Tragedia patrimoniului bisericesc (Mădălina Şchiopu despre bisericile de lemn)

26 septembrie 2009

De la Revoluţie încoace, în România s-au ridicat în ritm susţinut biserici şi mînăstiri, pentru care, spre deosebire de renovări sau reparaţii ale clădirilor şi monumentelor istorice, se găsesc întotdeauna fonduri, publice sau private. Nu puţine, pe cît de kitschoase, pe atît de luxoase. După tragedia de la Tanacu, mulţi s-au mirat de cruzimea faptelor petrecute acolo, dar şi de urîţenia lăcaşului ridicat de preotul Corogeanu şi susţinătorii lui. Proiectul faraonic al Catedralei Mîntuirii Neamului, care presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro, are în continuare o mulţime de sprijinitori. În acelaşi timp, zeci de biserici vechi de lemn din ţară se prăbuşesc, acoperite de iarbă, mucegai şi uitare. Prin acoperişurile de şiţă sparte, prin găurile unde odinioară au fost ferestre, ploaia şi zăpada se preling pe picturile din alte timpuri. Chipurile de sfinţi şi episoadele biblice sînt desfigurate şi se şterg încetul cu încetul, lemnul putrezeşte, vegetaţia pătrunde în locurile de rugăciune unde au îngenuncheat cîteva generaţii de credincioşi. Unele sînt folosite ca grajduri, altă dată o bisericuţă de lemn a devenit depozit pentru magazinul deţinut de preotul satului.


Pe aceeaşi temă, vezi şi articolele lui Valentin MUSCĂ din Ziarul de Vrancea: (1), (2), (3).

Blogul ANTITEZE a postat şi imagini care documentează universul kitsch al Ortodoxiei contemporane.

Reclame

TRU: despre afacerea Lockerbie şi depresia occidentală (ID, septembrie 2009)

26 septembrie 2009

Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat.

Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.