Andrei Pleşu, Brancardierul

E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: