Declin occidental şi moartea unui idol: Michael Jackson (Hotnews.ro)

30 Iunie 2009

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. MJ a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

Vlăstarul unei familii înzestrate muzical, MJ a venit în lume ca fiecare dintre noi: inocent şi promiţător. Munca şi talentul l-au făcut rapid popular într-o lume avidă de nou şi splendoare. A pornit la drum timid, inofesiv, simpatic. Debutul triumfal, angajând sute de concerte pe trei continente, a fost înghiţit rapid de şirul unor patetice eşecuri personale. După zeci de albume vândute în beneficiul unei averi considerabile, o duzină de operaţii estetice (câteva datorate unui nefericit accident pirotehnic pe scenă), experimente maritale ratate şi aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfârşit printr-o negare stranie a propriei sale umanităţi.

Chiar şi aşa, s-au găsit milioane de „fani şi admiratori” să bocească moartea acestui idol, de la Madonna, Mariah Carey şi Paul McCartney până la Nelson Mandela, Barack Obama, Bill Clinton, Colin Powell şi Adrian Năstase. A lipsit, pesemne, doar Regina Marii Britanii… Unde este discernământul? Când un soldat american moare în Afghanistan, pentru a da o şansă la educaţie copiilor şi femeilor aflaţi sub teroarea talibanilor, mass-media tace. Când tânăra Neda a fost ucisă pe străzile Teheranului de miliţiile lui Ahmadinejad, comentariile au rămas superficiale. Nimeni nu s-a grăbit să instituie medalia „Neda Agha-Soltan” pentru suporterii libertăţii din lumea arabă. În schimb, CNN a oferit transmisiunea live de la înmormântarea mega-starului, cu numeroase intervenţii din lumea show-biz. În timp ce unii vedeau fantome la domiciliul lui MJ, poliţiştii investigau bârfele din jurul alcovului-vedetă. Facebook a raportat şapte milioane de fani înscrişi în doar câteva zile. Politicienii au fost chemaţi şi ei să ţeasă un scurt elogiu funerar, cu acelaşi limbaj de lemn, bun pentru doar pentru chipuri cioplite. Printre trandafiri, lacrimi şi laseri, un „reverend” l-a disculpat pe Michael de orice posibilă mefienţă a contemporanilor. „Omagiu planetar!” au titrat ziarele, căutând să împăieze mai departe spectrul terifiant al unui asurzitor vid existenţial.

M-am întrebat, atunci, cu egală sinceritate: unde se ascunde stima de sine a Occidentului în aceste clipe? Care sunt criteriile după care ajungem să onorăm o personalitate publică? În ce fel distingem într-un produs mass-media şi un creator capabil să existe şi în absenţa reflectoarelor? Cum raportăm virtutea privată la excelenţa publică atunci când avem de-a face cu artişti (marcaţi profund de tumultul propriei subiectivităţi), genii intelectuale din zona tehnică (unde obiectivitatea unei descoperiri ştiinţifice fac irelevante derapajele biografice)? Cum poate acelaşi Occident să-l venereze pe Ioan Paul al-II-lea, într-un deces onorat de atâţia şefi de stat, dar şi pe Michael Jackson? Pregăteşte cultura de masă eutanasierea acelei părţi virile de cultură vestică, prin care s-au născut instituţiile politice stabile şi performanţele prosperităţii sale economice? Cum ar percepe o cu totul altă lume — de la telespectatorii Al-Jazeera în lumea musulmană până la confucienii puritani ai Chinei — un asemenea raport media despre nihilismul apusean? Când nostalgia adolescenţei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcăm definitiv sfârşitul unei ere?

Să mă explic. Prin faptul că n-a ştiut niciodată ce hram poartă, Jackson defineşte în mod pregnant evoluţia noţiunii de multiculturalism. Bărbat de culoare neagră, MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident), cât şi identitatea rasială (prin schimbarea parţial involuntară a tenului feţei). „Iubind” un asemenea personaj, timpurile noastre au ajuns, filozofic vorbind, să mizeze totul pe diferenţă, refuzând conceptul de identitate stabilă. Subiect transcendental nu există: viaţa rămâne, fără prea mare efort ori sacrificiu, o alcătuire de contingenţe stranii.

Împreună cu alţi cantautori ai ultimelor decenii, MJ a refuzat „jugul” tradiţiilor formatoare, definind aşteptările unei întregi generaţii de tineri americani întorşi cu spatele la memorie, loialitate, ştiinţă, muncă sau datorie. Era şi normal, vor spune unii, căci altarul la care Michael Jackson a oficiat s-a numit, simplu, entertainment. Un sacerdoţiu condamnat la ura de sine, atunci când artistul este incapabil de auto-ironie, curaj în vicisitudini şi libertate faţă de capriciile unui ego smiorcăit. Jackson, în schimb, a preferat să dea vina pe trecut. Tatăl, bunăoară, îi reproşase în copilărie că avea nasul borcănat. Amintindu-şi episodul către 30 de ani, MJ a izbucnit în plâns. Se vor găsi probabil mulţi doctoranzi în psihologie care să-i dea şi astăzi dreptate…

Nici „arta“ lui MJ n-a funcţionat vreodată ca vas comunicant pentru celelalte discipline care cultivă sufletul. De aici, insistenţa pe elementul dionisiac şi proiecţia „actantului” într-un decor science-fiction. Jackson nu are nimic cu tradiţia care spune că marii pictorii au avut la bază lecturi fundamentale; că poeţii rămaşi în istorie n-ar fi strălucit fără întreţinerea unei pasiuni intelectuale secrete, de la matematică sau astronomie şi până la teoria culorilor. V-aş întreba însă pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit sau măcar a răsfoit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Ce secole? Chiar şi fără această fixaţie elitistă pentru bibliotecă, oricine a putut vedea că MJ optase, sub raportul textelor, pentru decadenţa alegră şi ponciful subnutrit. Se îmbrăca şi se dezbrăca cu acelaşi prost gust consacrat de vedetele din Hollywood. Pe scurt: kitsch debordant şi insecuritate psihologică extremă.

Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic. Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie… Pe această temă delicată, inspirată de zeul Priapus, poetul MJ a scris şi câteva versuri. Să nu le uităm: „haide pe podea (Get on the Floor) şi dansează cu mine / îmi place mai ales modul în care îţi mişti… ştii tu ce (I Love The Way You Shake Your Thing, Especially)”. În faţa acestor mărturisiri pudice, cine n-ar mai subscrie acum la evocarea domnului Ion Iliescu – republicanul socialist care, în absenţa vizelor corecte din paşaportul monarhului Mihai I, l-a întreţinut în 1992 pe „regele-pop” Michael? Spre deosebire de golanii Pieţei Universităţii, acest american răsfăţat de poporul român „a fost un om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumită inocenţă specifică copilăriei.” În traducere liberă: o inteligenţă de sugar şi un comportament psihanalitic, pe măsură.

Scena şi televiziunile i-au tolerat sau chiar dezvoltat lui MJ o pletoră de gusturi bizare. Acasă, însă, povesteau vecinii, Jackson părea mult mai relaxat. Trecut prin două divorţuri oficiale şi câteva prietenii travestite cu efebi sau bărbaţi pentru toate ploile, MJ a ales să aibă copii, în cele din urmă. Aceştia, însă, n-au venit decât mai târziu, fiind născuţi dintr-o altă stirpe. Inseminarea artificială a mamei este şi acum subiect de scandal. În orice caz, pe cei doi băieţei adoptaţi (aflaţi acum la 12 şi 7 ani) i-a numit tandru şi plin de imaginaţie: „Prince Michael I” şi „Prince Michael II”. De botez nu putea fi vorba, căci la Hollywood şedinţele de yoga şi scientologie au înlocuit demult recursul la religia creştină. MJ i-a iubit aşa cum a ştiut şi a putut, lăsându-le moştenire ruşinea unor scandaloase dosare de presă despre un tată debil, ridicol şi pre-senil.

În ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie, avându-l frecvent în preajmă (videograf personal) pe Marc Shaffer – producător de materiale interzise copiilor sub 18 ani. La palatul său din Neverland, MJ invita apoi adolescenţi şi copii care, după vizite prelungite şi vizionări de filme, puteau rămâne peste noapte. Un „babysitter”, aşadar, după cum mărturisea sora lui, La Toya Jackson, într-un interviu din 1993. Mai puţin eufemistic, Andrew Breitbart, autorul unui studiu revelator despre mizeria vedetelor din zona L.A., l-a definit pe acest MJ în aceşti termeni: „a well financed variation on the molester with an ice cream truck.”[1] Joaca cu copiii avea loc în acelaşi pat, în compania jocurilor video, a televizorului cu satelit şi, desigur, a cimpanzeului Bubbles. Răsfăţând acest exemplar al primatelor din jungla africană, Jackson aducea nu atât un crud elogiu darwinismului, cât mai ales descoperea şansa unei frăţietăţi peste milenii. Convingerile ecologice ale regiunii i-au permis maimuţei adoptate să împărtă acelaşi closet cu nefericitul său prieten şi patron: MJ.

O dată împăcat cu strămoşii, Jackson a putut începe lupta cu timpul prezent. L-au hărţuit pesemne rudele, jurnaliştii, amanţii şi impresarii, dar ceea ce l-a doborât, peste toate, a fost nimicul, teama de adevăr şi demonul celebrităţii. Acuzaţiile repetate de pedofilie s-au soldat cu lungi procese, două achitări şi milioane de dolari plătite în contul avocaţilor. Într-un accent penitenţial, poate, Michael Jackson a îmbrăţişat şi Islamul. Şi totuşi, nimic nu l-a oprit să arate, la o vârstă perfect rezonabilă, trist ca o paiaţă. Privirea mereu abătută, conturul feţei modificat, cu buzele rujate, surprins uneori pe tocuri, omul din MJ era de negăsit şi de nerecunscut. De altfel, într-o surprinzătoare notaţie din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu îi comenta astfel apariţia: „O marionetă perfectă! Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a arăta mai puţin decât este!”

Un efort susţinut de-a afirma, de-a reveni şi de-a confirma se trezeşte în faţa repetiţiei crispate. Accente de candoare şi normalitate se prăbuşesc într-un şuvoi de gesturi fără sens. Atunci când muzica întrerupe corespondenţa cu sufletul şi se adresează doar unei părţi din creier, nerozia atinge apogeul. A fi show-man nu te transformă automat într-un posesor de licenţe muzicale. Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii ultimului Michael Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă.

Sub raportul biografiei, MJ prelungeşte traiectoria „stelelor căzătoare” din universul muzical euro-american. Foarte timpuriu, Elvis Aaron Presley (1935-1977) a pierit şi el înecat în amfetamine. Jim Morrison (1943-1971), răposat la doar 27 de ani, a pierdut bătălia cu hectolitrii de alcool şi gramajele consistente de heroină. Apoi talentaţi muzicieni ca Janis Joplin, Robert Quine sau Freddie Mercurie, actori promiţători ca River Phoenix sau Glenn Quinn, etcaetera — căci lista face un slalom democratic printre întâlnirea cu virusul HIV şi praful de cocaină, fără să dea semne că s-ar opri. Între Beverly Hills 90210 şi vaporul Titanic, similarităţile sunt mai multe decât întâmplătoare. Raportul idol-scenă instituie dialectica negativă (s-o numim detox-retox?) pe care niciun comentariu sentimental n-o va putea camufla. Relaţia dintre vedetă şi public se bazează pe o canibalizare reciprocă — fapt soldat cu moartea prematură a artistului şi infantilizarea prelungită a fanilor.

Avem şi noi o vină, în tot acest hăţiş? Am spus cumva şi noi, anything goes? Până când şi cu ce consecinţe? Răspunsul ideal, deci antiteza, ar putea să vină numai din interiorul culturii occidentale. În lumea controlată de MTV, Atomic sau Etno-Folk, totuşi, este implauzibilă resurecţia sensibilităţii maselor secularizate pentru adevăratele valori: de la clasici şi preclasici până la vocile unui modal jazz sau ale unui pop liric, curat şi parfumat. Niciodată nu vom vedea milioane de abonaţi la John Dowland, J.S. Bach sau Albinoni, la Mahler, Rahmaninov sau Puccini, fără să fie uitaţi Louis Amstrong sau John Coltrane, Arvo Pärt, Cesária Évora ori Johnny Răducanu, Seldom Scene sau Stela Enache. Aceasta înseamnă, totodată, o răzbunare faţă de tot ce înseamnă armonie, continuitate, subtilitate.

Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută iar Occidentul nu se va trezi din captivitatea idolatră decât printr-o presiune venită din afară. Un ochi atent vede la marginile spaţiului nord-atlantic un Iran nervos, cu ambiţii nucleare precise; o Rusie resentimentară şi neadormită; un Magreb iconoclast, monodic şi inflaţionar sub raport demografic, plus un Orientul mijlociu controlat în mare parte de ideologíi talibane. Văzând preocupările presei occidentale, stresată între o relatare despre pantofii lui Michelle Obama şi testamentul lui Michael Jackson, vecinii noştri vor continua să preseze. Antipatici şi agresivi, ei vor să dea deşteptarea, cântând şi strigând în propria lor gamă şi hoardă: „Invincible”!

(iunie 2009)

Anunțuri

Michael Novak, despre criza economică şi ereziile stângii (First Things)

29 Iunie 2009

What exactly is in Pope Benedict XVI’s new encyclical on the economy and labor issues is not yet known. Catholic leftists and progressives, though, are already trembling with excitement. Three glaring errors have already appeared in these heavily panting anticipations.

An accurate presentation of real existing capitalism requires at least three modest affirmations:

1. Markets work well only within a system of law, and only according to well-marked-out rules of the game; unregulated markets are a figment of

imagination.

2. In actual capitalist practice, the love of creativity, invention, and groundbreaking enterprise are far more powerful than motives of greed.

3. The fundamental systemic motive infusing the spirit of capitalism is the imperative to liberate the world’s poor from the pre-modern ubiquity of grinding poverty. This motive lay at the heart of Adam Smith’s important victory over Thomas Malthus concerning the coming affluence—rather than starvation—of the poor.


Allen Vizzutti: Telemann Concerto

27 Iunie 2009

Ioan T. Morar: O noapte cu Neda. Apoi o veşnicie, tot cu ea! (Cotidianul)

26 Iunie 2009

Niciodată filosofia islamică pe care ai studiat-o, Neda, nu va fi în stare să explice de ce a trebuit să primeşti un glonţ în gît, de ce viaţa ta a trebuit să se sfîrşească aşa de brusc. De altfel, toate filosofiile lumii ar trebui să se adune ca să găsească un motiv pentru care oamenii să moară de tineri, din cauza altor oameni.

Eşti frumoasă, Neda. Ochii tăi verzi privesc în obiectivul aparatului foto şi habar nu ai că diafragma care se deschide brusc în interiorul obiectivului este felul în care îţi trage cu ochiul, pentru ultima oară, viaţa.

Eşti frumoasă, Neda, şi puţini din Teheran îţi pot sune asta. Pentru că te întîlneşti cu puţini. Iar faţa ta luminoasă e socotită de prea puţini ca o frumuseţe. Mulţi văd în ea sfidarea legilor islamice, acceptarea putreziciunii care înseamnă democraţia. Dar tu, Neda, ştii că nu e aşa. Tu ştii că demnitatea femeii nu e un moft, ştii că frumuseţea se ofileşte sub toate baticurile ayatolahilor, ştii că nu putem fereca sub cîrpe zîmbetul, licărul de lumină din ochi, tresărirea sănătoasă a obrajilor.

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă precum vechile cetăţi din Turcia. Ţară pe care ai iubit-o, ţară din care era iubitul tău. Ai visat să fii ghidă pentru turiştii turci, să le arăţi minunăţiile ţării tale. Ar fi fost extraordinar! Da, ai fi vorbit limba turcă şi s-ar fi simţit accentul, în fond, e departe limba persană de cea turcă! Dar, din cîte îi ştii, turcii ar fi fost încîntaţi de accentul tău! Ar fi zîmbit şi te-ar fi rugat, veseli,  să repeţi. I-ar tu ai fi repetat cu toată nevinovăţia accentelor greşite! Da, era o slujbă bună, aceea de ghid, plătită binişor, aducînd bani şi celorlalţi din jurul tău. Şi cum i-ai fi dus pe turişţi la chioşcul de halva,  la terasa cu bragă, la magazinaşul cu monede rare! Să cumpere şi să-şi amintească multă vreme de acum de ghida lor frumoasă din Teheran!

Eşti frumoasă Neda. Mai stai aici, lîngă noi. Noaptea e încă tînără! De mîine ai în faţă veşnicia! Mai spune-ne ceva despre orele tale de vioară. Despre melodiile pe care le repetai toată ziua în gînd, despre degetele tale care luau, pe negîndite, poziţie pe gîtul imaginar al viorii: şi-n campus, şi-n piaţa de flori, şi-n faţa pieţii de fructe din Teheran. Şi despre pianul pe care l-ai comandat, spune-ne, Neda, pianul pe care l-ai visat ani de-a rîndul. De atunci  cînd ai văzut, prin antena clandestină, canalul de muzică simfonică. Înseamnă că te iubesc mult ai tăi, şi părinţii, şi cei doi fraţi, de au adunat bani pentru un asemenea vis. Nu mai e mult şi vine pianul. Da, negustorul a spus că e pe drum, vine cu camionul din Germania. Trece prin multe vămi. Logodnicul tău, Caspian Makan, fotoreporter turc, abia aştepta să te fotografieze lîngă pian, în lumina asfinţitului. Erau, pe vremuri, mulţi fotoreporteri în Teheran şi toţi vorbeau despre lumina specială a oraşului. Acum sunt tot mai puţini, deşi lumina e aceeaşi. Oraşul e acelaşi. Viaţa nu mai e, din păcate, aceeaşi.

Eşti frumoasă, Neda. Şi chiar aşa, cum eşti tu, nebătăioasă, reuşeşti să-i tulburi pe cei cu sîngele adunat în telecomanda ayatolahului. Chiar şi ei ar recunoaşte evidenţa: eşti frumoasă, dar ăsta e un păcat, Neda! Frumuseţea trebuie înfundată în cîrpe, ascunsă, ciopîrţită, umbrită. Frumuseţea ta i-a jignit destul! Frumuseţea ta merită un glonţ!

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă ca o revoluţie nereuşită.

Ioan T. Morar


Sir John Keegan, historian of war

26 Iunie 2009

File din Pateric

25 Iunie 2009

1). Era in Tebaida un batran pe nume Hierax, care ajunsese la varsta de aproape optzeci de ani. Diavolii, care voiau cu orice chip sa-l faca sa se poarte fara bagare de seama din pricina anilor celor multi, venira intr-una din zile la el si-i zisera astfel:”Batrane, ce te vei face, ca mai ai de trait cincizeci de ani?” El le-a raspuns:”M-ati maniat tare, caci mi-a fost dat sa traiesc doua sute de ani!”. Atunci diavolii l-au parasit urland.

2). Episcopul dintr-un oras cazu prada desfranarii prin lucrare diavoleasca. Intr-o zi, pe cand era la slujba, cum nimeni nu-i stia pacatul, acesta il marturisi in fata poporului, zicand: :”Am pacatuit”. Apoi isi lasa vesmintele pe altar si spuse: „Nu mai pot fi episcopul vostru”. Cu totii plansera si strigara:”Sa cada acest pacat asupra noastra, dar ramai pe mai departe episcopul nostru”. El raspunse:” De vreti sa raman episcopul vostru, faceti ce va voi spune”. El puse sa inchida usile bisericii, apoi se culca cu fata la pamant inaintea unei usi laturalnice si zise:”Cel ce va trece fara sa ma calce in picioare nu va avea parte cu Dumnezeu”. Ei facura precum le-a cerut; si dupa ce a iesit ultimul, s-a auzit un glas din cer care spunea:„Pentru marea lui smerenie, i-am iertat pacatul”.

3). Un frate vietuia intr-o chilie din Egipt si stralucea prin marera sa smerenie. Or, el avea o sora, care traia la oras in desfrau si din pricina ei se pierdeau foarte multe suflete. Batranii il tot indemnau pe acel frate si-l trimiteau sa mearga la oras s-o caute pe acea femeie, sora lui, ca sa opreasca acele pacate ce se faceau din pricina ei. Cand acesta ajunse in locul unde locuia ea, unul din cei din preajma acesteia merse si-i spuse:”Iata ca fratele tau este la usa”. Aceasta, tulburata foarte, isi parasi ibovnicii si se repezi, cu capul descoperit, in intampinarea fratelui sau. Cum ea venea sa-l imbratiseze, el ii zise: „Surioara draga, ai mila de sufletul tau, caci multi cad din pricina ta. Vum vei putea tu indura chinurile vesnice, cele infricosate?” Ea, tremurand, il intreba atunci: „Stii tu oare daca m-as putea mantui de acum inainte?” Iar el ii raspunse:” Daca vrei cu adevarat acest lucru, vei putea afla mantuire” Ea se arunca atunci la picioarele lui si-l ruga sa o ia in pustie. El ii zise :”Acopera-ti capul si urmeaza-ma„. Ea spuse atunci :”Mai bine calc aceasta porunca si ies cu capul descioperit, decat sa ma intorc in temnita desfranarii”. El o ducea catre locul ispasirii. Vazand oameni pe drum, el se gandi ca se vor intalni cu acestia si-i zise:”Cum nu toti cei care ne vor vedea stiu ca tu mi-esti sora, indeparteaza-te pana ce vom fi trecut”. Dupa ce acestia trecura, el ii zise:” Sa ne urmam drumul, surioara”. Cum ea nu-i raspunse, el intoarse capul si vazu ca aceasta murise. Atunci vazu ca urmele pe care le lasasera picioarele sale erau insangerate, caci plecase desculta.Atunci cand fratele ei a povestit toate acestea batranilor, acestia se sfatuira intre ei. Dar Dumnezeu ii lamuri acest lucru unuia dintre batrani:”Cum aceasta n-amai purtat grija vreunui lucru vremelnic si cum a uitat pana si de trupul sau si nu s-a mai plans nici macar din pricina ranilor sale, pentru aceasta Eu am primit cainta sa”.



Traian Ungureanu propune o declaraţie de avere pentru ziariştii importanţi ai principalelor grupuri de presă

25 Iunie 2009

Traian Ungureanu, proaspăt revenit pe blog, lansează o importantă provocare:

Presa are un ghid sigur în propriul patronat (acei domni care deţin pe lîngă grupurile de presă şi interesele pe care trebuie să le apere grupurile de presă) iar mulţi dintre campionii deontologiei mobile şi selective sînt datori cu o declaraţie sau măcar cu o schiţă de declaraţie de avere. Asta pentru că, touşi, cine face judecăţi publice ar trebui să se expună public, pînă la capăt. În plus, ar fi interesant de stabilit corelaţia între patosul pro-pensionari, pro-bugetari, anti-corupţie al acestor oameni şi vilele din curtea caselor lor, maşinile din curtea vilelor din curtea caselor şi conturile din băncile foarte depărtate de curtea vilelor din curtea caslor lor. Am avea o suită nesfîrşită de suprize savuroase şi bogate în zerouri. Mă refer şi la sume şi la oameni.

Pentru a completa doar lista cu sugestii, cred că la fel de interesant ar fi de ştiut care sunt veniturile rectorilor universitari şi ale decanilor de la facultăţile de stat, după cum important de ştiut (cel puţin pentru sănătatea vieţii noastre comunitare)  ar fi venitul liderilor de biserici şi organizaţii religioase (scandaluri de acest fel au zguduit bisericile ortodoxe din America şi Grecia). Transparenţa este cel mai sănătos principiu de restaurare a încrederii între oameni. „Căci nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12, 2).