Gânduri despre pedagogia lui Noica, la centenar

Constantin Noica (12 iulie 1909-4 decembrie 1987) a fost nu doar cel mai important creator în istoria filozofiei româneşti, ci şi autorul unei vizuini pedagogice neglijate de toţi „reformatorii” educaţiei etatiste din ultimii 20 de ani. Din păcate, centenarul celebrat în aceste zile prin câteva cărţi scoase la editura Humanitas (având drept contriburi pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, Dora Mezdrea) pare neglijat tocmai acele instituţii de cultură care pretind să ne aducă, prin banii publici, mereu mai devreme în Europa… O manifestare la Academia Română şi o altă dezbatere organizată de ICR la Roma au permis profesioniştilor să evoce în termeni tehnici personalitatea marelui gânditor. Aici voi spune doar câteva cuvinte despre vocaţia pedagogică a lui Noica – ale cărui idei despre Bildung au marcat generaţii întregi de tineri şi mai puţin tineri…

Viziunea împărtăşită de filozoful solitar al Păltinişului ucenicilor săi din anii 1970-1980 coincidea cu perspectiva celebrului rector al Universităţii din Chicago, Robert Maynard Hutchins (1899–1977). Partizani au unui „perenialism secular”, amândoi au susţinut importanţa asimilării marelui canon al culturii şi civilizaţiei europene în faţa valurilor crescânde de neo-pragmatism şi nihilism alegru. De la întâlnirea cu presocraticii până la medievali şi de la modernii secolului XVII până la marii autori de literatură din Rusia, Germania, Anglia sau Franţa secolului XIX, paideia presupune ascultarea conversaţiei permanente între epoci, idei, paradigme. Noica ne-a reamintit astfel exigenţele clasicismului atunci când ne-a spus că un adevărat cursus honorum, iar nu spoiala care astăzi poate atât de uşor să treacă drept erudiţie sau performanţă, cere asimilarea limbilor străine, curajul confruntării nu doar cu fascicule de gând, ci cu biblioteci întregi şi opere complete. Îndrăgostit de faimoasa Great Books tradition, Constantin Noica a încurajat traducerile din latină, greacă ori sanscrită, dar şi cultivarea gândului frumos sau a frazei elevate; refuzul polemicilor sterile şi al adversităţilor oarbe, însă şi demnitatea, curajul opiniei sau bărbăţia; cultura, ne-a spus filozoful trecut prin temniţele comuniste, nu se naşte din ură, mentalitate parazitară, oportunism politic, aroganţă limbută, invidie vocală, denunţ găunos sau bârfă în oţet. Cultura presupune, dimpotrivă, muncă, abnegaţie, refuzul infailibilităţii, puterea de-a admira, asumarea criticii raţionale, bucuria dialogului şi cultul prieteniei.

Găsim la Constantin Noica deschiderea pentru eseu (practicat cu abundenţă în tinereţe), dar şi pledoaria pentru sistem; întoarcerea la izvoare, dar şi deschiderea politropică. Efortul cunoaşterii cere atât devoţiune individuală, cât şi investiţia în agora; viaţa spiritului, trăită în chip unic de fiecare dintre noi, nu poate totuşi prospera independent de conştiinţa publică a unei comunităţi. Elitistă şi inaccesibilă, la prima vedere, pedagogia lui Constantin Noica nu face decât să reitereze sub raport epistemologic principiul moral al decenţei. Noica îi cere fiecărui actor al dezbaterilor culturale să ştie, înainte de toate, despre ce anume vorbeşte (iar acolo unde apare neştiinţa, să asume tăcerea). Adecvarea la realitatea textelor comentate, situarea smerită într-o linie de continuitate cu tradiţia exegetică, curajul de-a sparge tiparele convenţionale nu printr-un teribilism despuiat, ci prin forţa inteligenţei educate – iată cum înţelegea Constantin Noica (cel hărţuit cu atâta persistenţă de Securitate) să pregătească o nouă generaţie de tineri într-o ţară sufocată de mizerie materială, impostură intelectuală şi mai ales lipsă de speranţă. Îi datorăm ediţia operelor complete din Platon, contactul cu comentatorii aristotelici, refacerea legăturii între filozofie şi matematică, o exegeză antimarxistă la Hegel, deriziunea faţă de materialismul dialectic, redescoperirea unui alt Eminescu decât cel anexat politic (de extrema dreaptă, prin „Doină”, ori extrema stângă, prin „Împărat şi proletar”). Împreună cu Petru Creţia şi alţi câţiva mari profesorii ai Universităţilor, Noica a deplâns lăutărismul rezultat din asimilarea neaşezată şi livrarea frivolă a unor simple informaţii culturale; inflaţia de citate nu acoperă întotdeauna profunzimea unei reflecţii, după cum gesticulaţia de mim nu ascunde neapărat o trăire autentică şi definitivă.

Figură tragic-donquijotescă a secolului XX, filozoful de la Păltiniş n-a trăit doar în sfera intangibilă a principiilor prime. În cabana amenajată ascetic la poalele Carpaţilor, el putea deschide uşa, la capătul unei vieţi bine rostuite, oricărui om bine-intenţionat,  oricărui tânăr preocupat de soarta sufletului său „în vremuri de răstrişte”: de la ingineri mecanici şi apicultori până la absolvenţi de Teologie, Conservator sau Litere. Unii i-au ironizat generozitatea, alţii i-au răstălmăcit intenţia. Comentatori cu trecutul maculat de minciună şi duplicitate s-au grăbit să chestioneze absenţa registrului etic din reflecţia lui Constantin Noica. Alţii ar fi vrut un plus de angajare politică din partea celui care îndurase deja zece ani de domiciliu forţat şi cinci ani de închisoare pentru simpla vină de-a fi citit şi comentat, undeva la începutul anilor 1950, cărţile prietenului său Cioran!

Delatori tineri şi impertinenţi îndrăzneau să ceară gesturi eroice de la un bătrân pensionar, ignorând enorma investiţie într-un edificiu invizibil, perceptibil însă pentru orice cititor al Jurnalului de la Păltiniş. Într-o lume care credea (sau, oricum, se încolona) în mistica Partidului, Noica a cerut reîntoarcerea la fundamentele logicii. Într-un timp când poezia era confiscată de trepăduşi şi versificatori ignobili, Noica a pledat pentru lectura lui Goethe. Doar aparent un naiv zdrobit de cruzimea vremurilor şi manipulat de zelul politrucilor, Constantin Noica a învins de fapt prin posteritatea operei sale: zeci de tineri care au trecut prin băncile facultăţilor de limbi clasice, apoi câţiva filozofi, istorici sau orientalişti care şi-au asumat exigenţa confruntării cu standardele occidentale (trădate, la rândul lor, de şase maladii contemporane…), ş.a.m.d. Între modelul postmodern-textologic sau al relativismului discursiv asimilat cu atâta rapiditate de provinciali (pentru care anything goes) şi paradigma stabilă a pedagogiei lui Constantin Noica, diferenţele rămân zdrobitoare. Profesioniştii calamburului sau portavocile maliţiei rămân şi astăzi epuizate în minorat şi sterilitate.

Ca orice om, Noica a avut şi păcate sau a comis şi exagerări. A forţat uneori prin etimologii ingenioase sensul unor cuvinte; s-a grăbit poate să reducă întregul proiect occidental la simptomul îngrijorător al unei ubicue pop-culture; a refuzat alteori prea abrupt confruntarea cu tendinţele recente în dezbaterea filozofică europeană, sub pretextul dezinteresului pentru modă şi can-can; a fost, în sfârşit, mult prea criptic într-un jargon nelipsit de originalitate. Cu toate acestea, neuitatul autor al Tratatului de ontologie rămâne un reper inconturnabil pentru oricine iubeşte astăzi demnitatea conceptului, bogăţia metaforei, limba română, înţelepciunea şi ştiinţa de carte. (Mihail Neamţu)

Constantin Noica, fragmente

„Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. în timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. în schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi.

Suntem în căutare de astfel de tineri. Câţiva bătrâni ai cetăţii, care mai avem câte ceva de făcut şi pentru rotunjirea propriei noastre opere, ne-am gândit că — aşa cum se valorifică multe la noi şi în toate părţile — s-ar putea valorifica şi creierele, iar de aceea ne-am pornit, fiecare pe căile lui, să aflăm cam pe unde (în Clujul lui Blaga? în Botoşanii lui Eminescu? în Năsăudul lui Coşbuc?) se află tineri înzestraţi, între 25 şi 30 de ani, care se sperie — după studii strălucite — că sunt repartizaţi undeva la o modestă catedră de şcoală într-un sat pierdut, că deci n-au fost reţinuţi la facultate, unde nu sunt destule locuri, nici la institute, care nu există în număr suficient, şi nici trimişi în străinătate prea repede; neam pornit să căutăm pe aceşti tineri aflaţi în pragul dezastrului lor spiritual (căci între 25 şi 30 se hotărăşte destinul unui cărturar şi chiar al unui om), să-i scoatem din marasm, să intervenim pe lângă autorităţile culturale locale să le creeze un simplu statut de fotbalişti, adică slujbe fără o excesivă prestaţie de muncă, iar aceasta numai pentru vreo doi ani (în loc de o viaţă întreagă, aşa cum vor beneficia fotbaliştii, după vreo 4-5 ani de strălucire, urmând apoi să greveze 40-50 de ani asupra bugetului obştesc cu modesta lor pregătire), să le creăm, aşadar, o asemenea situaţie încât, relativ liberi fiind câteva ore pe zi, să-i supunem unui serios antrenament.

Fie că vor fi matematicieni tineri, fizicieni, biologi, istorici, sociologi sau cercetători filozofici, vom încerca să-i pregătim astfel încât, după vreo doi ani, sau să se arate capabili de a deveni oameni de cultură adevărată şi eventual să poată fi trimişi să-şi desăvârşească studiile, sau să admită singuri că nu sunt în stare să facă o adevărată cultură de performanţă, şi atunci să-i lăsăm în neantul profesiunii şi destinului lor, căutând mai departe sau îndemnând pe alţi bătrâni ai cetăţii să caute mai departe aur în nisipul culturii româneşti, acel aur fără de care o cultură şi un popor pot trece prin istorie, o pot chiar domina câteva secole, ca fraţii turci, dar până la urmă se duc cu milioanele să măture străzile altora, cum fac acum foştii noştri stăpânitori în ţara lui Kant, a lui Goethe şi a lui Hegel.”

CONSTANTIN NOICA, Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.

Publicitate