Declin occidental şi moartea unui idol: Michael Jackson (Hotnews.ro)

30 iunie 2009

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. MJ a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

Vlăstarul unei familii înzestrate muzical, MJ a venit în lume ca fiecare dintre noi: inocent şi promiţător. Munca şi talentul l-au făcut rapid popular într-o lume avidă de nou şi splendoare. A pornit la drum timid, inofesiv, simpatic. Debutul triumfal, angajând sute de concerte pe trei continente, a fost înghiţit rapid de şirul unor patetice eşecuri personale. După zeci de albume vândute în beneficiul unei averi considerabile, o duzină de operaţii estetice (câteva datorate unui nefericit accident pirotehnic pe scenă), experimente maritale ratate şi aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfârşit printr-o negare stranie a propriei sale umanităţi.

Chiar şi aşa, s-au găsit milioane de „fani şi admiratori” să bocească moartea acestui idol, de la Madonna, Mariah Carey şi Paul McCartney până la Nelson Mandela, Barack Obama, Bill Clinton, Colin Powell şi Adrian Năstase. A lipsit, pesemne, doar Regina Marii Britanii… Unde este discernământul? Când un soldat american moare în Afghanistan, pentru a da o şansă la educaţie copiilor şi femeilor aflaţi sub teroarea talibanilor, mass-media tace. Când tânăra Neda a fost ucisă pe străzile Teheranului de miliţiile lui Ahmadinejad, comentariile au rămas superficiale. Nimeni nu s-a grăbit să instituie medalia „Neda Agha-Soltan” pentru suporterii libertăţii din lumea arabă. În schimb, CNN a oferit transmisiunea live de la înmormântarea mega-starului, cu numeroase intervenţii din lumea show-biz. În timp ce unii vedeau fantome la domiciliul lui MJ, poliţiştii investigau bârfele din jurul alcovului-vedetă. Facebook a raportat şapte milioane de fani înscrişi în doar câteva zile. Politicienii au fost chemaţi şi ei să ţeasă un scurt elogiu funerar, cu acelaşi limbaj de lemn, bun pentru doar pentru chipuri cioplite. Printre trandafiri, lacrimi şi laseri, un „reverend” l-a disculpat pe Michael de orice posibilă mefienţă a contemporanilor. „Omagiu planetar!” au titrat ziarele, căutând să împăieze mai departe spectrul terifiant al unui asurzitor vid existenţial.

M-am întrebat, atunci, cu egală sinceritate: unde se ascunde stima de sine a Occidentului în aceste clipe? Care sunt criteriile după care ajungem să onorăm o personalitate publică? În ce fel distingem într-un produs mass-media şi un creator capabil să existe şi în absenţa reflectoarelor? Cum raportăm virtutea privată la excelenţa publică atunci când avem de-a face cu artişti (marcaţi profund de tumultul propriei subiectivităţi), genii intelectuale din zona tehnică (unde obiectivitatea unei descoperiri ştiinţifice fac irelevante derapajele biografice)? Cum poate acelaşi Occident să-l venereze pe Ioan Paul al-II-lea, într-un deces onorat de atâţia şefi de stat, dar şi pe Michael Jackson? Pregăteşte cultura de masă eutanasierea acelei părţi virile de cultură vestică, prin care s-au născut instituţiile politice stabile şi performanţele prosperităţii sale economice? Cum ar percepe o cu totul altă lume — de la telespectatorii Al-Jazeera în lumea musulmană până la confucienii puritani ai Chinei — un asemenea raport media despre nihilismul apusean? Când nostalgia adolescenţei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcăm definitiv sfârşitul unei ere?

Să mă explic. Prin faptul că n-a ştiut niciodată ce hram poartă, Jackson defineşte în mod pregnant evoluţia noţiunii de multiculturalism. Bărbat de culoare neagră, MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident), cât şi identitatea rasială (prin schimbarea parţial involuntară a tenului feţei). „Iubind” un asemenea personaj, timpurile noastre au ajuns, filozofic vorbind, să mizeze totul pe diferenţă, refuzând conceptul de identitate stabilă. Subiect transcendental nu există: viaţa rămâne, fără prea mare efort ori sacrificiu, o alcătuire de contingenţe stranii.

Împreună cu alţi cantautori ai ultimelor decenii, MJ a refuzat „jugul” tradiţiilor formatoare, definind aşteptările unei întregi generaţii de tineri americani întorşi cu spatele la memorie, loialitate, ştiinţă, muncă sau datorie. Era şi normal, vor spune unii, căci altarul la care Michael Jackson a oficiat s-a numit, simplu, entertainment. Un sacerdoţiu condamnat la ura de sine, atunci când artistul este incapabil de auto-ironie, curaj în vicisitudini şi libertate faţă de capriciile unui ego smiorcăit. Jackson, în schimb, a preferat să dea vina pe trecut. Tatăl, bunăoară, îi reproşase în copilărie că avea nasul borcănat. Amintindu-şi episodul către 30 de ani, MJ a izbucnit în plâns. Se vor găsi probabil mulţi doctoranzi în psihologie care să-i dea şi astăzi dreptate…

Nici „arta“ lui MJ n-a funcţionat vreodată ca vas comunicant pentru celelalte discipline care cultivă sufletul. De aici, insistenţa pe elementul dionisiac şi proiecţia „actantului” într-un decor science-fiction. Jackson nu are nimic cu tradiţia care spune că marii pictorii au avut la bază lecturi fundamentale; că poeţii rămaşi în istorie n-ar fi strălucit fără întreţinerea unei pasiuni intelectuale secrete, de la matematică sau astronomie şi până la teoria culorilor. V-aş întreba însă pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit sau măcar a răsfoit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Ce secole? Chiar şi fără această fixaţie elitistă pentru bibliotecă, oricine a putut vedea că MJ optase, sub raportul textelor, pentru decadenţa alegră şi ponciful subnutrit. Se îmbrăca şi se dezbrăca cu acelaşi prost gust consacrat de vedetele din Hollywood. Pe scurt: kitsch debordant şi insecuritate psihologică extremă.

Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic. Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie… Pe această temă delicată, inspirată de zeul Priapus, poetul MJ a scris şi câteva versuri. Să nu le uităm: „haide pe podea (Get on the Floor) şi dansează cu mine / îmi place mai ales modul în care îţi mişti… ştii tu ce (I Love The Way You Shake Your Thing, Especially)”. În faţa acestor mărturisiri pudice, cine n-ar mai subscrie acum la evocarea domnului Ion Iliescu – republicanul socialist care, în absenţa vizelor corecte din paşaportul monarhului Mihai I, l-a întreţinut în 1992 pe „regele-pop” Michael? Spre deosebire de golanii Pieţei Universităţii, acest american răsfăţat de poporul român „a fost un om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumită inocenţă specifică copilăriei.” În traducere liberă: o inteligenţă de sugar şi un comportament psihanalitic, pe măsură.

Scena şi televiziunile i-au tolerat sau chiar dezvoltat lui MJ o pletoră de gusturi bizare. Acasă, însă, povesteau vecinii, Jackson părea mult mai relaxat. Trecut prin două divorţuri oficiale şi câteva prietenii travestite cu efebi sau bărbaţi pentru toate ploile, MJ a ales să aibă copii, în cele din urmă. Aceştia, însă, n-au venit decât mai târziu, fiind născuţi dintr-o altă stirpe. Inseminarea artificială a mamei este şi acum subiect de scandal. În orice caz, pe cei doi băieţei adoptaţi (aflaţi acum la 12 şi 7 ani) i-a numit tandru şi plin de imaginaţie: „Prince Michael I” şi „Prince Michael II”. De botez nu putea fi vorba, căci la Hollywood şedinţele de yoga şi scientologie au înlocuit demult recursul la religia creştină. MJ i-a iubit aşa cum a ştiut şi a putut, lăsându-le moştenire ruşinea unor scandaloase dosare de presă despre un tată debil, ridicol şi pre-senil.

În ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie, avându-l frecvent în preajmă (videograf personal) pe Marc Shaffer – producător de materiale interzise copiilor sub 18 ani. La palatul său din Neverland, MJ invita apoi adolescenţi şi copii care, după vizite prelungite şi vizionări de filme, puteau rămâne peste noapte. Un „babysitter”, aşadar, după cum mărturisea sora lui, La Toya Jackson, într-un interviu din 1993. Mai puţin eufemistic, Andrew Breitbart, autorul unui studiu revelator despre mizeria vedetelor din zona L.A., l-a definit pe acest MJ în aceşti termeni: „a well financed variation on the molester with an ice cream truck.”[1] Joaca cu copiii avea loc în acelaşi pat, în compania jocurilor video, a televizorului cu satelit şi, desigur, a cimpanzeului Bubbles. Răsfăţând acest exemplar al primatelor din jungla africană, Jackson aducea nu atât un crud elogiu darwinismului, cât mai ales descoperea şansa unei frăţietăţi peste milenii. Convingerile ecologice ale regiunii i-au permis maimuţei adoptate să împărtă acelaşi closet cu nefericitul său prieten şi patron: MJ.

O dată împăcat cu strămoşii, Jackson a putut începe lupta cu timpul prezent. L-au hărţuit pesemne rudele, jurnaliştii, amanţii şi impresarii, dar ceea ce l-a doborât, peste toate, a fost nimicul, teama de adevăr şi demonul celebrităţii. Acuzaţiile repetate de pedofilie s-au soldat cu lungi procese, două achitări şi milioane de dolari plătite în contul avocaţilor. Într-un accent penitenţial, poate, Michael Jackson a îmbrăţişat şi Islamul. Şi totuşi, nimic nu l-a oprit să arate, la o vârstă perfect rezonabilă, trist ca o paiaţă. Privirea mereu abătută, conturul feţei modificat, cu buzele rujate, surprins uneori pe tocuri, omul din MJ era de negăsit şi de nerecunscut. De altfel, într-o surprinzătoare notaţie din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu îi comenta astfel apariţia: „O marionetă perfectă! Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a arăta mai puţin decât este!”

Un efort susţinut de-a afirma, de-a reveni şi de-a confirma se trezeşte în faţa repetiţiei crispate. Accente de candoare şi normalitate se prăbuşesc într-un şuvoi de gesturi fără sens. Atunci când muzica întrerupe corespondenţa cu sufletul şi se adresează doar unei părţi din creier, nerozia atinge apogeul. A fi show-man nu te transformă automat într-un posesor de licenţe muzicale. Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii ultimului Michael Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă.

Sub raportul biografiei, MJ prelungeşte traiectoria „stelelor căzătoare” din universul muzical euro-american. Foarte timpuriu, Elvis Aaron Presley (1935-1977) a pierit şi el înecat în amfetamine. Jim Morrison (1943-1971), răposat la doar 27 de ani, a pierdut bătălia cu hectolitrii de alcool şi gramajele consistente de heroină. Apoi talentaţi muzicieni ca Janis Joplin, Robert Quine sau Freddie Mercurie, actori promiţători ca River Phoenix sau Glenn Quinn, etcaetera — căci lista face un slalom democratic printre întâlnirea cu virusul HIV şi praful de cocaină, fără să dea semne că s-ar opri. Între Beverly Hills 90210 şi vaporul Titanic, similarităţile sunt mai multe decât întâmplătoare. Raportul idol-scenă instituie dialectica negativă (s-o numim detox-retox?) pe care niciun comentariu sentimental n-o va putea camufla. Relaţia dintre vedetă şi public se bazează pe o canibalizare reciprocă — fapt soldat cu moartea prematură a artistului şi infantilizarea prelungită a fanilor.

Avem şi noi o vină, în tot acest hăţiş? Am spus cumva şi noi, anything goes? Până când şi cu ce consecinţe? Răspunsul ideal, deci antiteza, ar putea să vină numai din interiorul culturii occidentale. În lumea controlată de MTV, Atomic sau Etno-Folk, totuşi, este implauzibilă resurecţia sensibilităţii maselor secularizate pentru adevăratele valori: de la clasici şi preclasici până la vocile unui modal jazz sau ale unui pop liric, curat şi parfumat. Niciodată nu vom vedea milioane de abonaţi la John Dowland, J.S. Bach sau Albinoni, la Mahler, Rahmaninov sau Puccini, fără să fie uitaţi Louis Amstrong sau John Coltrane, Arvo Pärt, Cesária Évora ori Johnny Răducanu, Seldom Scene sau Stela Enache. Aceasta înseamnă, totodată, o răzbunare faţă de tot ce înseamnă armonie, continuitate, subtilitate.

Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută iar Occidentul nu se va trezi din captivitatea idolatră decât printr-o presiune venită din afară. Un ochi atent vede la marginile spaţiului nord-atlantic un Iran nervos, cu ambiţii nucleare precise; o Rusie resentimentară şi neadormită; un Magreb iconoclast, monodic şi inflaţionar sub raport demografic, plus un Orientul mijlociu controlat în mare parte de ideologíi talibane. Văzând preocupările presei occidentale, stresată între o relatare despre pantofii lui Michelle Obama şi testamentul lui Michael Jackson, vecinii noştri vor continua să preseze. Antipatici şi agresivi, ei vor să dea deşteptarea, cântând şi strigând în propria lor gamă şi hoardă: „Invincible”!

(iunie 2009)


Michael Novak, despre criza economică şi ereziile stângii (First Things)

29 iunie 2009

What exactly is in Pope Benedict XVI’s new encyclical on the economy and labor issues is not yet known. Catholic leftists and progressives, though, are already trembling with excitement. Three glaring errors have already appeared in these heavily panting anticipations.

An accurate presentation of real existing capitalism requires at least three modest affirmations:

1. Markets work well only within a system of law, and only according to well-marked-out rules of the game; unregulated markets are a figment of

imagination.

2. In actual capitalist practice, the love of creativity, invention, and groundbreaking enterprise are far more powerful than motives of greed.

3. The fundamental systemic motive infusing the spirit of capitalism is the imperative to liberate the world’s poor from the pre-modern ubiquity of grinding poverty. This motive lay at the heart of Adam Smith’s important victory over Thomas Malthus concerning the coming affluence—rather than starvation—of the poor.


Allen Vizzutti: Telemann Concerto

27 iunie 2009

Ioan T. Morar: O noapte cu Neda. Apoi o veşnicie, tot cu ea! (Cotidianul)

26 iunie 2009

Niciodată filosofia islamică pe care ai studiat-o, Neda, nu va fi în stare să explice de ce a trebuit să primeşti un glonţ în gît, de ce viaţa ta a trebuit să se sfîrşească aşa de brusc. De altfel, toate filosofiile lumii ar trebui să se adune ca să găsească un motiv pentru care oamenii să moară de tineri, din cauza altor oameni.

Eşti frumoasă, Neda. Ochii tăi verzi privesc în obiectivul aparatului foto şi habar nu ai că diafragma care se deschide brusc în interiorul obiectivului este felul în care îţi trage cu ochiul, pentru ultima oară, viaţa.

Eşti frumoasă, Neda, şi puţini din Teheran îţi pot sune asta. Pentru că te întîlneşti cu puţini. Iar faţa ta luminoasă e socotită de prea puţini ca o frumuseţe. Mulţi văd în ea sfidarea legilor islamice, acceptarea putreziciunii care înseamnă democraţia. Dar tu, Neda, ştii că nu e aşa. Tu ştii că demnitatea femeii nu e un moft, ştii că frumuseţea se ofileşte sub toate baticurile ayatolahilor, ştii că nu putem fereca sub cîrpe zîmbetul, licărul de lumină din ochi, tresărirea sănătoasă a obrajilor.

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă precum vechile cetăţi din Turcia. Ţară pe care ai iubit-o, ţară din care era iubitul tău. Ai visat să fii ghidă pentru turiştii turci, să le arăţi minunăţiile ţării tale. Ar fi fost extraordinar! Da, ai fi vorbit limba turcă şi s-ar fi simţit accentul, în fond, e departe limba persană de cea turcă! Dar, din cîte îi ştii, turcii ar fi fost încîntaţi de accentul tău! Ar fi zîmbit şi te-ar fi rugat, veseli,  să repeţi. I-ar tu ai fi repetat cu toată nevinovăţia accentelor greşite! Da, era o slujbă bună, aceea de ghid, plătită binişor, aducînd bani şi celorlalţi din jurul tău. Şi cum i-ai fi dus pe turişţi la chioşcul de halva,  la terasa cu bragă, la magazinaşul cu monede rare! Să cumpere şi să-şi amintească multă vreme de acum de ghida lor frumoasă din Teheran!

Eşti frumoasă Neda. Mai stai aici, lîngă noi. Noaptea e încă tînără! De mîine ai în faţă veşnicia! Mai spune-ne ceva despre orele tale de vioară. Despre melodiile pe care le repetai toată ziua în gînd, despre degetele tale care luau, pe negîndite, poziţie pe gîtul imaginar al viorii: şi-n campus, şi-n piaţa de flori, şi-n faţa pieţii de fructe din Teheran. Şi despre pianul pe care l-ai comandat, spune-ne, Neda, pianul pe care l-ai visat ani de-a rîndul. De atunci  cînd ai văzut, prin antena clandestină, canalul de muzică simfonică. Înseamnă că te iubesc mult ai tăi, şi părinţii, şi cei doi fraţi, de au adunat bani pentru un asemenea vis. Nu mai e mult şi vine pianul. Da, negustorul a spus că e pe drum, vine cu camionul din Germania. Trece prin multe vămi. Logodnicul tău, Caspian Makan, fotoreporter turc, abia aştepta să te fotografieze lîngă pian, în lumina asfinţitului. Erau, pe vremuri, mulţi fotoreporteri în Teheran şi toţi vorbeau despre lumina specială a oraşului. Acum sunt tot mai puţini, deşi lumina e aceeaşi. Oraşul e acelaşi. Viaţa nu mai e, din păcate, aceeaşi.

Eşti frumoasă, Neda. Şi chiar aşa, cum eşti tu, nebătăioasă, reuşeşti să-i tulburi pe cei cu sîngele adunat în telecomanda ayatolahului. Chiar şi ei ar recunoaşte evidenţa: eşti frumoasă, dar ăsta e un păcat, Neda! Frumuseţea trebuie înfundată în cîrpe, ascunsă, ciopîrţită, umbrită. Frumuseţea ta i-a jignit destul! Frumuseţea ta merită un glonţ!

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă ca o revoluţie nereuşită.

Ioan T. Morar


Sir John Keegan, historian of war

26 iunie 2009

File din Pateric

25 iunie 2009

1). Era in Tebaida un batran pe nume Hierax, care ajunsese la varsta de aproape optzeci de ani. Diavolii, care voiau cu orice chip sa-l faca sa se poarte fara bagare de seama din pricina anilor celor multi, venira intr-una din zile la el si-i zisera astfel:”Batrane, ce te vei face, ca mai ai de trait cincizeci de ani?” El le-a raspuns:”M-ati maniat tare, caci mi-a fost dat sa traiesc doua sute de ani!”. Atunci diavolii l-au parasit urland.

2). Episcopul dintr-un oras cazu prada desfranarii prin lucrare diavoleasca. Intr-o zi, pe cand era la slujba, cum nimeni nu-i stia pacatul, acesta il marturisi in fata poporului, zicand: :”Am pacatuit”. Apoi isi lasa vesmintele pe altar si spuse: „Nu mai pot fi episcopul vostru”. Cu totii plansera si strigara:”Sa cada acest pacat asupra noastra, dar ramai pe mai departe episcopul nostru”. El raspunse:” De vreti sa raman episcopul vostru, faceti ce va voi spune”. El puse sa inchida usile bisericii, apoi se culca cu fata la pamant inaintea unei usi laturalnice si zise:”Cel ce va trece fara sa ma calce in picioare nu va avea parte cu Dumnezeu”. Ei facura precum le-a cerut; si dupa ce a iesit ultimul, s-a auzit un glas din cer care spunea:„Pentru marea lui smerenie, i-am iertat pacatul”.

3). Un frate vietuia intr-o chilie din Egipt si stralucea prin marera sa smerenie. Or, el avea o sora, care traia la oras in desfrau si din pricina ei se pierdeau foarte multe suflete. Batranii il tot indemnau pe acel frate si-l trimiteau sa mearga la oras s-o caute pe acea femeie, sora lui, ca sa opreasca acele pacate ce se faceau din pricina ei. Cand acesta ajunse in locul unde locuia ea, unul din cei din preajma acesteia merse si-i spuse:”Iata ca fratele tau este la usa”. Aceasta, tulburata foarte, isi parasi ibovnicii si se repezi, cu capul descoperit, in intampinarea fratelui sau. Cum ea venea sa-l imbratiseze, el ii zise: „Surioara draga, ai mila de sufletul tau, caci multi cad din pricina ta. Vum vei putea tu indura chinurile vesnice, cele infricosate?” Ea, tremurand, il intreba atunci: „Stii tu oare daca m-as putea mantui de acum inainte?” Iar el ii raspunse:” Daca vrei cu adevarat acest lucru, vei putea afla mantuire” Ea se arunca atunci la picioarele lui si-l ruga sa o ia in pustie. El ii zise :”Acopera-ti capul si urmeaza-ma„. Ea spuse atunci :”Mai bine calc aceasta porunca si ies cu capul descioperit, decat sa ma intorc in temnita desfranarii”. El o ducea catre locul ispasirii. Vazand oameni pe drum, el se gandi ca se vor intalni cu acestia si-i zise:”Cum nu toti cei care ne vor vedea stiu ca tu mi-esti sora, indeparteaza-te pana ce vom fi trecut”. Dupa ce acestia trecura, el ii zise:” Sa ne urmam drumul, surioara”. Cum ea nu-i raspunse, el intoarse capul si vazu ca aceasta murise. Atunci vazu ca urmele pe care le lasasera picioarele sale erau insangerate, caci plecase desculta.Atunci cand fratele ei a povestit toate acestea batranilor, acestia se sfatuira intre ei. Dar Dumnezeu ii lamuri acest lucru unuia dintre batrani:”Cum aceasta n-amai purtat grija vreunui lucru vremelnic si cum a uitat pana si de trupul sau si nu s-a mai plans nici macar din pricina ranilor sale, pentru aceasta Eu am primit cainta sa”.



Traian Ungureanu propune o declaraţie de avere pentru ziariştii importanţi ai principalelor grupuri de presă

25 iunie 2009

Traian Ungureanu, proaspăt revenit pe blog, lansează o importantă provocare:

Presa are un ghid sigur în propriul patronat (acei domni care deţin pe lîngă grupurile de presă şi interesele pe care trebuie să le apere grupurile de presă) iar mulţi dintre campionii deontologiei mobile şi selective sînt datori cu o declaraţie sau măcar cu o schiţă de declaraţie de avere. Asta pentru că, touşi, cine face judecăţi publice ar trebui să se expună public, pînă la capăt. În plus, ar fi interesant de stabilit corelaţia între patosul pro-pensionari, pro-bugetari, anti-corupţie al acestor oameni şi vilele din curtea caselor lor, maşinile din curtea vilelor din curtea caselor şi conturile din băncile foarte depărtate de curtea vilelor din curtea caslor lor. Am avea o suită nesfîrşită de suprize savuroase şi bogate în zerouri. Mă refer şi la sume şi la oameni.

Pentru a completa doar lista cu sugestii, cred că la fel de interesant ar fi de ştiut care sunt veniturile rectorilor universitari şi ale decanilor de la facultăţile de stat, după cum important de ştiut (cel puţin pentru sănătatea vieţii noastre comunitare)  ar fi venitul liderilor de biserici şi organizaţii religioase (scandaluri de acest fel au zguduit bisericile ortodoxe din America şi Grecia). Transparenţa este cel mai sănătos principiu de restaurare a încrederii între oameni. „Căci nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12, 2).


Dan C. Mihăilescu despre Oana Pellea (EvZ)

24 iunie 2009

O carte neobişnuită în peisajul nostru cinic, derizoriu, egoist, mercantil şi mârşav, prin puritatea, sinceritatea şi generozitatea cu care-şi oferă prospeţimea senzorială, reflecţiile, tristeţile, bucuriile, dialogul cu Dumnezeu. Nu faceţi greşeala de a pătrunde în lectură la modul năduşit, năclăit, surexcitat şi pripit sau, dimpotrivă, cu acea sastiseală acidă, răuvoitoare, suspicioasă, care, din nefericire, multora dintre noi le-a ajuns a doua natură. Răsuflaţi larg câteva momente şi încercaţi să călcaţi mental printr- o iarbă deasă, răcoroasă, plină de rouă.


Petiţiune (I.L.Caragiale)

24 iunie 2009


O prioritate a crizei: desfiinţarea ministerelor paternaliste

23 iunie 2009

Scandalul din jurul plăţilor copioase făcute de Ministerul Tineretului şi Sportului (condus de Monica Iacob-Ridzi) repune în drepturi adevărul gândirii libertarian-conservatoare despre politică: excesul de funcţii atribuite Executivului conduce la risipă şi corupţie. Nu doar într-un an de criză, Guvernul sau administraţia locală trebuie să se abţină de la organizarea de distracţii „gratuite” pentru popor.

Reţinerea şi cumpătarea sunt o constantă în istoria comunităţilor politice bazate pe principiile liberalismului clasic. De ce? Pentru că orice economia planificată lucrează cu preţuri incorecte, plecând de la o estimare intuitiv-tendenţioasă a raportului cerere-ofertă. Prin urmare, tendinţa naturală a preţurilor licitate de Stat este să fie mai mari decât costurile aceloraşi produse cumpărate discret, fără intervenţii şi tam-tam, pe piaţa liberă. Probabil nicăieri în lume nu-ţi poţi procura doar câteva scânduri de brad la suma de 75,000 de Euro. În România se poate, mai ales că transportul până la plaja din Costineşti a contribuit, pesemne, la câteva fabuloase transformări contabiliceşti. Cât să fi costat rumeguşul pierdut la freză?

Tot logica economiei planificate care susţine monopolul etatist asupra educaţiei conduce la paradoxul „tinichigii versus filozofi”. Avem prea mulţi? Avem prea puţini? Din fericire, nu un responsabil al Statului ― fie el ministru, şef de sindicat sau preşedinte ― poate oferi un răspuns, ci doar piaţa liberă. Pentru aceasta, răspunsul la controversa despre ocupaţii şi meserii ar fi presupus reîntoarcerea la discuţia despre învăţământul privat (modelul britanic şi american) versus învăţământul public (modelul francez).

În sfârşit, dacă un grup de cetăţeni doresc să se relaxeze în toiul verii, ei pot face aceasta apelând nestingheriţi la oferta firmelor private. Nu este treaba Statului să organizeze pentru popor detaliile cele mai mărunte ale recreaţiei de primăvară, participarea adolescenţilor la concerte rock, amenajarea de scene hip-hop, pigmentarea muzicală a festivalurilor de nudism, ş.a.m.d. ― după cum nu este treaba Statului să programeze onomastici, botezuri, cununii sau înmormântări pentru aceeaşi cetăţeni. Pe lângă respingătorul paternalism moral asumat în această postură, Executivul se obligă la dezmăţ pecuniar sub un imbold perfect narcisist. Cum altfel să îţi expliciţi decizia achiziţionării unor duzine bune de minute de publicitate TV, cu doamna ministru în prim-plan, Guvernul urmând să plătească tot unei instituţii bugetate (şi, evident, neperformante): Televiziunea Română?

Citește restul acestei intrări »


O eroină a libertăţii, în Teheran

22 iunie 2009
Neda, eroina din Teheran

Neda, eroina din Teheran

Hotnews.Ro: Neda Agha-Soltan este numele tinerei care a fost impuscata in piept pe strazile din Iran, in urma unui presupus foc de arma al militiilor basidji. Moartea acesteia a fost filmata cu un telefon mobil, iar tanara fata a devenit un simbol al miscarii de contestare a rezultatelor alegerilor prezidentiale.


Interviu cu Grigore Arsene: piaţa de carte, între criză şi speranţă (Cătălin Sturza)

22 iunie 2009

Piaţa de carte e foarte mică. Toată piaţa noastră de carte este cât cifra de afaceri a unei companii modeste de cosmetice din România. Ce importanţă ar putea să aibă, atunci, cartea?


200,000 vizitatori: cu mulţumiri

22 iunie 2009

La sfârşitul acestei ultime săptămâni, blogul Antiteze (iniţial lansat sub titulatura Gruparea Aproape) a atins cifra de 200,000 de vizitatori. Le mulţumim tuturor celor careu au contribuit, prin texte sau postări pe forum, la dezbaterile întreţinute aici. MN


Modestia normalităţii

18 iunie 2009

Conservatorismul nu s-a născut ca o ideologie sau dintr-un calcul politic, ci reprezintă un stil de viaţă. Adepţii săi practică realismul epistemic, apelul la memorie şi onestitatea morală sub titlu de exerciţiu matinal. Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea „cu timp şi fără timp” a neorânduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare. Căci ce altceva este respectul pentru tradiţie decât simţământul natural al evlaviei pentru cei care, înainte ca tu să fi biruit capriciile adolescenţei sau angoasele tinereţii, au zidit ceva temeinic şi stăruitor peste atâtea generaţii? Un atribut mai potrivit al acestei partide, aşadar, mi se pare „purtarea de grijă” şi refuzul insomniac al uitării. Conştiinţa conservatoare se teme să piardă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, chiar fără regrete sau doliul cuvenit, patrimoniul decenţei şi capitalul bunului-simţ, păstrate de-a lungul secolelor prin vigilenţa unor paznici de far. Pentru a ilustra acest adevăr, aş oferi trei exemple.

