Orchestrată de oligarhi notorii, televiziuni subjugate şi alte canale de presă, campania antiprezidenţială a început. Cornel Nistorescu taie şi spânzură, cu pixul. Un text programatic din „Ziua” declanşează făţiş gherila „anti-Băsescu”, în timp ce Clubul Român de Presă mimează în continuare virginitatea. Trustul Realitatea-Caţavencu curtează virtuţile adulterine ale Zoei Trahanache iar un politician liberal vorbeşte despre „Băsescu versus Ginghis-Han”, resuscitând fantasmele privind „pericolul mongol.” La fel de rizibil şi, mai ales, previzibil, Emil Constantinescu vede în Traian Băsescu un climax al negativităţii: „mai rău decât atât nu se poate”. De ce, totuşi, atâta patimă şi încrâncenare?
Starea de fapt
A fi „pro” sau „contra” unui preşedinte n-ar trebui să ne consume întreaga existenţă. Opţiunile politice reflectă îndeobşte doar o convingere doctrinară, sensibilităţi de ordin personal şi un calcul economic privind viitorul familiilor noastre. Social-democraţii cred mai mult în redistribuţie pe când liberalii clasici recunosc preeminenţa libertăţii şi a meritului individual. Conservatorii apreciază moravurile tradiţionale iar socialiştii idolatrizează progresul.
Cu toţii avem interese de scurtă sau lungă durată. În sfera socială, în cadrul profesional, prin artă sau în domeniul vieţii private, fiecare dintre noi exprimă o anumita performanţă intelectuală, preferinţe de gust şi o eventuală tărie de caracter. Ştiind acest lucru, ne putem respecta unii pe alţii, făcând loc pentru ironii amicale, dezacorduri de principiu şi glume terapeutice.
Nu şi în România, se pare, unde sfera publică e traversată de patologia partizanatului extrem. Sindromul băsescofobiei a ajuns o religie sezonieră. Când numele unui singur om ajunge să fie pronunţat, unii intră în transă, alţii fac apoplexie. Înverşunarea brută şi patetismul decerebrat mobilizează foşti preşedinţi, actori de provincie, alteţe regale, trompete jurnalistice, universitari dubioşi şi alte nulităţi entuziaste într-o campanie făţişă anti-Băsescu. Evident, sunt destule motive ca presa să nu ridice mingea la fileu în faţa unui preşedinte abil şi inteligent. Traian Băsescu a comis erori, a ezitat, a facut paşi înapoi. Dar criticii săi de profesie nu ajung niciodată la fondul problemei, fiind lipsiţi de bună credinţă în demersul lor mai curând destructiv, decât critic. Campionii retoricii apocaliptice se consideră scutiţi de răspunsul la aceste întrebări: „de ce?”, „cum se explică popularitatea sa?”, „cu care argumente?”, „în locul cui?”
Santinela calomniei
Pentru detractorii de profesie, fidelitatea faţă de proiectul politic coordonat de Traian Băsescu se naşte dintr-un gest impur şi o logică oarbă. Diferiţi intelectuali publici sunt acuzaţi de oportunism, perfidie sau, în cel mai bun caz, naivitate, doar pentru că nu şi-au descărcat muniţia letală împotriva actualului preşedinte.
Ciutacu, Badea, Nistorescu, Roşca-Stănescu, Ciuvică sau doamna Firea? Acestea ar fi spiritele fine şi elevate ale naţiunii române, condeie şcolite în cultura discernământului şi arta libertăţii de expresie. În schimb, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu sau Mircea Mihăieş?! Ei sunt, pesemne, doar nişte mărginiţi în gândire, suspecţi de frondă pătimaşă şi discernământ carent.
Ai simpatii portocalii? Eşti dubios şi trebuie să te explici. E suficent să nu-l ataci pe Traian Băsescu pentru a deveni suspect. Apologia deschisă în favoarea politicianului dobrogean sună jenant, bizar şi oarecum passé. Procesele de intenţie şi apropoul tendenţios iau loc oricărei analize.
Profitând de bunul-simţ şi timiditatea ziariştilor care încă mai vorbesc din convingere, coaliţia care a complotat suspendarea lui Traian Băsescu în luna aprilie 2007 se regrupează furibund, îmbătată de miasmele urii şi utilizând deficitul de ruşine al unei întregi secte de „analişti politici.” Vituperaţia celor din urmă se combină cu pesimismul prognozelor economice şi starea de firească nelinişte a populaţiei. De ce nu s-ar inventa atunci un ţap ispăşitor în dealul Cotroceni?
Conversaţii inflamate prin redacţii de ziare, sedii de campanie sau restaurante de lux caută alternativa plauzibilă la Traian Băsescu. Se mai vânează posibili candidaţi-surpriză, se cer sloganuri proaspete, sunt reinventate biografii şi noi strategii de atac. România fără Băsescu ar fi adevărata şansă oferită patriei, drumul rectiliniu către fericire, temelia liniştii noastre!
Tipologia înverşunării
Există, fireşte, şi categoria celor care în mod sincer sunt sceptici sau indiferenţi la discursul şi acţiunile actualului preşedinte. Raţiunile diferă şi pot fi invocate aici gustul, preferinţa stilistică sau convingerea doctrinară. Sunt oameni decenţi şi oneşti care, pentru a da un singur exemplu, nu acceptă mediocritatea unor foste şi actuale figuri ministeriale din guvernul de coaliţie PDL-PSD. Gafe face orice politician şi, deci, preşedintele Băsescu nu poate fi scutit de critici pertinente sau legitime amenzi verbale. Dar din nou: cu argumente, logica şi bună credinţă, care fac esenţa jurnalismului de calitate.
