Sadicul Pleşiţă moare în sanatoriul SRI

30 septembrie 2009

Vladimir Tismăneanu:

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist?

Tortionarul Plesita moare in Sanatoriul SRI, sub atenta ingrijre medicala. Cu o pensie astronomica. Fara umbra de cainta. Militantul societatii civile Doru Maries a intrat in a 58-a zi de greva a foamei. Foamea de adevar.



Interviu cu Monica Macovei: „Magistraţii au încălcat statul de drept”

29 septembrie 2009

Cum vedeţi reforma în justiţie din perspectiva istorică? E un eşec sau nu?

Nu aş folosi cuvântul eşec. Este într-un impas. Şi am putut vedea semnele acestui impas încă din 2007, când practic au fost oprite sau încetinite măsurile de reformă care şi aşa fuseseră împinse aproape cu forţa, în condițiile unei opoziții a sistemului, în principal a CSM. Este un moment foarte dificil în care, din păcate, vedem că atitudinea generală a magistraţilor şi energia lor se canalizează pe bani.


Iluziile Revoluţiei române (Memento 1989)

27 septembrie 2009

Tragedia patrimoniului bisericesc (Mădălina Şchiopu despre bisericile de lemn)

26 septembrie 2009

De la Revoluţie încoace, în România s-au ridicat în ritm susţinut biserici şi mînăstiri, pentru care, spre deosebire de renovări sau reparaţii ale clădirilor şi monumentelor istorice, se găsesc întotdeauna fonduri, publice sau private. Nu puţine, pe cît de kitschoase, pe atît de luxoase. După tragedia de la Tanacu, mulţi s-au mirat de cruzimea faptelor petrecute acolo, dar şi de urîţenia lăcaşului ridicat de preotul Corogeanu şi susţinătorii lui. Proiectul faraonic al Catedralei Mîntuirii Neamului, care presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro, are în continuare o mulţime de sprijinitori. În acelaşi timp, zeci de biserici vechi de lemn din ţară se prăbuşesc, acoperite de iarbă, mucegai şi uitare. Prin acoperişurile de şiţă sparte, prin găurile unde odinioară au fost ferestre, ploaia şi zăpada se preling pe picturile din alte timpuri. Chipurile de sfinţi şi episoadele biblice sînt desfigurate şi se şterg încetul cu încetul, lemnul putrezeşte, vegetaţia pătrunde în locurile de rugăciune unde au îngenuncheat cîteva generaţii de credincioşi. Unele sînt folosite ca grajduri, altă dată o bisericuţă de lemn a devenit depozit pentru magazinul deţinut de preotul satului.


Pe aceeaşi temă, vezi şi articolele lui Valentin MUSCĂ din Ziarul de Vrancea: (1), (2), (3).

Blogul ANTITEZE a postat şi imagini care documentează universul kitsch al Ortodoxiei contemporane.


TRU: despre afacerea Lockerbie şi depresia occidentală (ID, septembrie 2009)

26 septembrie 2009

Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat.

Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.


J.S. Bach – Air on the G String, Sarah Chang

25 septembrie 2009

Moartea satului şi fericirea sexy la români (Dilema Veche, septembrie 2009)

17 septembrie 2009

E început de septembrie şi soarele blând al serii mângâie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară. Cândva, pentru cei pioşi, „Înălţarea Sf. Cruci” era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe prematur.

Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate, însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de „calitate a vieţii”. Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntâlnirii cu o insulă din România profundă.

Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfârşit de săptămână. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întâlnesc, după colţ, cu clorina unui „WC” din subsol. Peste un minut sunt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici,  apa n-a întâlnit frecvent detergentul.

Chiar şi aşa, peisajul e pitoresc. Trei montaniarzi veseli se distrează pe seama unui cerşetor cu burta goală. O tânără corporatistă grăbită şi un pensionar obosit stau împreună la coadă. Aflu că ghişeul „business class” vinde, fără urmă de discriminare, bilete pentru toate trenurile: un personal către Lehliu, un intercity de Arad şi, în ceea mă priveşte, un rapid spre Craiova.

Vânzătoarea mă întreabă dacă mă calific pentru vreo reducere: „student, veteran, pensie de boală?” Nu, mulţumesc. Plătesc preţul întreg şi pornesc la drum cu elan libertarian. Trenul arată bine şi e chiar mai curat decât peronul, deşi înregistrez la baie aceeaşi penurie de săpun (şi hârtie). Am plătit pesemne doar pentru un loc pe scaun, nu şi la toaletă.

În plus, este criză. Nu suficient ca românii răsfiraţi la bani să nu citească doldora de ziare, magazine, integrame. Cu excepţia unei doamne cu aer profesoral, care ne sfidează elitist citind România literară, revista „22” şi „Idei în dialog”, majoritatea concetăţenilor se desfată, la clasa I, cu lecturi de concediu. În faţa mea, un bărbat mofluz poartă o şapcă galbenă pe care scrie „Jesus is the Lord”. Sub braţul lui văd un exemplar împăturit din Click. La doi paşi, o bunicuţă răsfoieşte Libertatea. Până la primul stop în Videle, a ajuns deja la poza de la pagina cinci şi a descoperit, probabil, ultimul scandal din Hollywood.

Trenul merge înainte, bifând staţie după staţie. Eu cobor în Bănie, de unde iau maşina pentru destinaţia finală. Când descind în satul din lunca Dunării, mobilul mă salută prompt: „Bine aţi venit în Bulgaria!” S-a dus deja o zi, dar şi mulţi ani de când n-am mai privit strada aproape pustie a copilăriei. Sunt în faţa morii şi o şaretă zglobie izbeşte nişte gropi de drum judeţean. Văd apoi un memento cu morţi, emanând cuminţenie şi sobrietate. Prin Dolj, cel puţin, fiecare casă poartă la vedere o tablă neagră cu numele celor îndoliaţi de pierderea unei rude. Satul meu şi-a pierdut cei mai mulţi ostaşi.

Deşi obosită şi împuţinată, obştea mai lucrează: se văd săpături pentru canalizare, dar şi câteva tractoare pe câmp (fără GPS). Bizară mi se pare doar multiplicarea antenelor satelit fixate chiar şi pe case mai dărăpănate. Crucea de pe biserica de secol XIX zace într-o rână, ca şi troiţa din răscruci. Numărul de birturi e uşor mai mare decât un deceniu în urmă. Muşteriul lor este zilierul nostru, tocmit la lucru nu pe bani, ci în litri de vin.

Surpriza cea mare te aşteaptă în casele oamenilor, bucuroşi să-ţi arate semnul suprem al emancipării. Iată deci trei televizoare: unul în prispă, altul în bucătărie şi o rezervă în odaia cu oaspeţi. Fermieri europeni branşaţi la problemele mapamondului? Nu pot să ştiu, căci pe masă descopăr fereastra către lumea din tren: „Can-Can”, „Bravo”, „Bolero”… A doua zi, poştaşul îmi spune că întregul sat e abonat la măcar un tabloid. Tiraje de milioane împânzesc întreaga ţară, în timp ce revistele de cultură abia supravieţuiesc la cote mignone, printre orăşeni.

De unde, mă întreb, interesul ţăranilor recenţi — indiferent de sex sau etnie — pentru viaţa stripteuzelor şi infernul vedetelor nocturne? Dacă atracţia adolescenţei pentru fructul oprit se înţelege mai lesne, cine va pricepe curiozitatea unui octogenar privind la aventurile lui Pepe, Bote sau Petrică (după numele unui ex-premier)? Dar obsesia vârstei a treia pentru încurcăturile sentimentale ale unor foşti campioni olimpici, performanţele prostituţiei româneşti din Germania sau cartea recordurilor paranormale? Cum să explici o asemenea „revanşă” a senectuţii în biografia unor oameni deposedaţi de proprietate sub comunişti şi îngropaţi de vii în vechiurile CAP-uri? După lungile şedinţe PCR şi lobotomizarea cu paginile din „Scânteia”, ce consolare le mai oferă pensionarilor noştri divinizarea sânilor goi şi spectacolul bârfei de pe litoral?

Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrâneşti, ascunsă cândva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cântecul duios şi surâsul din cimilitură? În loc să vindece pacienţii loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru decadenţă e cu atât mai paradoxală cu cât huzurul, în Occident, girează carnavalul. Sărăcia, dimpotrivă, devine tolerabilă prin recurs la demnitate. Viaţa lăuntrică a satelor nostre, însă, fără să aibă deloc virtuţile unei aşezări tiroleze, arată un obraz gros şi o inimă tabloidală.

Ochiul moralist va socoti, aşadar, că doar amestecul de secularizare radicală, pauperitate spirituală, subdezvoltare cronică şi cultură minoră explică „reţeta fericirii” negociată de ProTV şi OTV sub ochii mulţimilor: manele opiacee, zodiace zurlii, scandaluri mondene, telenovele edulcorate ori fascinaţia pentru viol şi crimă. Acestea sunt reprezentările hormonal-sanguinare a unui sat fără Dumnezeu. Acesta este imaginarul unei bucăţi din România, unde politicienii vin să culeagă voturi, episcopii ortodocşi nepăsare iar penticostalii câţiva noi convertiţi.

Sociologii, pesemne, vor descifra altfel fenomenul. Citind despre cutare „regină porno” sau cutare „sex-simbol”, nu dialoghează oare ţăranii noştri cu rudele lor scăpătate la oraş? Când religia a ajuns folclor iar şcoala pare o aflare în treabă, imperiul televiziunilor de divertisment aruncă un „colac de salvare” către tineri. Noua şcoală de meserii este discoteca. Mai ales pentru fete, motorul migraţiei către oraş se hrăneşte cu uleiul banului şi visul celebrităţii. Fericirea, aşadar, se plăsmuieşte din aluatul Irodiadei. Notorietatea pulsează nocturn prin tubul catodic. Acesta e capitalul de mândrie al ţărăncuţei glossy, care a părăsit caznele domestice şi prejudecăţile sămănătoreşti pentru câteva şedinţe de foto-nudism, implanturi de colagen şi dans la bară. Revăzându-şi bunicii în vacanţe, fiicele Evei vor arăta că n-au părăsit degeaba tinda raiului. Complexul „Moni Columbeanu” spune totul.

Dacă ignorăm miezul nucii, satul românesc rămâne neschimbat la coajă. Pe orăşean îl aşteaptă aerul curat, strugurii „bio”, fructele gustoase şi mai puţine apeluri telefonice. Oamenii locului sunt primitori, munciţi din greu şi nelipsiţi de-o anumită candoare. Clopotele bat cu aceleaşi ritmuri iar cocoşii cântă la aceeaşi oră. Se culeg viile iar noi, cu mic cu mare, căutăm fericirea în trenul libertăţii.

Mihail NEAMTU

(septembrie 2009)


Dan C. Mihăilescu despre „Memory, Humanity and Meaning” (Zeta Books, 2009)

15 septembrie 2009

Dan C. Mihăilescu la Pro Tv, numeşte acest Festschrift pentru Andrei Pleşu „cartea cea mai infuzată de erudiţie şi enciclopedism” şi „cea mai deşteaptă carte a anului 2009 în România”. (Vezi şi comentariul lui Silviu Lupaşcu).


ABOUT THE BOOK

On the 23rd of August 2008, Professor Andrei Pleşu has marked his sixtieth birthday. In view of his distinguished service to the public welfare and his manifold contributions to academic life, the editors of this volume have invited a number of Romanian and international scholars to celebrate this event with a Festschrift. Colleagues, friends, and former students of Andrei Pleşu joined together to offer a critical appreciation of his understanding of culture in today’s world. The participants in this volume explore the continuing debates around the place of philosophy, politics, aesthetics, ethics, and religion in shaping the identity of Western civilization.

…Andrei Pleşu, dieser Spezialist für Zwischentöne und Zwischenwesen, dieser Möglichkeitsmensch mit ausgeprägtem Wirklichkeitssinn…”

Wolf LEPENIES

“Andrei Pleşu: a vast character, with multiple resources, endowed with a velvet aloofness and amiably outclassing all the rest, effortlessly achieving high performance and bril liance in everything he happens to do, modulating within any human register (devastating in derision and adorable in banter), capable of adapting to any setting, distant and engaged, drawn to monastic rigors and voluptuously melting in the vanities of the world…”

Gabriel LIICEANU

Contributors to this volume include:

Moshe Idel ▪ Vladimir Tismăneanu ▪ Gábor Klaniczay ▪  Jad Hatem ▪ Russell Reno ▪ Natale Spineto ▪ Anca Vasiliu ▪ István Rév ▪ Anca Oroveanu


Nigel Kennedy, Erbarme Dich (J.S.Bach – Matthäus-Passion)

14 septembrie 2009

Traian Ungureanu despre resentimentul cu specific românesc

14 septembrie 2009

Resentimentul e asurzitor. Nimic privat în acest secret vinovat care nu cunoaşte restrîngeri şi discreţii. Între toate pulsiunile interioare ale persoanei umane, e, probabil, greu de găsit un afect mai plin de consecinţe sociale. Resentimentul, acel sentiment care exprimă o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei, e un enorm producător de istorie. Societăţile, unele mai mult decît altele, se exprimă prin resentiment, îşi scriu istoria sau o resping sub dictarea pornirii resentimentare. Iar lumea socială şi istorică românească e un exemplu grav şi continuu de reglementare prin resentiment.


J.S. Bach: Mass in B minor „Agnus Dei” – Andreas Scholl

12 septembrie 2009

Andrei Pleşu despre jurnalism, tradiţie şi inteligenţă

12 septembrie 2009

Am în mână un exemplar din „Neue Zürcher Zeitung“. Unii spun că e cel mai bun ziar din Europa. În orice caz, e printre cele mai bune. Dacă aş fi gazetar de meserie, aş dormi cu el sub pernă, l-aş devora din doască-n doască, l-aş ţine pe birou ca pe un reper inconturnabil, ca pe un ghid. Aş constata, mai întâi, că pe frontispiciul său scrie: „Al 230-lea an de apariţie“. 230 de ani de experienţă continuă, 230 de ani de supravieţuire nobilă, fără obsesia ratingului, fără vulgarităţi de bodegă, fără scandaluri de tabloid. Carevasăzică, se poate!


Sindicatul risipei naţionale (Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 11.09.09)

11 septembrie 2009

Spectacolul public din ultimele zile a atins cote de absurd. La douăzeci de ani după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, descoperim un număr spectaculos de nostalgici după privilegiile garantate clasei muncitoare de Republica Socialistă România. Milioane de oameni cer să fie întreţinuţi sau chiar răsfăţaţi din bugetul public. Politicieni perfizi, sindicalişti oţărâţi, judecători grevişti, poliţişti recalcitranţi, comentarii jurnalistice măsluite – iată reţeta care ne-ar putea aduce în colaps economic şi criză statală.

Cum s-a produs această escaladă a retoricii sindicaliste? După ce Guvernul Tăriceanu a vopsit cu aur robinetul risipei, ne-am trezit constrânşi la modestie şi cumpătare. Drept consecinţă, aparatul birocratic a început să-şi piardă osânza într-o vară lungă. Zeci de agenţii inutile şi mii de salarii indecente au dispărut de pe lista cheltuielilor publice. S-a redus polaritatea între salariul minim şi salariul maxim la Stat. Magistraţilor – deşi mult mai numeroşi – le este impusă egalitatea în drepturi cu miniştrii, secretarii de stat, senatorii şi deputaţii României. Toate acestea au stârnit contra-atacuri, ironii şi distorsionări. Ultima veste sună patetic: grevă generală!

Cine s-a postat în tribuna indignării? Sindicalişti milionari, oportunişti notorii sau nişte figuri şterse, dar vocale. Lumina ştiinţei e apărată prin vorbe împiedicate şi rostiri incoerente. Balanţa dreptăţii e susţinută de procurori arghirofili şi clientelari. Evident, interesele oricărei bresle merită apărate în faţa Guvernului. Dar cu ce argumente, pe spatele cui şi până unde?

Istoria tranziţiei ne arată mai întâi o stranie migraţie între reduta protestelor sociale şi fotoliile de catifea ale partidelor parlamentare. Miron Cosma, Miron Mitrea, Marian Sârbu, Victor Ciorbea, Cătălin Croitoru – iată doar câteva exemple, impure sau poate decente, care indică apetenţa liderilor sindicali pentru statutul bănos şi influent al omului politic. În al doilea rând, sindicatele produc la noi doar revendicări salariale. De douăzeci de ani se cer numai remuneraţii, indemnizaţii, tichete de vacanţă şi sporuri pentru siderurgişti, dar şi pentru diplomaţi, pentru mineri, dar şi pentru acei preoţi care, acum un an, îşi certau „patronatul” datorită indiferenţei faţă de soarta sacerdoţiului rural!

Nemulţumirea faţă de o salarizare mediocră este, desigur, umană. Dar de ce oare aceleaşi sindicate n-au întreprins nicio acţiune vizibilă şi eficace de stârpire a corupţiei şi a risipei la scară industrială? Cum văd băieţii din „Frăţia” situaţia României în competiţia acerbă pe piaţa mondială care, prin China şi India, şi-a adăugat recent alte două miliarde de minţi şi braţe apte de muncă? Ce fel de patrioţi naţional-liberali au fost oamenii care au acceptat împovărarea PIB cu tot mai multe procente alocate aparatului birocratic? De ce recent înfiinţata „Alianţă a Bugetarilor” legitimează cele mai anti-reformiste tendinţe ale societăţii româneşti?

Din păcate, nici contracţia financiară globală şi nici criza demografică nu mai perturbă anchiloza colectivistă. Din perspectiva sindicaliştilor, analiza „costuri-beneficii” se poate amâna sine die;  achiziţiile de bunuri şi servicii trebuie să curgă mai departe, la preţuri supraevaluate. Vor fi exploatate astfel risipa centralistă, consumul neglijent, retardarea managerială, oftatul neputincios şi resentimentul egalitar al unei mulţimii îndârjite.

Avem, neîndoios, individualităţi remarcabile şi profesionişti de excepţie: grefieri harnici, învăţătoare inimoase, medici prestigioşi, universitari respectaţi ori infirmiere conştiincioase. Dar şi trasul mâţei de coadă rămâne sport naţional în multe birouri din primării, judecătorii, spitale, inspectorate judeţene, biblioteci, muzee, licee sau universităţi. Lumea e abonată la integrame, se citeşte horoscopul, se împing dosare, se blochează imprimanta, programele de „chat” bâzie non-stop, televizoarele emit încontinuu. Scrupulul, politeţea şi inovaţia tehnologică pătrund greu în instituţiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice şi ghişee de metal. Ne locuieşte mai ales duhul lui Ghiţă Pristanda – poliţistul care, din 44 de steaguri pentru o singură urbe, abia număra o duzină pe stradă.

Soluţii de eficientizare? Mărirea orelor de lucru? Creşterea competenţei personalului administrativ? Recalificarea pe capete? Simplificarea procedurilor de intrare în şomaj? Acestea nu sunt niciodată alternative fezabile pentru „Alianţa Bugetarilor.” Ele sunt soluţii încercate numai de „Clubul Contribuabililor” privaţi, adică de cei care-şi asigură libertatea de mişcare plătind cu nervi, răbdare, ceasuri lungi de muncă şi dări nenumărate (de la faimosul CAS până la impozitele pe salarii, pilonii de pensie şi o pletoră de alte taxe locale). Aceştia suportă, primii, jaful şi dispreţul împotriva proprietăţii private.

A bloca alegerile prezidenţiale şi a cere grevă generală, când ţara s-a împrumutat cu peste 10 miliarde de la FMI, denotă gradul maxim de iresponsabilitate. Când însă clasa magistraţilor cauţionează această retorică sindicalistă, avem dovada ultimă a descalificării la care ne-a adus mentalitatea parazitară a comunismului rezidual.


Despre cum ura transformă Ateneul într-un stadion… (H.-R. Patapievici)

10 septembrie 2009

Ce a înţeles Vengerov când, după ovaţionarea lui de către public, la anunţul onorării lui de către şeful statului cu o înaltă distincţie românească, a primit huiduieli în loc de aplauze? După gestul de a săruta decoraţia, pe care l-a făcut când a revenit în scenă, a înţeles exact ce trebuia: că huiduielile erau pentru preşedinte, nu pentru el.

Două lucruri trebuie imediat remarcate. Publicul de concert simfonic nu este publicul de stadion de fotbal. Cine se hotărăşte să huiduiască într-o atmosferă de Ateneu, acela îşi învinge două inhibiţii: prima, că aşa ceva nu se face acolo; a doua, că se va face de râs.

Ei bine, melomanii bucureşteni şi-au învins ambele inhibiţii, acceptând şi să fie neciopliţi, şi să jignească sensibilitatea unui artist care nu a făcut decât să le facă cel mai pur dar – al muzicii. Au trecut peste onoarea care îi fusese acordată muzicianului, pentru a-l putea dezonora, în stil golănesc, pe cel care o acordase.


The Western Civilisation (a documentary by Kenneth Clark, 1969)

9 septembrie 2009

Morţii de la Revoluţia din 1989 (comunicat remis presei de Sorin Ilieşiu)

9 septembrie 2009

Comunicat de presă

Pentru prima data in istoria postcomunista, marti 8 septembrie (intre orele 19:00-20:45), la Palatul Cotroceni, a avut loc o dezbatere – mediata de Presedintele Romaniei – intre reprezentantii societatii civile si responsabilii justiţiei, despre finalizarea cercetarilor referitoare la masacrul din decembrie 1989 si la fratricidul din iunie 1990.

La dezbatere au participat:

Dl Traian Basescu – Presedintele Romaniei – in calitate de mediator

Delegatia societatii civile:
1. Dl Teodor Maries – presedinte, Asociatia 21 Decembrie1989, aflat in a 36-a zi de grevă a foamei pentru Adevăr.
2. Dl Dan Voinea – general magistrat in retragere
3. Dl Sorin Ilieşiu – vicepreşedinte Alianta Civica
4. Dl George Costin – presedinte executiv Blocul National al Revolutionarilor Romania 1989
5. Dl Antonie Popescu – senior al Ligii Studentilor Piata Universitatii 1990, avocat la CEDO al Asociatiei 21 Decembrie1989

6. Dl Florian Mihalcea – preşedinte, Societatea Timişoara

7. D-na dr.Camelia Doru – preşedinte, Fundaţia Icar

8. Dl Ionuţ Matei – avocat la CEDO al Asociatiei 21 Decembrie1989

Delegatia responsabililor Justiţiei:

1. Dl Emil Boc – jurist, Prim-Ministru
2. Dl Cătălin Predoiu – Ministru al Justiţiei
3. Dl Bogdan Licu – Vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
4. Dna Laura Codruţa Kovesi – Procuror general
5. Dl Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental din cadrul Ministerului de Externe, implicat în relaţia României cu CEDO-Strasbourg.

Dezbaterea a fost extrem de utilă pentru finalizarea cercetarilor referitoare la masacrul din decembrie 1989 si la fratricidul din iunie 1990, la 20 de ani de la aceste evenimente.

În timpul discuţiilor, generalul-magistrat Dan Voinea i-a spus Preşedintelui României că „se întoarce şi mâine” la Ministerul Public, „dacă i se cere”, ca procuror civil, pentru a finaliza cercetările referitoare la evenimentele din decembrie 1989 si din iunie 1990.

După întâlnire, generalul-magistrat Dan Voinea le-a declarat membrilor delegatiei societatii civile că este 100% decis să finalizeze în cursul acestui an, ca procuror civil, cercetarile referitoare la evenimentele din decembrie 1989 si din iunie 1990, şi că în două zile de la numire va trimite în instanţa judecătorească urmăriţii penal civili din dosarul 13-15 iunie 1990 care este de fapt 99% finalizat, de mult timp.

Printre civilii care au fost urmăriţi penal în dosarul 13-15 iunie 1990 (dosar nr. 74/P/1998) se află Ion Iliescu, scos de curând de sub urmărire penală în urma unei decizii neconforme cu realitatea prezentată în rechizitoriul din 27 iulie 2007.

Conform rechizitoriului din 27 iulie 2007 întocmit de colonelul-magistrat Viorel Siserman şi confirmat de generalul-magistrat Dan Voinea,  Ion Iliescu este principalul responsabil al crimelor din 13 iunie 1990. În acest rechizitoriu se arată următoarele: Ion Iliescu a luat decizia reprimării din iunie 1990, a coordonat-o personal depăşindu-şi atribuţiile, a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război şi TAB-uri pentru reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii – ceea ce a avut ca urmare moartea şi rănirea prin împuşcare a mai multor persoane. Ion Iliescu a implicat foarte mulţi oameni în crime, inclusiv pe generalul Chiţac Mihai şi alţi ofiţeri superiori trimişi în judecată, care au susţinut în declaraţiile lor că n-au facut altceva decat să execute ordinele directe alelui Ion Iliescu şi ale colaboratorilor lui.

Intervenţia orală a lui Sorin Ilieşiu la această întâlnire:

„Domnule Preşedinte al României, ceea ce se întâmplă astăzi este doar un episod din tragedia în care se află justiţia din România, remarcată de atâtea ori de către forurile europene. Vreau să subliniez importanţa celor peste 800.000 de file din dosarul revoluţiei care este ascuns opiniei publice. Începând din vara lui 2005 până în toamna lui 2007, peste 12.000 de cetăţeni au declarat, în faţa procurorilor, adevărul despre masacrul din decembrie ’89 şi fratricidul din iunie ’90. Aceşti oameni au prins curaj având în vedere condamnarea oficială a crimelor comunismului la cel mai înalt nivel al statului. Autorii masacrului din decembrie ’89 şi ai fratricidului din iunie ’90 au pus la cale suspendarea şefului statului întrucât condamnase crimele comuniste. Nereuşind, criminalii au determinat decizia aberantă şi ilegală nr.610 a Curţii Constituţionale prin care criminalii au fost încă o dată scăpaţi.

Cum a fost cu putinţă, Doamnă Procuror General, să acceptaţi în acest an că nimeni, absolut nimeni, nu este vinovat pentru fratricidul din iunie 1990, al cărui bilanţ oficial este următorul: 6 morţi, 542 de răniţi spitalizaţi, sute de răniţi nespitalizaţi, 1056 de arestaţi ilegal în unităţi militare unde au fost torturaţi, cel puţin 6 femei violate de militari. Doamnă Procuror General, de ce mai există instituţia Justiţiei în România, dacă nimeni nu e vinovat pentru asemenea crime? Doamnă Procuror General, câte acte de corupţie a Justiţiei au fost necesare pentru ca Justiţia să închidă ochii la asemenea crime?

Justiţia a fost creată pentru victime, nu pentru salvarea criminalilor, aşa cum se întâmplă azi în România. Referitor la crimele comuniste ale istoriei recente, justiţia din România a comis în ultimii 20 de ani trei crime cu premeditare care anulează chiar raţiunea de a fi a justiţiei, respectiv cunoaşterea Adevărului şi înfăptuirea Dreptăţii. Prima crimă a fost comisă prin ascunderea sitematică a adevărului despre masacrul din decembrie ’89 şi fratricidul din iunie ’90. A doua crimă este comisă acum prin tentativa de ascundere a probelor adevărului, respectiv a celor aproape un milion de file din dosarul revoluţiei. A treia crimă a fost comisă prin tergiversarea deliberată a trimiterii în judecată a autorilor masacrului din decembrie ’89 şi fratricidului din iunie ’90. Conform declaraţiilor D-lui general-magistrat Dan Voinea care a condus cercetările, crimele au avut cam aceiaşi autori şi, culmea cinismului, cu toţii au devenit personalităţi politice şi publice.

Domnule Preşedinte al României, conform Constituţiei, cetăţenii au dreptul la justiţie într-un termen rezonabil. 20 de ani nu e un termen rezonabil, ci o crimă continuă şi continuată la adresa României – singura ţară din Europa unde au murit oameni la căderea comunismului. A fost un masacru uriaş, cu peste 1600 de morţi. Domnule Preşedinte, conform Constituţiei, cetăţenii au dreptul la informare, inclusiv dreptul la istoria adevărată a revoluţiei.

Cu ce drept, Doamnă Procuror General, interziceţi poporului român dreptul la propria istorie? De ce ar avea caracter secret declaraţii şi documente despre masacrul din decembrie ’89 şi fratricidul din iunie ’90? Nu există nici o prevedere a Codului de procedură penală prin care asemenea documente ar avea caracter secret. Pe de altă parte, în toate ţările democrate, asemenea dosare sunt accesibile presei şi oricui este interesat de ele în timpul cercetării. De ce, Doamnă Procuror General, justiţia favorizează şi ascunde autorii masacrului şi a fratricidului? De ce Justiţia ascunde probele? Doamnă Procuror General, în martie 2007 ne-aţi promis în scris că cercetările justiţiei vor fi finalizate cu, citez, „maximă celeritate”. Apoi ne-aţi promis că vor fi finalizate în 2008. Suntem în 2009. De ce, Doamnă Procuror General, acţionaţi pentru a elimina din limba română cuvintele celeritate, justiţie, dreptate, adevăr, cuvinte care nu mai au nimic de-a face cu realitatea abjectă în care este târâtă cu premeditare societatea românească”.


Despre ură şi resentiment în România

8 septembrie 2009

Dan Tapalaga (Hotnews.Ro): Dezbaterea despre ura si resentiment a fost generata de un articol scris de Mihail Neamtu si publicat de HotNews.ro intitulat Basescofobie si fanatism in media romaneasca. Horia Roman Patapievici l-a folosit drept pretext si a publicat trei articole in EZV despre ura si sursele ei. Tema s-a rostogolit pe blogurile unor reputati intelectuali. De cateva saptamani, Vladimir Tismaneanu realizeaza pe blogul sau o ancheta despre ura si resentimet. Ii raspund pe blog personalitati din cultura romaneasca: Teodor Baconski, Mihai Sora, Mircea Cartarescu. Citeste-le aici, aicisi aici.

Mihail Neamţu:

Resentimentul exprimă o carenţă ontologică şi relevă un instinct parazitar. Deficitul de substanţă spirituală, afectivă, intelectuală sau materială a eului propriu îşi găseşte rapid explicaţia în succesul profesional sau prosperitatea metafizică a aproapelui. Nu ţi-ai grădinărit la timp propriul suflet şi atunci declari că toate roadele vecinului sunt acre sau veninoase! Invidiosul operează cu nemărturisita convingere că lumea e fundamental prost rânduită şi că, fără un denunţ al vecinului, al colegului sau al fratelui, întregul universul e sfâşiat de nedreptate.

Aici se infiltrează complexul narcotic al urii: fără fixarea oarbă pe trunchiul biografiei celuilalt, propria ta existenţă e vidă şi îşi pierde sensul. Resentimentarul, aşadar, e incapabil de singurătate. Viaţa găunoasă a frustratului etern se hrăneşte din intrigă, maşinaţiune, atac sub centură. Demolezi, demaşti, devoalezi, până la limita extremă a delirului imaginaţiei, întrucât sinele propriu e steril, încremenit în proiectul parazitării. Naturile resentimentare nu pot afirma creator şi n-au iniţiativa edificării pozitive. Ele câştigă notorietate doar pe contra-sens, cârtind, bârfind, prognozând eşecul. Resentimentarii n-au bucuria de-a fi spectatori ai excelenţei. „Cobea” nu acceptă să fie depăşit în statură, stil, faimă, elocvenţă, amenitate, har sau inteligenţă. Impulsul său egalitar îl face să uite că nu Salieri l-a fixat pe Mozart în istorie, ci invers.

Lumea resentimentarului e foarte strâmtă, în cele din urmă. Resentimentarul e fericit doar dacă poate înghesui corpul simbolic al celuilalt într-o ambuscadă. Colectivismul, îngrămădeala, josnica gregaritate – iată mediul de selecţie şi evoluţie al resentimentului. Omul raţional construieşte prin argument şi silogism, dar resentimentarul deconstruieşte prin apel la umori. Resentimentarul e antipersonalist prin faptul că fixează individul mereu într-o reţea. Cel din faţa lui nu e om, în primul rând, ci un inel dintr-un angrenaj (burghezo-moşieresc, capitalist, neocon, globalist, etc.). Muritorii de rând văd fapte şi întâmplări, dar resentimentarul, înzestrat cu al şaselea simţ, a identificat deja reţeaua, cabala, cureaua de transmisie şi ditamai complotul. Febra urii tâmpeşte, în cele din urmă, pentru că simplifică grosier atât misterul transcendenţei cât şi complexitatea imanenţei. Omul resentimentar e vizitat de prostie, aşa încât răspunsul cuvenit nu poate fi decât un dram sporit de compasiune (fără condenscendenţă).

Recapitulez, aşadar: resentimentarul e neputincios, parazitar, incapabil de solitudine, nefericit, imun la reflexivitate, indispus de teoria complexităţii, nevrotic şi niciodată foarte departe de paranoia. Vindecarea lui ar putea veni dintr-o cultură a admiraţiei dezinteresate, dintr-o împăcare cu propriul său destin, dintr-o recalibrare a ambiţiilor şi o domolire a râvnei distructive.

Aşa să ne ajute Dumnezeu…


Dragoş Paul Aligică: două texte importante

8 septembrie 2009

Milton Friedman despre poftă, lăcomie şi capitalism

8 septembrie 2009

Criza jurnalismului şi deficitul democratic (Mihail Neamţu, Idei in dialog/septembrie 2009)

2 septembrie 2009

Părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au preţuit atât de mult libertatea presei, încât i-au oferit protecţia sub mantaua Constituţiei (primul amendament, adoptat la 15 decembrie 1791). De atunci încoace, democraţia reprezentativă şi statul de drept nu pot fi concepute fără acest instrument de corectare a abuzurilor puterii: cuvântul neîngrădit. Vom reflecta aici asupra condiţiei morale şi intelectuale a presei româneşti.

Pieţarii presei libere

În condiţii normale, critica gazetărească la adresa guvernanţilor pregăteşte sancţiunea votului şi afirmă suveranitatea populară („we the people”) în intervalul electoral. Numai regimurile totalitare, autoritare, teocratice şi oligarhice au limitat exerciţiul presei pentru a instaura monopolul pe informaţie, cunoaştere şi adevăr. Şi în democraţiile emergente, garanţiile constituţionale oferite libertăţii presei rămân insuficiente.

Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când mogulii au intenţii ascunse, angajaţii vor fi tentaţi să încalce deontologia breslei acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major:  contractele firmelor private cu statul, cheltuirea banului în ministere şi agenţii guvernamentale, soarta educaţiei, viitorul sănătăţii publice, etc. În Rusia, Birmania sau Coreea de Nord, încălcarea legii omertei poate sfârşi prin suicid ori asasinat. În Balcani întâlnim mai frecvent şomajul sau marginalizarea.

Şi în România se găsesc ziarişti-eroici, capabili să îndure orice riscuri pentru a-şi face datoria: salarii mici sau venituri nesigure. Aceştia înţeleg fraza lui Alexander Soljeniţîn care spunea: „avem frecvent mai multe păreri, dar întotdeauna o singură conştiinţă.” La antipodul integrităţii morale, vom descoperi destui ziarişti care sfidează codul onoarei. Înrobiţi unor conflicte de interese, ei intimidează, cenzurează sau concediază confraţii incomozi, subordonaţi pe linie ierarhică; fără scrupule, oferă apoi consultanţă unor oameni politici cărora le acordă apoi în platourile TV note pentru prestaţie; ajung, în sfârşit, proprietari de SRL-uri a căror activitate e lăudată prin reclamă mascată în faţa unui cititor adesea obosit, grăbit sau neatent.

Se adăugă informarea tendenţioasă, amestecul senzaţionalist, denigrarea sistematică, refuzul dreptului la replică, etc. Sunt zeci de televiziuni care produc zilnic acest spectacol al minciunii. Complicitatea dintre patronat şi corpul editorial naşte noi tactici de supravieţuire. Clubul „pieţarilor” presei este gata să vândă ori să cumpere orice dizidenţă gazetărească.

Nu ne poate mira faptul că pentru Matthew Arnold (1822–1888), jurnalismul echivala, în zilele sale bune, cu „literatura grăbit redactată.” În ochii lui Dinu Patriciu, în schimb, ziariştii independenţi sunt doar nişte biete „oiţe care behăie.” Iată diferenţa dintre Oxfordul universitar al secolului XIX şi Prahova magnaţilor de veac XXI…

Demobilizare civică şi carnaval permanent

Raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică nu este să placă unor patroni analfabeţi. Scopul nobil al acestei întreprinderi trebuie reiterat cu încăpăţînare liturgică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului în privinţa binelui comun.

La noi, din păcate, manipularea opiniei publice, epidemia urii (în diferitele ipostaze: mineriadele anti-intelectuali sau băsescofobia sezonieră), ocultarea adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi sfera privată – toate acestea adâncesc câteva patologii sociale. În registru postmodern, excesele retorice ajung să înghită referinţa la fapte. Esenţialul se pierde în sarabanda accesoriului.  O presă băltind prin jumătăţi de adevăr înmulţeşte stufărişul fabulatoriu sau delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege nu doar victoria prostului gust, ci şi eşecul democraţiei noastre participative.

De ce ne-ar uimi demobilizarea civică atunci când milioane de oameni citesc astrograme pentru a descifra nu doar un amor delincvent, ci şi falimentul în afaceri? Sute de mii de telespectatori caută astăzi să lămurească drama României sau convulsia Terrei — de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la criza financiară, de la problema securităţii militare şi energetice în Europa până la încălzirea globală — printr-o referinţă la cutare complot nevăzut. Cum altfel să explici notorietatea lui Pavel Coruţ, încrederea în zvonistică, convingerea mutantă că toate hibele din BOR provin din „infiltraţiile iezuite” ori succesul profesional al unui profesor american are în spate şapte cabale?

De ce să te mai implici la nivel local când o mână de iniţiaţi au stabilit deja, pas cu pas, deciziile mai marilor planetei? Mostra perfectă de psihoză apocaliptică, în registru New Age, o găsiţi în emisiunile OTV. Luptând pe aceste baricade, presa ajunge să piardă şi beneficiul istoric al alfabetizării populaţiei ţării, până mai ieri preponderent rurală. Dacă nişte „marţieni” ar privi trei zile la televiziunile româneşti ar trage concluzia că progenitura lui Decebal şi Traian a devenit o naţiune de priapici şi nimfomane, poporul kitsch adăpostit la nord de Dunăre sub poalele unor munţi de vulgaritate.

Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj puteau să-şi asume un mai pronunţat rol educativ. În ce fel? În primul rând, explorând atractiv teme fundamentale: de la decesul satului tradiţional până la secularizarea galopantă din oraşe, trecând prin fenomenul economiei subterane, al criminalităţii, al alcoolismului sau fraudei interlope. Prea adesea, gustul publicului este subestimat, reţeta îndobitocirii fiind deliberat aleasă.

În al doilea rând, presa trebuie să trateze domeniului cunoaşterii pe compartimente. E inacceptabil să inviţi un expert în salubritate la o emisiune despre arta medievală. Merită dezumflate apoi părerile unui actor, oricât de talentat, despre ultimele revendicări sindicale. Pentru a evita impostura, reflexul specializării trebuie combinat cu flerul generalist. Citind despre teme dificile precum globalizarea, deriva bancară sau chestiunile arzătoare de politică externă (i.e., autoritarismul din Rusia ori situaţia din Afganistan şi Irak), dar şi problemele domestice (i.e., falimentul sistemului nostru de sănătate sau corupţia din învăţământul de stat), un cititor exigent şi-ar dori opinia profesionistului capabil să evite jargonul în schimbul comunicării clare şi articulate.

Alianţa între decenţă şi inteligenţă ar putea dovedi că românii nu-şi doresc totuşi transplantarea tubului digestiv cu tubul catodic.

Deficitul de curaj & expertiză

Care sunt subiectele subreprezentate în dezbaterea televizuală? Arareori vedem documentare despre costurile şi cauzele birocraţiei pletorice, ale demografiei negative, ale sistemul de pensii, violenţei stradale, crizei familiei, remanenţei mentalităţii comuniste, a resurgenţei fundamentalismului secular sau teologic, ş.a.m.d. Sunt teme care se cuvin discutate acordând prioritate raţiunii, îndepărtând duplicitatea morală, stimulând patosul pentru adevăr şi ridicând ştacheta teoretică a jurnalisticii autohtone.

Numai dezbaterea serioasă vizând termenul mediu şi lung va atrage fidelitatea cititorilor: abonamentele la ziar cresc după ce credibilitatea e testată şi, astfel, clientul primeşte garanţia că un produs quality nu se va transforma subit într-o foaie de manipulare ori scandal. Cât de des, însă, regizează televiziunile noastre întâlnirea între deontologie şi profesionalism, între competenţa experţilor şi interesul popular?

Fără să evalueze tot spectrul de manifestări al presei româneşti, un spectator atent al mass-media va sesiza transformarea unor platforme de dezbatere în tranşee electorale. Criza financiară a mai scos la iveală modul în care diferite canale de presă funcţionau sub standardele minime de eficienţă economică şi calitate profesională.

Reducerea salariilor a determinat un număr de simbriaşi să-şi schimbe rapid gustul şi convingerile doctrinare. O minoritate chiar şi-a radicalizat tonul, acceptând prostituţia în direcţia tabloidală. Este doar un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente, deopotrivă accesibile şi sofisticate.

Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie? Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o tulburare acneică, ci are un un aer premeditat. Urmăriţi recurenţa aceloraşi figuri, mascote, umbre şi năluci în studiourile Radio-TV. Când, bunăoară, vom putea spera ca Adrian Păunescu să se retragă din arenă? Vor accepta vreodată, singuri, domnii X, Y sau Z că sunt nişte produse deopotrivă compromise şi expirate? Va fi diminuat numărul de ore distractive la TVR? Se va mai naşte vreodată acolo o emisiune de tipul „Seratei muzicale”, girată de regretatul Iosif Sava?

Debusolarea presei e legată de criza morală şi declinul cultural al societăţii româneşti: de la lideri religioşi care fac din casa lui Dumnezeu o „peşteră de tâlhari”, trecând prin cercul senatorilor latifundiari care cer decontarea chiriei lor din Bucureşti din banul contribuabilului, pentru a sfârşi cu universitarii care şi-au obţinut titlul doctoral sau grantul de cercetare prin fraudă. Ziariştii de referinţă ai României se întâlnesc zilnic cu această faună iar bolile, după cum ştim, se iau prin contact nemijlocit.

Aşa cum există foşti demnitari care ocupă abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenţează justiţia ori diplomaţi care, în calitate de ex-turnători la Securitate, îşi sfidează mai departe concetăţenii – la fel, avem jurnalişti care au abdicat de la codul deontologic. Ei huzuresc materialiceşte şi, deşi mimează rolul lupului moralist, n-ar cuteza să facă vreo declaraţie de avere. Un fost redactor al gazetei „Timpul” din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti.

Soluţia? Reîntoarcerea la greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice.

Un Hippocrate pentru ziarişti

„Jur pe Apollo şi iau drept chezăşie pe marii înaintaşi ai breslei jurnaliştilor că voi îndeplini acest jurământ după putere, raţiune şi caracter:

  • Să  respect pe cel care m-a învăţat arta de-a citi atent, de-a vorbi îngrijit, de-a asculta răbdător şi de-a scrie cu migală; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi surori şi să-i învăţ arta rostirii adevărului, dacă ei o doresc, fără obligaţii.
  • Să transmit mai departe dragostea de adevăr şi dreptate fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul nobil al ziariştilor, şi nimănui altuia.
  • Atât cât mă ajută mintea şi îmi încuviinţează conştiinţa, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună, violenţă sau frază otrăvită.
  • Nu voi injecta mintea cititorilor cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul îmi va cere asta. Nu-i voi iniţia pe jurnaliştii mai tineri în rele. În acest fel, sper să nu dau vreodată ţării mele un remediu avortiv.
  • Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa, în ascuns şi la vedere.
  • Nu voi lua apărarea borfaşilor, lăsând avocaţilor din oficiu această meserie.
  • În orice casă va intra ziarul sau televiziunea la care lucrez, voi căuta să ofer informaţii şi comentarii relevante pentru binele comun, ţinând tocul peniţei sau camerele video departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
  • Orice voi vedea sau voi auzi în timpul documentării mele ca ziarist de investigaţie voi păstra în secret, pentru că tăcerea şi confidenţialitatea sunt o datorie sfântă.
  • Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi meseria mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul să se petreacă.”

Un Socrate pentru cititori

Revigorarea conştiinţei morale în presa românească ar fi doar un prim pas. Pe lângă lecţia oferită de Hippocrate gazetarilor, cititorii au nevoie de adjuvantul intelectual al unui Socrate. Deşi sună pretenţios, o atare formulare transmite exigenţa bunului simţ şi un imbold către normalitate. Dacă ziarul quality găzduieşte conversaţia unei naţiuni cu sine, atunci acest dialog presupune respectarea raţiunii critice: onestitatea interogaţiei, ironia fină, reflexul dubitativ, proprietatea clară a termenilor, rigoarea expresiei, cultura memoriei, disciplina gândirii şi, implicit, stăpânirea regulilor logice de inferenţă.

În Antichitate, Socrate a fost cel mai important adversar al sofismelor produse de avocaţii confortului şi duşmanii adevărului. Redescoperirea spiritului socratic ar ajuta presa de calitate să joace nu doar un rol decorativ sau informativ, ci şi cartea paideică. Acest lucru impune redescoperirea modelelor care depăşesc produsele jurnalismului socialist al „epocii de aur”. În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail Fărcăşanu?

Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică; a eseurilor lui George Orwell, a interviurilor Orianei Fallaci sau a comentarilor live de Charles Krauthammer? În sfârşit, făcând cronica evenimentelor culturale, am putea studia mai atent densitatea frazei unui Bernard Pivot sau proza elegantă a unui William F. Buckley Jr.

Paginile de „foileton” din Frankfurter Allgemeine Zeitung, săptămânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicişti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate în Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocaţia excelenţei care n-a fost integral abandonată în mass-media apuseană. Într-o notă personală, pot evoca surpriza, dacă nu cumva stupefacţia trăită atunci când,  în primăvara anului 2001, descopeream într-un număr obişnuit din cel mai important ziar bavarez (Süddeutsche Zeitung) o recenzie la o carte despre christologia din epistolele Sf. Pavel – semn că nemţii refuză să trăiască doar în „Germania untului” sau patria berii.

În spaţiul european, presa de calitate a jucat întotdeauna un rol educaţional. Cu excepţia unor intelectuali publici capabili să conducă magistral o argumentaţie şi să oferă analize inedite, noi suntem restanţi la acest capitol.

Revirimentul inteligenţei

Suplimentele culturale ale ziarelor quality sunt fie slabe, fie inexistente. Paginile dedicate istoriei ideilor sunt foarte subţiri iar comentariile specialiştilor apar mereu înghesuite într-un spaţiu sufocant, fără personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie să transmită nu doar informaţii brute despre spectacolul cetăţii, ci şi stări de spirit.

Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinţe, reflexe de gândire sau comportament. De aceea, merită păstrate la vedere paginile de interviu sau recenziile vizând nu doar literatura, ci şi ştiinţele exacte, arta sau memoria naţională. Editorii români deplâng dezinteresul pentru cartea de istorie, în special. De ce ne-ar mira atunci excitaţia în faţa oricărei formule „pseudo”: de la obsesia siliconului până la grandomania legată de origini (himera Kogaionului, tracomania şi tot registrul „dacii contraatacă”). Respectând acest imperativ pedagogic, liderii noştri de opinie vor începe să vorbească, să asculte şi să tacă mai bine.

Libertatea presei nu înseamnă că totul poate fi spus, oricum, oricând, oricui. Să ne gândim puţin: dacă România ar fi aparţinut celebrului Commonwealth britanic şi regina Angliei ar fi vizitat Bucureştiul anul acesta, oare relatările despre eveniment n-ar fi impus o altă ţinută lexicală, o amplă documentare şi, mai ales, un ton potrivit? Mă întreb, însă, câţi ziarişti de televiziune s-ar fi descurcat în faţa acestei provocări?

Oamenii de presă trebuie să-şi redescopere adevărata vocaţie: nu aceea de-a face spectacol, ci de-a informa judicios un public adeseori nevinovat şi credul. Aş merge chiar mai departe: a sosit vremea când citirea ziarului poate împlini un act cultural. Hârtia e tot mai scumpă şi lucrurile ieftine pot emigra către spelunca spaţiului virtual. Faptul de-a scrie merită să-şi recâştige demnitatea, reafirmând prioritatea argumentului şi importanţa dialogului, în locul calomniei tautologice şi al cacofoniei regizate.

Ziarul merită citit ca un preludiu la o lectură fundamentală sau o discuţie pasionantă. Mergând la restaurant, nu ne satisfacem doar o funcţie biologică, ci împlinim şi un ritual social. La fel, nu frecventăm Universitatea doar pentru a înmagazina date despre literatura română, matematică, ştiinţe economice sau geografie, ci şi pentru a interacţiona sub raport uman cu reprezentanţii diferitelor generaţii de profesori sau studenţi. Este truismul pe care l-ar putea redescoperi mai multe ziare quality din România spre îndreptarea democraţiei noastre betegite.

Concluzii

Am argumentat în acest text următoarele puncte de vedere: (1) presa liberă există pentru a furniza dosare factologice veridice şi comentarii pertinente despre starea binelui comun. (2) Slujirea adevărului ajunge o ficţiune atunci când rămân netransparente relaţiile dintre proprietarii trusturilor, gazetari, subiectul investigaţiei jurnalistice şi consumatorul de comentariu sau informaţie. (3) Mortificarea conştiinţei gazetarului prin stimuli financiari iliciţi conduce la compromiterea interesului pentru dezbaterea publică şi, automat, la tabloidizarea discursului mass-media – un fenomen paralel cu demobilizarea civică a electoratului. (4) Remediul nu îl poate reprezenta decât reînvierea principiilor deontologice ale jurnalismului clasic, explorarea unor modalităţi neconvenţionale de practică gazetărească (blogosferă agregată, Internet, TV online) şi, mai ales, atragerea inteligenţei emigrate.

(5) Refacerea calităţii actului jurnalistic implică nu doar voinţa morală, rezumat de jurământul lui Hippocrate, ci şi recuplarea ideii de lectură la noţiunea clasică de cultură, specifică tradiţiei europene. (6) Prin acest ultim imperativ înţeleg nu doar urmarea modelelor sacre, scrisul îngrijit, documentarea poliglotă sau preţuirea limbii române, ci şi reabilitarea simţului socratic pentru argumentaţie, scepticism şi dialog constructiv, împotriva sofisticii care pretinde că poate demonstra sau deconstrui orice, pe bază de umori, bârfe, zvonuri, intoxicări şi false raţionamente. (7) Patronajul intelectual al lui Socrate intră astfel în tandem cu jurământul moral lui Hippocrate: iată operaţia prin care înţelepciunea anticilor ar „răzbuna” dezorientarea omului recent.

–––––-

Pe aceeaşi temă, vezi şi următoarele texte: (1), (2), (3), (4)