Despre ură şi resentiment în România

Dan Tapalaga (Hotnews.Ro): Dezbaterea despre ura si resentiment a fost generata de un articol scris de Mihail Neamtu si publicat de HotNews.ro intitulat Basescofobie si fanatism in media romaneasca. Horia Roman Patapievici l-a folosit drept pretext si a publicat trei articole in EZV despre ura si sursele ei. Tema s-a rostogolit pe blogurile unor reputati intelectuali. De cateva saptamani, Vladimir Tismaneanu realizeaza pe blogul sau o ancheta despre ura si resentimet. Ii raspund pe blog personalitati din cultura romaneasca: Teodor Baconski, Mihai Sora, Mircea Cartarescu. Citeste-le aici, aicisi aici.

Mihail Neamţu:

Resentimentul exprimă o carenţă ontologică şi relevă un instinct parazitar. Deficitul de substanţă spirituală, afectivă, intelectuală sau materială a eului propriu îşi găseşte rapid explicaţia în succesul profesional sau prosperitatea metafizică a aproapelui. Nu ţi-ai grădinărit la timp propriul suflet şi atunci declari că toate roadele vecinului sunt acre sau veninoase! Invidiosul operează cu nemărturisita convingere că lumea e fundamental prost rânduită şi că, fără un denunţ al vecinului, al colegului sau al fratelui, întregul universul e sfâşiat de nedreptate.

Aici se infiltrează complexul narcotic al urii: fără fixarea oarbă pe trunchiul biografiei celuilalt, propria ta existenţă e vidă şi îşi pierde sensul. Resentimentarul, aşadar, e incapabil de singurătate. Viaţa găunoasă a frustratului etern se hrăneşte din intrigă, maşinaţiune, atac sub centură. Demolezi, demaşti, devoalezi, până la limita extremă a delirului imaginaţiei, întrucât sinele propriu e steril, încremenit în proiectul parazitării. Naturile resentimentare nu pot afirma creator şi n-au iniţiativa edificării pozitive. Ele câştigă notorietate doar pe contra-sens, cârtind, bârfind, prognozând eşecul. Resentimentarii n-au bucuria de-a fi spectatori ai excelenţei. „Cobea” nu acceptă să fie depăşit în statură, stil, faimă, elocvenţă, amenitate, har sau inteligenţă. Impulsul său egalitar îl face să uite că nu Salieri l-a fixat pe Mozart în istorie, ci invers.

Lumea resentimentarului e foarte strâmtă, în cele din urmă. Resentimentarul e fericit doar dacă poate înghesui corpul simbolic al celuilalt într-o ambuscadă. Colectivismul, îngrămădeala, josnica gregaritate – iată mediul de selecţie şi evoluţie al resentimentului. Omul raţional construieşte prin argument şi silogism, dar resentimentarul deconstruieşte prin apel la umori. Resentimentarul e antipersonalist prin faptul că fixează individul mereu într-o reţea. Cel din faţa lui nu e om, în primul rând, ci un inel dintr-un angrenaj (burghezo-moşieresc, capitalist, neocon, globalist, etc.). Muritorii de rând văd fapte şi întâmplări, dar resentimentarul, înzestrat cu al şaselea simţ, a identificat deja reţeaua, cabala, cureaua de transmisie şi ditamai complotul. Febra urii tâmpeşte, în cele din urmă, pentru că simplifică grosier atât misterul transcendenţei cât şi complexitatea imanenţei. Omul resentimentar e vizitat de prostie, aşa încât răspunsul cuvenit nu poate fi decât un dram sporit de compasiune (fără condenscendenţă).

Recapitulez, aşadar: resentimentarul e neputincios, parazitar, incapabil de solitudine, nefericit, imun la reflexivitate, indispus de teoria complexităţii, nevrotic şi niciodată foarte departe de paranoia. Vindecarea lui ar putea veni dintr-o cultură a admiraţiei dezinteresate, dintr-o împăcare cu propriul său destin, dintr-o recalibrare a ambiţiilor şi o domolire a râvnei distructive.

Aşa să ne ajute Dumnezeu…

Anunțuri

Un răspuns la Despre ură şi resentiment în România

  1. quaecumque spune:

    Gloria celuilalt ca traumă

    Ceea ce declanşează mecanismul ranchiunii e prestigiul, excelenţa reputată care, prin contrast, developează întotdeauna un anonimat neroditor, o mediocritate fadă. Instalat confortabil în schematica încăpătoare a banalităţii, cutare ins descoperă statuia unui conaţional, află de reuşita unui vecin sau contemplă, perplex, medalierul ticsit al unui coleg de breaslă. Însă, în loc să aplaude, îşi pierde, pe rând, somnul, tihna, zâmbetul. Se simte turtit, estompat, fără biografie. Superlativul proxim îl condamnă la obscuritate şi vieţuire statistică, briza plenitudinii îl hărţuieşte asfixiant. Что делать?

    Omul resentimentului nu va fi niciodată un anti-erou, un campion al edificării opozitive. Incapabil să apere un blazon ori să identifice un ideal în afara sa, resentimentarul e sclavul câtorva tabieturi şi idiosincrazii comune. El nu are un parcurs narativ al lui, un vector specific, un proiect sau o voinţă de construcţie în răspăr cu itinerarul elitei. Celui care înalţă o catederală zavistnicul nu-i va răspunde ridicând, avântat, un bordel faraonic. Specialitatea lui nu e hărnicia polemică, ci demolarea euforică, blamarea sordidă, strivirea talentelor. Rana provocată de succesul aproapelui se închide numai odată cu lichidarea excepţiei fecunde, cu suprimarea diferenţelor traumatizante. De aceea, omul resentimentului e ingredientul central, corifeul sanguinic al revoluţiilor comuniste. Căci ce altceva e o revoluţie comunistă dacă nu o redimensionare politică a ranchiunii?

    Maturizarea unei democraţii depinde, iată, în mare măsură şi de priceperea unei comunităţi de a menţine resentimentul în sfera tribulaţiilor private…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: