Modestia normalităţii

Conservatorismul nu s-a născut ca o ideologie sau dintr-un calcul politic, ci reprezintă un stil de viaţă. Adepţii săi practică realismul epistemic, apelul la memorie şi onestitatea morală sub titlu de exerciţiu matinal. Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea „cu timp şi fără timp” a neorânduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare. Căci ce altceva este respectul pentru tradiţie decât simţământul natural al evlaviei pentru cei care, înainte ca tu să fi biruit capriciile adolescenţei sau angoasele tinereţii, au zidit ceva temeinic şi stăruitor peste atâtea generaţii? Un atribut mai potrivit al acestei partide, aşadar, mi se pare „purtarea de grijă” şi refuzul insomniac al uitării. Conştiinţa conservatoare se teme să piardă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, chiar fără regrete sau doliul cuvenit, patrimoniul decenţei şi capitalul bunului-simţ, păstrate de-a lungul secolelor prin vigilenţa unor paznici de far. Pentru a ilustra acest adevăr, aş oferi trei exemple.

În plan economic, vocea situată la centru-dreapta va da glas raţiunii care spune: omul întreprinzător – de la vânzătorul de cireşe până la şeful de corporaţie high-tech – nu trebuie împovărat cu zeciuieli, ci stimulat pentru mai multă creativitate, inovaţie şi muncă. Eşti liber şi demn, apoi, atunci când îţi asumi riscul de-a pierde, respecţi cultura legii, îţi onorezi partenerii de afaceri şi respecţi clauzele contractuale, alegând singur, fără intruziunea statului, viitorul propriilor tale investiţii financiare. Cunoscând regulile pieţei libere, conservatorul este avertizat asupra corelaţiei naturale între venituri şi cheltuieli. Când trăieşti excesiv pe datorie trebuie să-ţi schimbi stilul de viaţă ― iar nu să implori taxarea populistă a bogaţilor, socotindu-ţi propria meserie o menire indispensabilă pentru întreaga umanitate. Evident, ataşamentul faţă de lucrurile materiale este corectat printr-o conectare la ordinea transcendentă, unde legea spiritului înfrânge boldul cărnii. Pe scurt: confruntarea lucidă şi neresemnată a limitelor proprii face parte din reţeta înţelepciunii practice, anticipând elogiul luminos al carităţii şi al moderaţiei.

În sfera educaţiei, apoi, conservatorul va deplânge monopolul pedagogiei etatiste, deconectarea faţă de specificul culturii locale şi descurajarea ministerială a oricărei iniţiative private. La vârsta formării caracterelor nu poţi reteza zborul spre virtuţile înalte, subminând apoi ideea de cultură generală printr-o falsă şi oportunistă „specializare”, de tipul termitei. Acumularea haotică de informaţii disparate nu se compară cu achiziţia temeinică şi răbdătoarea a instrumentelor de cunoaştere a lumii: gramatica limbii materne, ştiinţele naturii, logica, retorica, dreptul, istoria naţională, literatura comparată, limbile străine, filozofia. Este absurd ca „orele opţionale” cu oferte derizorii să sufoce „viziunea elitistă” despre canonul ştiinţei sau un minim cursus honorum. În sfârşit, oamenii s-au iubit şi au legat prietenii chiar şi fără orele obligatorii de educaţie sexuală ― o iniţiativă menită să compenseze în cheie biologistă şi într-o stilistică gregară dispariţia frumuseţii pudice, a memoriei poetice, a imaginaţiei literare sau, pe scurt, a misterului persoanei. Îndepărtaţi de arta conversaţiei elevate ori de pelerinajul prin marile biblioteci, dar intoxicaţi prin televizor şi limitaţi la un vocabular cu tracţiune de asin, studenţii noştri vor distinge mai greu între nesimţire şi candoare, între impostură şi cinste, între erudiţia substanţială şi savantlâcul de pomadă. Aşa se naşte dictatura „experţilor” guvernamentali, superstiţia consilierilor de imagine şi alte mituri urbane ori dogme monden-seculare.

În sfârşit, pe plan social, conservatorul preţuieşte familia. Nu vorbim aici despre un ritual lăcrămos-fotografic ori despre nişte sloganuri de mobilizare împotriva unei alarmante natalităţi negative. Vorbind despre familie, conservatorii păstrează în primul rând reflexul gratitudinii faţă de cei prin care, şi noi, şi ei, am ajuns cu toţii oameni. Păzind ordinea firii, fără să accepte perversitatea dorinţei fără stăpân şi recuzând faustismul tehnologiei reproductive, apologetul monogamiei tradiţionale dispreţuieşte reinventarea omului de către om. Sunt mult mai multe lucruri de câştigat din dragostea pentru geometria indicibilă a relaţiilor afective care, deopotrivă spontan şi miraculos, comunică între copil, mamă, tată şi bunici. A fi conservator înseamnă să accepţi lecţia acestei experienţe inepuizabile a continuităţii între generaţii, pe care inteligenţa noastră nu oboseşte s-o contemple între leagăn, anii maturităţii, prima pensie şi ultimul parastas. Apărarea familiei revine la protejarea unei incomparabile experienţe umane, în absenţa căreia ne condamnăm la suicidul demografic, lent şi sigur. Refuzând cosmopolitanismul unei „diferenţe” sterpe, fără direcţie sau identitate precisă, conservatorii propun opţiunea fidelităţii. Ş.a.m.d.

Rezumând, aşadar: conservatorismul este un mănunchi de opţiuni plurale care, deşi intersectează câmpul reflecţiei teologice, refuză să devină o religie politică, presărată cu decizii infailibile ori ambiţii imperiale. Oricare ţi-ar fi setul de principii doctrinare, în fond, o agendă devine convingătoare numai prin stilul persoanei şi onestitatea unei prezenţe nemijlocite. Da: respectul pentru valorile perene, libertatea individuală, proprietate privată şi integritate morală sunt opusul progresismului isteric, al colectivismului sindicalist, al intervenţionismului guvernamental şi al omniscienţei birocratice. Dar chiar dacă ventilează prin agora „valorile tradiţei”, nu poate fi conservator insul care se răsteşte întruna, vociferează idiosincratic ori tropăie pe mormintele aproapelui său. Intransigenţa unor convingeri religioase nu exclude supleţea expresiei libere. Ataşamentul sincer faţă de familie poate evita sacralizarea unui „noi” exclusivist-tribal ori fetişizarea idolatră a săculeţului cu pământ natal. Emoţiile patriotice rămân genuine atunci când sunt controlate de auto-ironie, respectul pentru vecini şi raţiune critică.

Conservatorii, pe scurt, vor câştiga aderenţi în spaţiul public doar redescoperind minţi şi inimi capabile de gândire clară, bunătate inteligentă, civilitate şlefuită, răbdare neobosită, tonul calm al rostirii şi punctuaţie riguroasă într-un mesaj al speranţei.

Mihail NEAMŢU

(Dilema Veche, iunie 2009)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: