Criza învăţământului şi precaritatea dezbaterii publice (Mihail Neamţu, Revista 22)

Mediocritatea presei

În România, explicaţia oricărui neajuns trece prin evocarea factorului politic. Acest reflex este legitim, dar incomplet. Bunăstarea unei societăţi nu depinde numai de puterea executivă, legislativă sau judecătorescă, ci şi de reacţia societăţii civile, exprimată prin intermediul presei. Mediocritatea acestei ultime instituţii, altminteri indispensabilă pentru orice democraţie, s-a văzut în contextul dezbaterii situaţiei din învăţământul universitar.

Ştiam, evident, că un segment important din breasla jurnaliştilor e decuplat de la problemele culturii înalte şi că ziarele găzduiesc puţine ecouri ale rezultatelor din cercetarea ştiinţifică de performanţă. Când aţi văzut ultima oară un cercetător al Academiei Române vorbind la televiziune măcar preţ de cincisprezece minute? De ce avem atât de puţine canale media dornice să promoveze dezbaterea despre valori, principii, idealuri? De ce ne plictisesc aceleaşi feţe? De ce lipsesc gazetarii care, pe lângă rostirea fermă a adevărului, ştiu să formuleze comentarii competente despre subiectele de interes naţional?

Răspunsul vine în doi timpi: mai întâi, conflictele de interese între moguli şi ziarişti inhibă pasiunea pentru adevăr şi dreptate; apoi, mediocritatea endemică a produselor şcolii româneşti explică absenţa dialogului sistematic dintre reprezentanţii presei cu vocile confirmate ale Universităţii. Această situaţie poate fi denumită „paradoxul Münchausen”. Cei vitregiţi intelectual printr-o educaţie carentă nu vor scoate din mlaştină un învăţământ lax, cenuşiu, obişnuit să băltească. Poate un fost corigent la problemele de geometrie să dea sugestii valide editorilor „Gazetei Matematice”?

Pentru a întreţine zumzetul mediatic, gazetarii TV preferă ţintele comode şi retorica facilă. Pe ecrane, întreaga dezordine din învăţământul de stat pare redusă la câteva păruieli între adolescenţi, aventura sexuală dintre o meditatoare şi un elev ori mâncarea proastă din cantine. Sunt lucruri care stârnesc legitime îngrijorări, dar nu surprind esenţa fenomenului pedagogic.

Complicităţi nerostite

Dacă nici presa „quality” nu are ochi pentru patologiile structurale ale învăţământului finanţat copios din bugetul de stat, atunci am crede că diagnosticul corect va fi pus de intelectualii publici capabili de perspectiva longue durée.

Recent, un important număr de cărturari a denunţat industria diplomelor false de la Universitatea „Spiru Haret.” Ziariştii au continuat trendul indignării mimând la rândul lor o uimire uşor ipocrită. Mirarea din spatele întrebării: „cum e cu putinţă aşa ceva?” nu este cu totul credibilă, însă. Cinismul lucrativ al rectorului Aurelian Bondrea a produs victime nu de alaltăieri, ci din 1991. Presa a difuzat reclame pentru această instituţie, politicieni de toate culorile au predat cursuri la USH, de unde şi alte condeie ale presei culturale şi-au obţinut sinecura. Experimentul Bondrea n-ar fi fost posibil fără corupţia endemică din toate cotloanele noastre legislative şi guvernamentale.

Or, aceeaşi oameni onorabili au ezitat să denunţe rinocerizarea atâtor catedre universitare, nepotismul cronic, masteratele ilegale, anularea meritocraţiei de la liceu până la doctorat, cacialmaua examenelor de bacalaureat, peşcheşul generalizat, diplomele inflaţionare şi neacoperite de competenţe, sporul abuziv din taxele şcolare. În 2008, toate acestea au fost generos finanţate cu 6% din PIB, la care USH nu are totuşi acces. Poate că în comparaţie cu sminteala Las Vegasului, felinarele roşii din portul Constanţa par uşor caste. În orice caz, răul contondent nu poate anula porozitatea malignă. În cazul de faţă, răul vine din risipa banului public şi mai puţin din capriciul unor nababi care cumpără diplome false, vacanţe pe Lună sau măsline din plastic. „Imperiul Bondrea” merita atacat, dar nu pentru a ascunde mediocritatea sistemică din învăţământul de stat.

Anchetele despre soarta învăţământului românesc s-au oprit la jumătate de drum tocmai din pricina unor inavuabile complicităţi. Lapidarea unui ţap ispăşitor ne răcoreşte, dar nu ne purifică. Despre deraierile educaţiei etatiste nu doresc să vorbească clase întregi de bugetari: de la episcopii care patronează îndoielnice şcoli preoţeşti până la politicienii sau demnitarii de stat deveniţi campioni la cumulul de funcţii în domeniul public şi privat. Cu toţii vor tăcea în faţa unei temeinice analize a cancerului din învăţământ.

Am aflat, încă o dată, că nu doar politicul tergiversează reforma, ci şi oamenii din presă, universitarii excelent remuneraţi prin cumul de funcţii, liderii de sindicate şi slujbaşii din administraţia publică, centrală sau locală. Un reporter „la fără frecvenţă” nu va irita un rector blindat cu articole de legi şi drept la semnătură, după cum un redactor-şef nu-şi va îndepăra posibilul „sponsor” ducând la capăt o investigaţie despre marea corupţie a doctoratelor.

Împreună ori separat, aceste etaje distincte ale discursului public amână diagnosticarea completă a maladiei structurale de care suferă Universităţile şi, în genere, toate instituţiile de stat ale României. La problema lipsei de curaj se adaugă slaba pregătire teoretică, imaginaţia stearpă şi aceeaşi indiferenţă faţă de tratarea comparatistă a problemei.
Nevoia de expertiză

De ce, în acest context catastrofic, se aude atât de rar opinia universitarilor români confirmaţi deja într-un Occident competitiv şi performant? Cum au remediat alţii problema educaţiei? Prin ce întâmplare istorică a ajuns soluţia privată un succes în SUA iar la noi o mare belea? Toate aceste nelinişti ar fi putut trezi interesul pentru textul „Raportului Miclea” (sau Pactul Naţional pentru Educaţie) la care anul trecut aderaseră mai toate partidele noastre parlamentare.

Gazetarii harnici şi vocile publice ar fi descoperit, poate, că acest Raport suferă şi el de-o anumită indecizie metodologică (replicată în declaraţiile ministrului Andronescu). Pe de o parte, se caută soluţii pentru menţinerea numărului excedentar de cadre didactice inventând soluţii birocratice şi costisitoare de tipul: „educaţia permanentă”, „educaţia timpurie” sau „educaţia de 13 ani”; pe de altă parte, textul Comisiei prezidenţiale introduce câteva criterii salutare de evaluare a performanţei academice, după standarde occidentale. Implementarea acestor ultime directive ar putea diminua haosul curricular din şcoli, licee şi mai ales Universităţi. Cu puţin noroc, am vedea în câţiva ani mai multă performanţă de nivel internaţional şi mai puţine doctorate susţinute în  „centre academice” văduvite de biblioteci serioase şi profesori calificaţi.

Concluzii

Jurnaliştii trebuie să asculte vocea experţilor, fără să-i fetişizeze pe aceştia din urmă. Soluţiile pe termen lung la criza învăţământului implică o dezbatere mai largă decât cea limitată strict la textul unui raport prezidenţial sau guvernamental. Problemele şcolii se ascund într-un adânc al disfuncţiilor instituţionale, politice, culturale, sociale şi juridice. Ele nu-şi vor găsi terapia decât prin alianţa între unii ziarişti competenţi şi implicarea nepartizană a breslei profesorilor în agora cetăţii.

Anunțuri

5 răspunsuri la Criza învăţământului şi precaritatea dezbaterii publice (Mihail Neamţu, Revista 22)

  1. Spuneti ca „jurnaliştii trebuie să asculte vocea experţilor”. Care experti? Exista vreo Asociatie a expertilor? Si Bondrea e expert, nu? Si Vadim e expert. Si Chireac e expert. Putem continua ceva vreme cu enumerarea. Cine considera ce fel de expert e necesar intr-o problema? Un alt expert, desigur.

  2. starceanub spune:

    Traim intr-o tara de drepti. Ratiunea, cumpatarea discursului s-au transformat in sforaituri grotesti scoase de pe tusa.

    Toti dau verdicte, dar foarte putini solutii.

    Mass-media romaneasca poate fi comparata cu un grup de scandalagii veniti si ei la spartul targului.

    Prefer presa din Occident: macar iti da senzatia ca nu traiesti intr-o tara de nebuni.

  3. […] AICI un text al lui Mihail neamtu despre criya invatamintului in Romania si fatarnicia ziaristilor care […]

  4. Antiteze spune:

    Situatia din invatamintul romanesc este gravissima si nu ne putem ascunde dupa deget. Presa scrisa, presa TV – tot presa e; invatamint de stat, invatamint privat, tot invatamint e. Problema sunt oamenii.

    Faptul ca lumea buna ajunge sa se ascunda in spatele unei facile, desi necesare demonizari a USH nu e chiar normal. Asistam de ani buni la prabusirea calitatii educatiei universitare chiar daca politicienii si sindicatele sporesc procentele PIB. Ultima cifra avansata este 7% din bugetul public. Miliarde scurse, risipite, evaporate. In curind, vom bate si Elvetia, dar numai la cifre puse pe hirtie. Procentul PIB creste iar demografia scade, un paradox care nu stinjeneste sindicalistii ori clanurile mafiote care, folosind criterii balcanice, au perfectionat tehnica extorcarii bugetului de stat. Topul primelor 500 de Universitati exclude mai departe Romania cu atitia profesori care predau la trei-patru facultati fara sa se intrebe daca nu e mai onest sa citeasca o carte, sa participe la o conferinta internationala, sa scrie o recenzie pertinenta, un articol „peer-review” sau o carte solid fundamentata bibliografic… Evident, spunind acestea nu “dascalesc” superior pe nimeni si nu incriminez o breasla, ci depling doar, alaturi de alti jurnalisti sau profesori, o trista complicitate… Cum se face ca s-a ajuns aici?

    Da, presa a observat anumite patologii, cum ar fi nepotismele cronice si existenta clanurilor „academice”. Scandalul de la Universitatea de Vest din Timisoara a facut citeva valuri (care n-au putut modifica realitatea din peisajul banatean; deh, autonomia universitara…). Chiar si asa, jos palaria pentru cei care au indraznit sa vorbeasca. O experta in agronomie a continuat sa coordoneze doctorate in filozofie. Un fost activist de partid a ramas mai departe sef de catedra la stiinte umaniste.

    Aveti insa stiinta sa existe un dosar exhaustiv al plagiatelor din ultimii 20 de ani? O lista a celor exclusi din invatamint pe motive de coruptie morala si academica? Un „recensamint” complet al doctoratelor false, bazate pe examene trucate, compilatii textologice si improvizatii retorice? O comparatie serioasa intre calitatea editurilor universitare romanesti si institutiile similare din strainatate (unde titulatura „University Press” impune respectul, nu trezeste indoiala)? O evaluare a bacalaureatului romanesc cu SAT-ul sau GRE-ul american? Rareori, apoi, e discutata problema structurala a invatamintului romanesc, legata de monopolul etatist care genereaza, la rindul sau, coruptia din executiv si legislativ. A protestat cineva fata de inflatia nasterii de institute (cum ar fi Institutul Revolutiei) pe bani publici, in numele mult invocatului „interes national”? Samd.

    Colegii de la „Ad-Astra” si oameni care au redactat Pactul National pentru Educatie au semnalizat citeva deficiente structurale, dar generalitatile si abstractiile sunt cele care protejeaza mafia universitara. Presa ar trebui sa ajute la deconspirarea punctuala a retelelor responsabile pentru extorcarea de doua decenii a banului public. Dar pentru asta trebuie asumata lupta cu baronii locali, moguli de presa (deloc surprinzator: fosti trepadusi, activisti, securisti). S-a uitat cineva pe declaratiile de avere ale unor rectori care si-au umflat CV-ul cu publicatii neevaluate, tiparite la edituri obscure in tiraje de 30-50-60 de exemplare?!

    Toate astea presupun curaj, asumarea unui risc si, desigur, anumite competente. Exista din fericire si jurnalisti corecti si cercetatori seriosi care intreprind de ani buni un asemenea demers, dar n-am atins masa critica pentru ca mult asteptata curatenie sa si inceapa.

    MN

  5. andaudenhadnochance spune:

    Felicitari pentru articol, mai ales pentru remarcile suplimentare.

    Reforma universitatii romanesti ar trebui probabil sa fie o reforma a bibliotecilor. Traditia universitara occidentala tine mai mult de prezenta cartilor decat de cea a profesorilor. Munca cu cartea (si nu invatarea pe de rost a cursurilor) face posibila critica autoritatii (nu numai) intelectuale: impunandu-i acesteia sa se legitimeze prin discurs si productie intelectuala.

    In schimb, ne preocupa elitele: narcisismul natiunii taranesti.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: