Sadicul Pleşiţă moare în sanatoriul SRI

30 Septembrie 2009

Vladimir Tismăneanu:

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist?

Tortionarul Plesita moare in Sanatoriul SRI, sub atenta ingrijre medicala. Cu o pensie astronomica. Fara umbra de cainta. Militantul societatii civile Doru Maries a intrat in a 58-a zi de greva a foamei. Foamea de adevar.



Interviu cu Monica Macovei: „Magistraţii au încălcat statul de drept”

29 Septembrie 2009

Cum vedeţi reforma în justiţie din perspectiva istorică? E un eşec sau nu?

Nu aş folosi cuvântul eşec. Este într-un impas. Şi am putut vedea semnele acestui impas încă din 2007, când practic au fost oprite sau încetinite măsurile de reformă care şi aşa fuseseră împinse aproape cu forţa, în condițiile unei opoziții a sistemului, în principal a CSM. Este un moment foarte dificil în care, din păcate, vedem că atitudinea generală a magistraţilor şi energia lor se canalizează pe bani.


Iluziile Revoluţiei române (Memento 1989)

27 Septembrie 2009

Tragedia patrimoniului bisericesc (Mădălina Şchiopu despre bisericile de lemn)

26 Septembrie 2009

De la Revoluţie încoace, în România s-au ridicat în ritm susţinut biserici şi mînăstiri, pentru care, spre deosebire de renovări sau reparaţii ale clădirilor şi monumentelor istorice, se găsesc întotdeauna fonduri, publice sau private. Nu puţine, pe cît de kitschoase, pe atît de luxoase. După tragedia de la Tanacu, mulţi s-au mirat de cruzimea faptelor petrecute acolo, dar şi de urîţenia lăcaşului ridicat de preotul Corogeanu şi susţinătorii lui. Proiectul faraonic al Catedralei Mîntuirii Neamului, care presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro, are în continuare o mulţime de sprijinitori. În acelaşi timp, zeci de biserici vechi de lemn din ţară se prăbuşesc, acoperite de iarbă, mucegai şi uitare. Prin acoperişurile de şiţă sparte, prin găurile unde odinioară au fost ferestre, ploaia şi zăpada se preling pe picturile din alte timpuri. Chipurile de sfinţi şi episoadele biblice sînt desfigurate şi se şterg încetul cu încetul, lemnul putrezeşte, vegetaţia pătrunde în locurile de rugăciune unde au îngenuncheat cîteva generaţii de credincioşi. Unele sînt folosite ca grajduri, altă dată o bisericuţă de lemn a devenit depozit pentru magazinul deţinut de preotul satului.


Pe aceeaşi temă, vezi şi articolele lui Valentin MUSCĂ din Ziarul de Vrancea: (1), (2), (3).

Blogul ANTITEZE a postat şi imagini care documentează universul kitsch al Ortodoxiei contemporane.


TRU: despre afacerea Lockerbie şi depresia occidentală (ID, septembrie 2009)

26 Septembrie 2009

Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat.

Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.


J.S. Bach – Air on the G String, Sarah Chang

25 Septembrie 2009

Moartea satului şi fericirea sexy la români (Dilema Veche, septembrie 2009)

17 Septembrie 2009

E început de septembrie şi soarele blând al serii mângâie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară. Cândva, pentru cei pioşi, „Înălţarea Sf. Cruci” era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe prematur.

Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate, însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de „calitate a vieţii”. Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntâlnirii cu o insulă din România profundă.

Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfârşit de săptămână. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întâlnesc, după colţ, cu clorina unui „WC” din subsol. Peste un minut sunt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici,  apa n-a întâlnit frecvent detergentul.

Chiar şi aşa, peisajul e pitoresc. Trei montaniarzi veseli se distrează pe seama unui cerşetor cu burta goală. O tânără corporatistă grăbită şi un pensionar obosit stau împreună la coadă. Aflu că ghişeul „business class” vinde, fără urmă de discriminare, bilete pentru toate trenurile: un personal către Lehliu, un intercity de Arad şi, în ceea mă priveşte, un rapid spre Craiova.

Vânzătoarea mă întreabă dacă mă calific pentru vreo reducere: „student, veteran, pensie de boală?” Nu, mulţumesc. Plătesc preţul întreg şi pornesc la drum cu elan libertarian. Trenul arată bine şi e chiar mai curat decât peronul, deşi înregistrez la baie aceeaşi penurie de săpun (şi hârtie). Am plătit pesemne doar pentru un loc pe scaun, nu şi la toaletă.

În plus, este criză. Nu suficient ca românii răsfiraţi la bani să nu citească doldora de ziare, magazine, integrame. Cu excepţia unei doamne cu aer profesoral, care ne sfidează elitist citind România literară, revista „22” şi „Idei în dialog”, majoritatea concetăţenilor se desfată, la clasa I, cu lecturi de concediu. În faţa mea, un bărbat mofluz poartă o şapcă galbenă pe care scrie „Jesus is the Lord”. Sub braţul lui văd un exemplar împăturit din Click. La doi paşi, o bunicuţă răsfoieşte Libertatea. Până la primul stop în Videle, a ajuns deja la poza de la pagina cinci şi a descoperit, probabil, ultimul scandal din Hollywood.

Trenul merge înainte, bifând staţie după staţie. Eu cobor în Bănie, de unde iau maşina pentru destinaţia finală. Când descind în satul din lunca Dunării, mobilul mă salută prompt: „Bine aţi venit în Bulgaria!” S-a dus deja o zi, dar şi mulţi ani de când n-am mai privit strada aproape pustie a copilăriei. Sunt în faţa morii şi o şaretă zglobie izbeşte nişte gropi de drum judeţean. Văd apoi un memento cu morţi, emanând cuminţenie şi sobrietate. Prin Dolj, cel puţin, fiecare casă poartă la vedere o tablă neagră cu numele celor îndoliaţi de pierderea unei rude. Satul meu şi-a pierdut cei mai mulţi ostaşi.

Deşi obosită şi împuţinată, obştea mai lucrează: se văd săpături pentru canalizare, dar şi câteva tractoare pe câmp (fără GPS). Bizară mi se pare doar multiplicarea antenelor satelit fixate chiar şi pe case mai dărăpănate. Crucea de pe biserica de secol XIX zace într-o rână, ca şi troiţa din răscruci. Numărul de birturi e uşor mai mare decât un deceniu în urmă. Muşteriul lor este zilierul nostru, tocmit la lucru nu pe bani, ci în litri de vin.

Surpriza cea mare te aşteaptă în casele oamenilor, bucuroşi să-ţi arate semnul suprem al emancipării. Iată deci trei televizoare: unul în prispă, altul în bucătărie şi o rezervă în odaia cu oaspeţi. Fermieri europeni branşaţi la problemele mapamondului? Nu pot să ştiu, căci pe masă descopăr fereastra către lumea din tren: „Can-Can”, „Bravo”, „Bolero”… A doua zi, poştaşul îmi spune că întregul sat e abonat la măcar un tabloid. Tiraje de milioane împânzesc întreaga ţară, în timp ce revistele de cultură abia supravieţuiesc la cote mignone, printre orăşeni.

De unde, mă întreb, interesul ţăranilor recenţi — indiferent de sex sau etnie — pentru viaţa stripteuzelor şi infernul vedetelor nocturne? Dacă atracţia adolescenţei pentru fructul oprit se înţelege mai lesne, cine va pricepe curiozitatea unui octogenar privind la aventurile lui Pepe, Bote sau Petrică (după numele unui ex-premier)? Dar obsesia vârstei a treia pentru încurcăturile sentimentale ale unor foşti campioni olimpici, performanţele prostituţiei româneşti din Germania sau cartea recordurilor paranormale? Cum să explici o asemenea „revanşă” a senectuţii în biografia unor oameni deposedaţi de proprietate sub comunişti şi îngropaţi de vii în vechiurile CAP-uri? După lungile şedinţe PCR şi lobotomizarea cu paginile din „Scânteia”, ce consolare le mai oferă pensionarilor noştri divinizarea sânilor goi şi spectacolul bârfei de pe litoral?

Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrâneşti, ascunsă cândva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cântecul duios şi surâsul din cimilitură? În loc să vindece pacienţii loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru decadenţă e cu atât mai paradoxală cu cât huzurul, în Occident, girează carnavalul. Sărăcia, dimpotrivă, devine tolerabilă prin recurs la demnitate. Viaţa lăuntrică a satelor nostre, însă, fără să aibă deloc virtuţile unei aşezări tiroleze, arată un obraz gros şi o inimă tabloidală.

Ochiul moralist va socoti, aşadar, că doar amestecul de secularizare radicală, pauperitate spirituală, subdezvoltare cronică şi cultură minoră explică „reţeta fericirii” negociată de ProTV şi OTV sub ochii mulţimilor: manele opiacee, zodiace zurlii, scandaluri mondene, telenovele edulcorate ori fascinaţia pentru viol şi crimă. Acestea sunt reprezentările hormonal-sanguinare a unui sat fără Dumnezeu. Acesta este imaginarul unei bucăţi din România, unde politicienii vin să culeagă voturi, episcopii ortodocşi nepăsare iar penticostalii câţiva noi convertiţi.

Sociologii, pesemne, vor descifra altfel fenomenul. Citind despre cutare „regină porno” sau cutare „sex-simbol”, nu dialoghează oare ţăranii noştri cu rudele lor scăpătate la oraş? Când religia a ajuns folclor iar şcoala pare o aflare în treabă, imperiul televiziunilor de divertisment aruncă un „colac de salvare” către tineri. Noua şcoală de meserii este discoteca. Mai ales pentru fete, motorul migraţiei către oraş se hrăneşte cu uleiul banului şi visul celebrităţii. Fericirea, aşadar, se plăsmuieşte din aluatul Irodiadei. Notorietatea pulsează nocturn prin tubul catodic. Acesta e capitalul de mândrie al ţărăncuţei glossy, care a părăsit caznele domestice şi prejudecăţile sămănătoreşti pentru câteva şedinţe de foto-nudism, implanturi de colagen şi dans la bară. Revăzându-şi bunicii în vacanţe, fiicele Evei vor arăta că n-au părăsit degeaba tinda raiului. Complexul „Moni Columbeanu” spune totul.

Dacă ignorăm miezul nucii, satul românesc rămâne neschimbat la coajă. Pe orăşean îl aşteaptă aerul curat, strugurii „bio”, fructele gustoase şi mai puţine apeluri telefonice. Oamenii locului sunt primitori, munciţi din greu şi nelipsiţi de-o anumită candoare. Clopotele bat cu aceleaşi ritmuri iar cocoşii cântă la aceeaşi oră. Se culeg viile iar noi, cu mic cu mare, căutăm fericirea în trenul libertăţii.

Mihail NEAMTU

(septembrie 2009)