Când vom muta discuţia dincolo de percepţia lui Traian Băsescu drept Greuceanu salvator sau, cum se întâmplă mai des, prezentarea lui ca o Muma-Pădurii dezlănţuită la adresa statului de drept? De unde vine înverşunarea morbidă, situată sub nivelul urbanităţii? Răspunsul este simplu: din faptul că extrema a ocupat centrul iar vocile ponderate fac, la propriu şi la figurat, şomajul. Dialogul răbdător, atent la nuanţe, politici şi substanţă, a fost înlocuit cu interjecţia guturală, palpitul necontrolat şi detaliul tabloid.
În sfârşit, pentru a înţelege mai bine fanatismul anti-Băsescu, aş sugera următoarea tipologie a zeloţilor.
1) Zona de prim plan grupează persoane care fie au dosare la DNA, fie sunt în legătură cu cercurile „băieţilor deştepţi” ai tranziţiei: de la politicieni care nu-şi vor pierdute privilegiile nemeritate (case de protocol, afaceri cu statul, pensii astronomice, luxul unui statut parlamentar fără a fi câştigători de circumscripţie electorală) sau foşti securişti ori ex-nomenclaturişti iritaţi de condamnarea comunismului şi loviţi de decizia mutării dosarelor către CNSAS, trecând prin categoria isteţilor care au dat mari lovituri în industria energetică şi minoritatea celor răsfăţaţi cu enorme finanţări de stat în educaţia universitară, pentru a ajunge la ziariştii specializaţi în sifonări bugetare pe tronsonul mass-media / sponsorizare / buget public şi retur. Pentru aceştia, Traian Băsescu apare ca duşman personal. O importantă secţiune din această calotă e compusă din canalii ascunse prin canalele TV. Sprijinit de amiciţii cu miros arghirofil şi de alianţe împotriva justiţiei independente, eşalonul întâi al băsescofobiei dă tonul intoxicărilor.
2) Partitura este preluată apoi de etajul secund, compus din oameni nelipsiţi cu totul de agerime, umor sau chiar verb literar. Talentul lor principal este, totuşi, maimuţăreala repetitivă şi fixaţia maniacală pe trăsăturile unui singur personaj. Spuneţi-i „Gigă Contra”, cu sau fără laptop. Fără să paraziteze o biografie publică, el n-are alt scop în viaţă. Este cazul gazetarilor prostituaţi, al forumiştilor plătiţi la comandă, dar şi al unor intelectuali cu agendă culturală inconsistentă, epuizaţi în gesticulaţia televizuală şi fără un proiect academic de profunzime şi durată. Speculaţiile conspiratiste şi eternele schiţe de portret psihologic în jurul personajului Traian Băsescu devin atunci pretextul ideal pentru amânarea confruntării cu propriul lor vid profesional. Ore în şir se bate apa în piuă pe marginea aceloraşi cuvinte, aceloraşi imagini, aceloraşi bârfe, fiind evitate discuţia politicilor propuse de Palatul Cotroceni pe termen lung (fie că vorbim despre reforma administraţiei, educaţie, justiţie, apărare, politică externă sau economie).
3) În fine, există şi consumatorul de duzină al băsescofobiei distilate în laboratoarele „de elită” ale presei-tonomat. Sunt exploatate aici instinctele resentimentare ale mulţimii aflate la ananghie. Câţi îşi vor aminti de bârna din propriul ochi atunci când paiul aproapelui e la îndemână? Când ţi-e foarte greu sau te compătimeşti peste măsură, cauţi explicaţii simple. Pentru gunoaiele din Berceni sau gropile din Munţii Trascăului, inundaţiile din Moldova, mizeria din faţa blocului ori violenţa din şcoli, „omul revoltat” al cartierelor noastre caută o mutră de vinovat. Indignarea nu cere explicaţii, ci doar ţapi ispăşitori. Comentatorii de la „Antena 3” vor sări atunci în ajutor, explicând faptul că preşedintele României are o legătură şi o răspundere directă cu tot ce înseamnă „râul, ramul.”
Concluzie
Orice critică argumentată întăreşte democraţia şi corectează deciziile persoanelor cu mare răspundere: preşedinte, prim ministru, liderii corpului legislativ, procurorul general, ş.a.m.d. Atât obiecţia tăioasă, cât şi apologia inteligentă fac parte dintr-o dezbatere sănătoasă. După cinci ani de mandat, este normal ca palmaresul lui Traian Băsescu să includă greşeli punctuale, dar şi victorii. O discuţie rece în termeni „pro” sau „contra” întârzie doar pentru că fanatismul a ocupat centrul. Sub ochii noştri sunt abandonate standardele minime de raţionalitate şi obiectivitate. Cu o presă aservită şi un spaţiu public isterizat, alegerile noastre nu pot arăta decât foarte strâmb.
Publicat de Aproape 
Caldwell frames the issue of Muslim immigration to Europe as a question of whether you can have the same Europe with different people. The author, a columnist for the Financial Times and a senior editor at the Weekly Standard, answers this question unequivocally in the negative. He offers a brief demographic analysis of the potential impact of Muslim immigration—estimating that between 20% and 32% of the populations of most European countries will be foreign-born by the middle of the century—and traces the origins of this mass immigration to a postwar labor crisis. He considers the social, political and cultural implications of this sea change, from the banlieue riots and the ban on the veil in French public schools to terrorism across Europe and the question of Turkey’s accession to the E.U. Caldwell sees immigration as a particular problem for Europe because he believes Muslim immigrants retain a Muslim identity, which he defines monolithically and unsympathetically, rather than assimilating to their new homelands. This thorough, big-thinking book, which tackles its controversial subject with a conviction that is alternately powerful and narrow-minded, will likely challenge some readers while alienating others. 
ANTITEZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.