu brutalitate, cu orbire şi cu fanatism.

Din motivaţiile lipsei de scrupule a decurs profilul moral al tipului de politician care ţine azi în mâini destinele politicii româneşti: caracterizat prin lăcomie, iresponsabilitate şi dispreţ. Presa a adoptat cu un servilism incredibil agenda acestei alianţe, pe care a transformat-o în agendă naţională, deşi ea nu reflectă decât interesele unui grup restrâns de profitori, cunoscuţi de toţi, dar în mod straniu scuzaţi de aproape toată lumea. E bine? Să judecaţi dumneavoastră, în funcţie de preţul pe care îl vom plăti.

În toate trei ocaziile, s-a văzut cu claritate că în bine, la noi, nu funcţionează nicio coaliţie, cu oricât efort. În rău, însă, se sudează toate forţele, fără niciun efort. Când parlamentarii îşi votează legi de salarizare preferenţială, sunt la unison; când însă trebuie să voteze legi de importanţă generală, sunt dezbinaţi. Când magistraţii vor să păstreze sistemul de salarizare care purtătoarei lor de cuvânt îi asigură un venit bugetar lunar de peste 18.000 de lei, sunt la unison; când e să însănătoşească justiţia, sunt dezbinaţi. Când e să uneltească, îşi descoperă, spontan, unitatea. Când e să construiască, îşi proclamă, demagogic, diversitatea.

Interesul de grup îi găseşte strâns uniţi în jurul legilor care îi avantajează, în schimb binele comun îi dezbină, în numele legilor pe care le iau drept pretext pentru a-l putea amâna, ignora sau deforma până la caricatură. Ei sunt cu noi la binele lor şi sunt cu ei la binele nostru.

Niciodată preţul acţiunilor lor nu este plătit de ei, ci de noi. Plătim, ca să ne reprezinte; plătim, ca să nu ne mai reprezinte. Îi plătim şi când ne înşală, şi când ne nesocotesc, şi când ne batjocoresc. Plătim în orice situaţie. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.


Pasul fatal (un eseu de Traian Ungureanu)

14 octombrie 2009

Problema politică de bază a României nu s-a schimbat. Societatea poate supravieţui, la limită, numai în măsura în care puterea politică nu e capturată în totalitate de un grup organizat, cu interese şi obiective comune. Această concentrare politică strivitoare, structurată formal pe scheletul sistemului multi-partinic democratic, a condus România la blocaj, separînd societatea de participarea la decizie şi de beneficiile populare ale democraţeiei.

Acest sistem care a fundamentat înapoierea României în condiţii de libertate şi a întîrziat grav sincronizarea noastră europeană a fost întrerupt de apariţia fenomenului Băsescu. Urmarea: un război de recuperare. Îndepărtarea, compromiterea şi, acum, eşecul electoral al lui Băsescu sînt vitale pentru sistem şi au devenit, practic, singura formă de acţiune politică a instituţiilor pe care le numim în mod deosebit Parlament, sistem electoral, medii de informare şi magistratură. Loviturile succesive care au urmărit îndepărtarea lui Băsescu şi, deci, reîntregirea sistemului au început cu suspendarea Preşedintelui şi au dus la demiterea Guvernului Boc. Aceste acte de voinţă politică anti-populară seamănă din toate încheieturile: amîndouă au fost camuflate de „voinţa paralmentului” care a măsurat, de fapt, puterea grupului oligarhic în căutare de supremaţie şi nu voinţa populară (manifestată în alegerile şi referendumul cîştigate de Traian Băsescu).

În ambele cazuri, componenţa alianţei pornită în căutarea controlului absolut a fost identică: o joncţiune PSD-PNL în care nu există valori şi ideologii, ci interesul pur şi complet al unui grup de mare forţă economică în căutare de control. Alianţa PNL-PSD a pornit devreme, cu mişcări de tatonare-colaborare, la începutul anilor ’90.

Ulterior, ascensiunea economică fabuloasă a lui Dinu Patriciu (înslesnită de PSD) a avut două efecte: a distrus identitatea separată a PNL şi a provocat compactarea totală PSD-PNL. Acest produs de sinteză oligarhică a funcţionat fără probleme încă din 2004. În noaptea alegerilor care au adus primul mandat al Preşedintelui Băsescu, Dinu Patriciu făcea turul televiziunilor protestînd şi avertizînd împotriva posibiliei victorii a lui Băsescu. În 2007, alianţa a intrat explicit în funcţiune, a ieşit la suprafaţă şi a condus, din Parlament, viaţa politică românească, limitînd cîmpul de acţiune al guvernelor şi iniţiativele Preşedintelui.

Aşadar, în clipa în care aceeaşi alianţă se prezintă în postură de majorittate parlamentară favorabilă unui Prim Ministru „independent” (Klaus Johannis), trebuie înţeles clar: avem de-a face cu aceaşi alianţă care a condus din umbră în căutarea recuperării totale a puterii în stat. PSD şi PNL (UDMR şi Grupul Minorităţilor Naţionale sînt adaosuri superficiale) nu s-au format cu o rapidittate admirabilă şi nu au reuşit să treacă peste diferenţele ideologice – aşa czum se grăbesc să declare cu toate ocaziile. Alianţa e foarte veche iar diferenţele ideologice nu puteau fi depăşite, din simplul motiv că nici unul din aceste două partide nu are sau nu mai are ideologie. Conţinutul acestei alianţe e voinţa de control şi promovare a intereselor economice multiple ale propriilor componenţi. Klaus Johannis e, la rîndul lui, un pasager racolat convenabil pentru nevoile de recuzită. Opţiunile Preşedintelui Băsescu sînt drastic limitate de realitatea politico-istorică în continuare statică a României. Un pas în afara regulii care spune că puterea integrală a grupurilor de control înseamnă suspendarea societăţii ar fi fatal.


Obama and the Lama (an essay by David Bentley Hart)

14 octombrie 2009

The received wisdom has it that only Nixon could have gone to China, and I imagine that in this case the received wisdom is right. By the same token, though, I hope it will one day be recognized that only Barack Obama could go to China by stabbing the Dalai Lama in the back. That day will be long in coming, no doubt. As I sat down this morning (Friday, 9 October) to type out this column I was almost immediately confronted with the surreal news—which I, like almost everyone else in all likelihood, mistook at first for a joke—that the president is to be the recipient of this year’s Nobel Peace Prize. Anyone whose glamor is so preponderating that he can be given an award of such significance purely on spec is unlikely to fall afoul of “educated opinion” any time soon. As a member of no political party, I tend to remain as aloof as I can from partisan polemics (having staked no claims, I have no rights); but I would hope that even Obama’s most ardent supporters would have enough sense to be more embarrassed than pleased by the absurdity of the Nobel committee’s hysterical fawning.

For me, though—and this is what I intended to write about when I turned on my iMac—what is especially annoying about this story is that it will utterly extinguish the faintly flickering visibility of a story that appeared only four days ago, and then only as a somewhat furtive and fugitive presence in the press (and then, for the most part, only the foreign press). For those who missed it, when the Dalai Lama arrived in Washington this past Monday for, among other things, a scheduled audience with the president, it was disclosed that his visit to the White House had been cancelled. And this decision had been taken—there was no attempt to hide this fact—in order to please the Chinese government, which has of late been making a concerted effort to see that the Dalai Lama is made a persona non grata in the halls of power in countries around the world.


Ode to Herta Müller (Mircea Cartarescu)

13 octombrie 2009

I am thrilled that Herta Müller has won the Nobel Prize for literature this year. We have met rather randomly, but now I am proud of all the times we were in the same room together, of having participated in events with her, in Sibiu and other places, of having given a joint interview last year in Stockholm, even of having appeared in the same photographs. She always seemed to me an extraordinary person, I was always amazed by how much power and noblesse can fit into such a tiny and fragile frame. She always intimidated me with this force, with her tragic yet lucid mask.

Herta won this prize, as the jury said, „for her honesty in describing the world of the dispossessed”. It is much more than that. Her style is not „honest”, it is simply brilliant, it is pure poetry. Her aspiration to purity, moral included, is like an inner sword, it’s as if she had a a sword instead of a spine, as in one of Kafka’s dreams. Her answers to the beauty and horror of this world are either yes, yes or no, no, like the Gospel parable. Nothing in between, no compromise between an obsessive revulsion for the opressors and an obsessive compassion for their victims.


ELINOR OSTROM – PREMIUL NOBEL 2009

13 octombrie 2009

Dragos Paul Aligica: Opera lui Elinor Ostrom este, in ultima instanta, un profund argument in favoarea auto-guvernarii si libertatii umane

O buna parte din gandirea economica si politica a secolului 20 a stat sub semnul urmatorului  argument: cand functioneaza perfect, piata este ceva laudabil. Dar piata are esecuri. Iar  statul  trebuie sa intervina si sa indrepte lucrurile.  Alaturi de autori precum James  Buchanan, Gordon Tullock sau Vincent Ostrom, Elinor Ostrom se afla printre acei  ganditori  care, incepand cu anii 60, au privit propozitia “Piata e imperfecta, prin urmare  statul este  solutia” nu prin prisma doctrinelor politice sau modelor ideologice, ci prin  prisma logicii si a  evidentei empirice.

A demonstra ca un anumit aranjament institutional conduce la o performanta suboptimala, scrie Ostrom, nu este echivalent, totusi,  cu a demonstra ca un alt aranjament institutional va conduce la un rezultat mai bun”. Faptul ca in secolul 20 multe dintre cele mai bune minti din stiintele sociale au trebuit sa se lupte pentru a dovedi incoerenta si falsitatea unei propozitii atat de evident eronate precum este “Piata esueaza, prin urmare statul este solutia”, spune ceva semnificativ despre atmosfera intelectuala a acestui secol. Elinor Ostrom a mers dincolo de a demonstra empiric ca in nenumarate cazuri nu statul este solutia. Argumentul ei este insa diferit de al colegilor Buchanan sau Tullock. Statul, spun Tullock si Buchanan, nu numai ca nu este un mecanism eficient de executare a operatiilor economice de obicei facute de firme, dar nu este eficient nici macar pentru operatii de interventie administrativa si regulatorie pe piete. Ideea ca avem aceasta institutie, statul, functionand la cheie si populata cu niste oameni de o competenta minunata – politicieni si birocrati, care nu se gandesc decat la binele public si se comporta ca atare, fara a fi tentati deloc sa foloseasca parghiile si influenta in interes propriu – este un mit. Esecul statului este chiar mai sistematic si pervers decat cel al pietei. Aveam, pana acum, o teorie a esecului pietei care ar justifica prin implicatie interventia statului. Acum, avem o teorie a esecului statului. Interventia statului nu mai poate fi invocata din oficiu. Se cere argumentata punctual, si nu impusa prin definitie. Eficienta ei trebuie dovedita, nu postulata. Pe scurt, Buchanan si Tullock arata ca statul esueaza si mai grav decat piata.


Elinor Ostrom face un pas inainte. Ea priveste parte pozitiva a lucrurilor. Astfel dovedeste cum, chiar si atunci cand vorbim despre bunuri si servicii publice, pe care piata nu le poate oferi si pe care statul pretinde ca le ofera eficient, oamenii pot dezvolta aranjamente institutionale complexe prin care sa isi produca si distribuie bunurile si serviciile respective. Ca pot rezolva probleme complexe de cooperare si coordonare sociala si ca nu au nevoie de sfaturile sau forta statului ca sa o faca. De pilda, abordarea conventionala merge pe ideea ca problemele resurselor naturale si ale mediului trebuie rezolvate centralizat, de stat. Sau si mai mult, de catre un „supra-stat mondial” cum este ONU. Lasati liberi, indivizii distrug resurele naturale, deci… statul trebuie sa intervina. Ostrom a aratat prin analize ingenioase, prin experimente de laborator si prin argumente teoretice ca exista solutii la probleme precum cea a exploatarii abuzive a resurselor aflate in proprietate comuna, solutii pe care oamenii le inventeaza singuri, fara sa faca apel la forta statului. Mai mult, ca aceste solutii nu sunt ipotetice sau teoretice. Ca sunt practicate si au fost practicate de comunitatile umane de pe tot globul de cand lumea.


Implicit, Elinor Ostrom ne dezvaluie un fapt de o mare importanta: cum prejudecata statista ce a facut ravagii in secolul 20 ne face sa consideram nesemnificative solutii si aranjamente institutionale functionale. Uitam ca oamenii se pot auto-guverna fara guvernele statelor.

Opera lui Elinor Ostrom este astfel, in ultima instanta, un profund argument in favoarea auto-guvernarii si libertatii umane. Pe scurt, o provocare la adresa statismului. Deliberat sau prin accident, Comitetul Nobel i-a acordat acest premiu, un premiu pe care cei apropiati lui Elinor il asteptam de cativa ani, intr-un moment cu totul special. Criza economica recenta a dus la exacerbarea feroce a retoricii statiste. Doctrine tipice pentru logica “piata esueaza, prin urmare statul este solutia” precum Keynesismul, fac ravagii la scara globala in mintile oricum afectate de patologia intelectuala ce vede un rol pentru stat in tot si in toate. Poate recunoasterea publica a valorii scolii de gandire reprezentata de Elinor Ostrom schimba actuala atmosfera? Pe termen scurt, destul de improbabil.

Dar sa nu uitam ceea ce Keynes insusi ne-a invatat: „Ideile economistilor si ale celor ce scriu filosofie politica, chiar si cand sunt eronate, sunt mult mai influente si importante decat se crede indeobste. Intr-adevar, lumea este guvernata aproape in totalitate de acestea. Oamenii practici, ce se inchipuie a fi in afara oricaror influente intelectuale, sunt de obicei sclavii ideilor vreunui economist sau altul de mult plecat intre cei drepti. Cu fixatie si o autoritate patologice, ei isi extrag zapaceala din lucrarile vreunui autor din alte vremuri. Am convingerea ca puterea intereselor personale si de grup este mult supraestimata in raport cu cea a ideilor ce penetreaza treptat si pe nesimtite mintile oamenilor. Bineinteles, nu imediat, dar mai devreme sau mai tarziu puterea ideilor se va face simtita; pentru ca in domeniul economiei si al filosofiei politice nu sunt prea multi cei influentati de noile teorii inainte ca acestea sa depaseasca 20 sau 30 de ani de cand au fost propuse, asa incat ideile aplicate evenimentelor curente de politicieni … sunt departe de a fi cele mai noi in domeniu. Dar pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, lumea aceasta este influentata in bine sau rau nu de interesele personale sau de grup, ci de idei”.


Dosar Nicolae Steinhardt

12 octombrie 2009

Revista Orizont.



Nobelix Obama şi pacea de la Oslo

11 octombrie 2009

Premiul pentru Pace rămâne cea mai politizată decizie a juriului Nobel. Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 ridiculizează însă, cu argumente spectaculoase, această distincţie. Oficiind numai 12 zile ca preşedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja, la depunerea tuturor candidaturilor, favoritul No. 1. Pentru a ajunge laureat se impunea doar sfidarea realităţii. Lumea e, de câteva zile, mai împăcată şi mai bună.

Suficient pentru a uita vremurile în care premiul Nobel Peace Prize se acorda unor figuri ca Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt două exemple care merită puţină atenţie, măcar pentru sublinierea contrastelor între prezent şi trecut.

Un scurt memento

Undeva la începutul secolului XX, profesorul Schweitzer părăsea o promiţătoare carieră academică, punctată cu două excelente monografii despre Noul Testament şi cantatele lui J.S. Bach. O nelinişte interioară îl chema să slujească copiii din junglele Africii, dar fără retorica VIP-urilor contemporane. Amintirea Alsaciei natale, lecturile din Kant, epistolele pauline şi Predica de pe Munte l-au urmărit în satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, Albert Schweitzer şi soţia lui nu s-au întors din drum. Acest european excentric a abandonat fără regrete filozofia teoretică şi teologia de birou pentru a deveni medic şi filantrop. Între 1924 şi 1965, a alinat şi a vindecat suferinzii comunităţii din Lambaréné. Recunoaşterea publică a venit târziu, la senectute (în anul 1952), răsplătind eforturile unei vieţi culte, jertfelnice şi cu totul extraordinare.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, născută în Skopie (Macedonia). În 1937, această tânără albaneză lua voturile monahale cu gândul de-a mângâia săracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau iniţieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca să predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares. Căutând cel mai scurt drum către adevăr, fosta profesoară de geografie a fondat o frăţie a carităţii (The Missionaries of Charity). Scopul era simplu, deşi mijloacele puţine: „ajutarea celor mai nevoiaşi dintre cei nevoiaşi”. În chip miraculos, multor leproşi, persoane infirme sau handicapaţi mintal le-a fost redată umanitatea. Jumătate de secol mai târziu, peste 2500 de surori îi urmau Maicii Tereza exemplul, construind din fapte proprii, iar nu doar vorbe sau declaraţii etatiste, o reţea invizibilă a compasiunii (activând în ţări precum Venezuela, Taiwan, India). Premiul Nobel (1979) venea să confirme un verdict antic: „fericiţi făcătorii de pace”.

Obama-celuloid

Cum anume poate intra Barack Obama în acest tablou care include vocea unor dizidenţi anticomunişti (precum Andrei Sakharov sau Lech Wałęsa) sau luptători pentru reconciliere şi non-discriminare rasială (precum arhiepiscopul Desmond Tutu)? Cel mai bun răspuns l-ar putea da vedetele din Hollywood, Disneyland şi mass-media. Câţi n-au fost fascinaţi de „mesianica” apariţie a noului Lider? Cine, în Europa, n-a aplaudat zâmbetul triumfător şi cadenţa retorică a dlui Obama (pentru care cel mai bun sufleor rămâne teleprompterul)? El promitea atunci nu doar ieşirea naţiunii americane dintr-un „lung coşmar”, ci chiar reconcilierea Naturii cu ea însăşi, progresul Istoriei universale şi îmblânzirea Umanităţii pe scara globală…

Înainte de victoria în faţa lui John McCain (erou al războiului din Vietnam), dl. Obama s-a distins printr-o modestă activitate universitară, compensată de „organizarea socială” (în colaborare cu diverse ONG-uri) în statul Illinois. Ca tânăr senator s-a remarcat prin absenteism şi propuneri legislative minore ori scandaloase (cum ar fi practica medicală late-term abortion).

Propulsarea în poziţia de favorit al cursei prezidenţiale s-a datorat mai ales unor circumstanţe exterioare: slaba pregătire a contra-candidaţilor democraţi (Hillary Clinton şi John Edwards), eficienţa maşinăriei politice din Chicago, sentimentul de vinovăţie istorică trăit de majoritatea albilor în relaţie cu minorităţile black sau latino, ş.a.m.d. Ducând în spate povara campaniilor de presă „anti-Bush Jr.”, o proastă moştenire bugetară  şi scandalul războiului din Irak, republicanii plecau cu şansa a doua (sau poate a treia). Carismatic şi inteligent, bine-ambalat estetic, copios finanţat şi susţinut de industria cinematografică, dl. Obama a ajuns preşedinte aşa cum a primit Nobelul: pe baza unor promisiuni.

La nouă luni de mandat, preşedintele SUA rămâne prizonier în ţara făgăduinţei. În loc de lapte şi miere, în schimb, e mai multă fiere. Experţii militari descriu războiul din Afganistan în termeni sumbri. Situaţia din Irak rămâne incertă. Conflictul arabo-palestinian este departe de vreo rezoluţie durabilă. Guantanamo nu s-a închis. Extinderea războiului anti-terorist în Pakistan complică agenda armatei americane. Iran, din fericire, a intrat în stand-by (şi aici este un merit real, dar neconfirmat în timp, al administraţiei Obama). Pe de altă parte, abandonarea scutului anti-rachetă din zona estului european n-a putut decât să alimenteze mai departe paranoia rusească. La toate acestea se adaugă ştiutele probleme economico-sociale de acasă: şomajul în creştere, blocajul reformei din sănătate, devalorizarea dolarului, adâncirea deficitului bugetar la aproape 10% din PIB.

Politica anticipaţiei

Alegând hipnotic numele lui Barack Obama, comitetul norvegian a neglijat cu bună ştiinţă curajul unor luptători pentru libertate (tânărul chinez Hu Jia sau premierul din Zimbabwe, Morgan Tsvangirai). Detenţia, închisoarea, intimidările violente sau ameninţările cu moartea au pălit în faţa lirismului ecologic şi a unui speech sentimental susţinut de noul Prinţ al Păcii, la Cairo. Să fi contat oare şi strângerile de mâini cu autocratul Hugo Chavez sau poate doar eşecul candidaturii oraşului Chicago la Jocurile Olimpice (2016)? Dar tăcerile prelungite privind semnificaţia istorică a anului 2009, la două decenii după căderea Zidului Berlinului?

Un Nobel pentru Barack Obama devine un fel de Nobelix obez, marcat în peliculă cu următorul asterisc (*): potenţialul realităţii şi imaginea contează mai mult decât realitatea însăşi şi actualitatea ei.

Occidentul dă semne că politica nu se mai face pe teren, ci mai ales la televizor. E de sperat, atunci, că Michelle va primi măcar un Oscar în rolul de best supporting actress, pentru ca noua religie umanist-progresistă să poată aduce lauri cuplului providenţial la Oslo, Washington, Beverly Hills şi pretutindeni: Ave Obama, Ave Nobelix, morituri te salutant!

Mihail Neamţu

(Hotnews.Ro, 11 octombrie 2009)

PS: Pe aceeaşi temă, vezi şi intervenţia Excelenţei Sale, domnul Marius Lazurca, Ambasadorul României la Vatican.


Andrei Rosetti, Pictură şi fotografie

10 octombrie 2009

Aici, imaginile unui tânăr pictor şi fotograf hunedorean.



Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.