În plan economic, vocea situată la centru-dreapta va da glas raţiunii care spune: omul întreprinzător – de la vânzătorul de cireşe până la şeful de corporaţie high-tech – nu trebuie împovărat cu zeciuieli, ci stimulat pentru mai multă creativitate, inovaţie şi muncă. Eşti liber şi demn, apoi, atunci când îţi asumi riscul de-a pierde, respecţi cultura legii, îţi onorezi partenerii de afaceri şi respecţi clauzele contractuale, alegând singur, fără intruziunea statului, viitorul propriilor tale investiţii financiare. Cunoscând regulile pieţei libere, conservatorul este avertizat asupra corelaţiei naturale între venituri şi cheltuieli. Când trăieşti excesiv pe datorie trebuie să-ţi schimbi stilul de viaţă ― iar nu să implori taxarea populistă a bogaţilor, socotindu-ţi propria meserie o menire indispensabilă pentru întreaga umanitate. Evident, ataşamentul faţă de lucrurile materiale este corectat printr-o conectare la ordinea transcendentă, unde legea spiritului înfrânge boldul cărnii. Pe scurt: confruntarea lucidă şi neresemnată a limitelor proprii face parte din reţeta înţelepciunii practice, anticipând elogiul luminos al carităţii şi al moderaţiei. Citește restul acestei intrări »


Cum înţeleg socialiştii o donaţie privată (întrebări către dl Rogozanu)

17 iunie 2009

„Un domn intelectual religios conservator si tinar si-a strins articolele de la Cotidianul intr-o carte. Aflu de pe site-ul sau ca “Publicarea acestui volum a fost facilitată de sprijinul generos al parohiei ortodoxe Micălaca Nouă din Arad, căreia editura si autorul îi multumesc si pe această cale.” Misto, asadar asta era demersul curajos intelectual al noii generatii – pupam miini sfintite, laice, ce-or fi, numai sa fie la putere si sa doneze cite ceva.”

Asa intelege Costi Rogozanu, notorie voce-fanion a stângii culturale de la noi, să comenteze (fără să fie vizat) un fapt banal şi hiper-cunoscut în lumea largă (inclusiv în Occident): numeroase cărţi apar cu sprijinul unor fundaţii sau organizaţii private. În cazul de faţă, comunitatea de credincioşi creştin-ortodocşi condusă de pr. Nicolae Marcu din Arad, un venerabil şi cinstit preot, om încercat în anii prigoanei comuniste şi împătimit bibliofil, iubitor de cultură şi slujitor al altarului. Sunt membru al acelei parohii încă din anii liceului. Ca orice preot ortodox, pr Nicolae  nu face politică, nu e la putere. Iubit de săracii din cartier, preţuit de orfani şi văduve, părintele Nicolae nu acceptă ploconeli. Ca fost student al lui D.D.Roşca şi învăţăcel în ale teologiei în anii de prigoană, părintele Nicolae a avut bunăvoinţa şi dragostea de-a propune sprijinirea parţială a cheltuielilor de tipărire a acestui volum scos de Editura Eikon într-o colecţie universitară. Textele din ELEGII CONSERVATOARE nu provin exclusiv din cronicile la Cotidianul (ziar care si-a dat acordul pentru reluarea eseurilor in volum).

Am păcătuit aşadar într-un sens libertarian. Dacă finanţarea ar fi fost de la Statul român, s-ar fi găsit alţi deştepţi să declare o culpă de tip neoconservator. Căci stânga stridentă şi dreapta isterică ştiu să-şi dea mâna într-un cor al urii faţă de civilitate.

Dar l-as intreba franc pe domnul Rogozanu: „dumneata stii ce inseamna o parohie? Nu iti cer sa-mi faci etimologia, ci o definitie functionala. In lipsa, iti reamintesc ca e vorba de o comunitate religioasa de care alegi singur si perfect liber sa apartii: sunt acolo oameni, ca dumneata, dar si cu ceva pe deasupra. Au un crez, au bun simt si suflet mare. Nu comenteaza meschin, nu dispretuiesc generozitatea. In plus, e vorba de o intreprindere privata. Intr-o asemenea comunitate oamenii se sustin spiritual si material, se ajuta. O fac fara sa ceara rasplata. Nu primesc subventii de la stat, ci daruiesc din buzunarul propriu catre cei care au nevoi. Uneori piinea de care tot vorbesc socialistii e o nevoie, alteori o carte…

Da-mi voie sa depling, asadar, mitocania observatiei dumitale. Vine din senin si e un alt semn de hartuiala. Dar sunt convins ca viata prin redactiile de ziare si de televiziune finantate de figuri angelice precum SOV & co. ascunde multe pilde de elevatie spirituala si filantropie. Mi-au scapat. Sunt insa virtuti nenumarate care insa noua, celor mai putin emancipati, ne lipsesc cu desavirsire…”

PS:

In privinta costurilor cartilor despre memoria comunismului, dl Tismaneanu ofera un comentariu lamuritor pe blogul domniei sale. Ma insel eu sau chiar intilnim din nou o interpelare de substanta, de fond, în problema confruntării cu trecutul? Ca si in cazul Elegiilor conservatoare, de ce dl Costi Rogozanu decide sa angajeze nu un argument, o teză, o bibliografie, ci detaliul minor. Când veţi supune dezbaterii publice, mă întreb, culoarea copertei alese de Humanitas?


O realizare impresionantă şi o lansare epocală: GLOBAL MUSEUM ON COMMUNISM

17 iunie 2009

În seara de marţi, 16 iunie, la Ambasada României din Washington DC, în prezenţa Excelenţei Sale ambasadorul Adrian Vieriţă, a unui larg corp diplomatic din capitala SUA, a liderilor asociaţiei „The Victims of Communism” (condusă de Dr Lee Edwards), a victimelor, a rudelor acestora şi a prietenilor victimelor lovite de totalitarismul roşu – s-a lansat cel mai important world wide website dedicat unei cauze nobile: prezentarea şi difuzarea adevărului despre destinul ideologiei comuniste în secolul XX.

În cuvântul de deschidere, ambasadorul Adrian Vieriţă a evocat datoria morală a oamenilor politici din tânăra generaţie de-a păstra mereu vie amintirea luptei pentru libertate – o luptă care, în absenţa contribuţiei americane (unde vârf de lance a fost vocea lui Ronald Reagan), ar fi arătat cu totul altfel. În sfârşit, anul 1989 profund semnificativ pentru acest tip de practică memorială, României revenindu-i marea onoare de-a găzdui un eveniment de relevanţă globală.

Au existat mai multe alocuţiuni dintre care aş semnala următoarele intervenţii. Mai întâi, episcopul reformat Lazlo Tokes a rostit o rugăciune în memoria victimelor din lagărele şi închisorile comuniste, ştiute şi neştiute. Apoi, Dr Lee Edwards – neobosit luptător pentru cauza justiţiei morale – a prezentat proiectul Global Museum on Communism, subliniind profesionalismul ştiinţific al documentaţiei oferite cu precădere tinerilor. Modest şi ferm, Dr Lee Edwards a subliniat relevanţa prezenţei unor autorităţi universitare internaţional recunoscute (fiind citate numele „profesorilor Richard Pipes, Robert Conquest şi Vladimir Tismăneanu”) în rândul primilor redactori de capitole despre istoria comunistă a ţărilor est-europene.

Dr Edwards a pledat totodată pentru asumarea unei mai curajoase lupte în plan civic, academic şi moral împotriva ignoranţei (deliberate ori spontane) şi a uitării (naturale ori auto-induse). Ţări precum China, Vietnam, Coreea de Nord, Cuba sau Laos n-au scăpat încă de persecuţia dictatorială a Partidului unic. America latină, apoi, se află sub valul convertirii rapide (din Venezuela şi Bolivia până chiar în Argentina) la socialism. Din nefericire, acestor nedreptăţi şi acestor comportamente regresive nu li se oferă suficientă atenţie din partea presei occidentale, a sistemelor de educaţie şi a liderilor politici.

Într-un discurs emoţionant (Keynote Address), care a stârnit ropote de aplauze şi lacrimi în ochii celor prezenţi în sală (reprezentanţi din peste 30 de ţări şi trei continente), ziaristul John Fund (Wall Street Journal) a povestit istoria legăturii sale cu ţările est-europene şi sprijinul oferit unor tineri din Germania de Est în timpul anilor cenuşii. Esenţa comunismului decrepit al ultimului deceniu din secolul XX l-a reprezentat infantilizarea sistematică a cetăţenilor, cărora li s-a luat dreptul de-a visa liber, de-a înmulţi talanţii cu care s-au născut, de-a crede în propriul lor destin. Din nefericire, când este povestită adolescenţilor hippy sau emo din California sau Virginia, istoria divizării unui popor, a unui oraş, a unui cartier şi a unei familii pe criterii ideologice – cum a fost cazul oraşului Berlin, după 1945 – pare de neînţeles…

Seara s-a încheiat cu persuasivul discurs al profesorului Vladimir Tismăneanu care, sub mandatul preşedintelui Traian Băsescu, a vorbit despre natura excepţională a cazului românesc: ţara din Estul european devenită – mai ales în prima fază a regimului Iliescu – un spaţiu al nostalgiei oarbe sau al indiferenţei, a dovedit la finele acestui ultim deceniu o remarcabilă capacitate de mobilizare civică şi academică în confruntarea cu ororile memoriei comuniste.

Până la această oră, România este singura ţară din fostul bloc sovietic unde s-a pronunţat o condamnare oficială a regimului comunist („ilegitim şi criminal”) de la cel mai înalt nivel al instituţiilor Statului, pe baza unui vast număr de analize istorice şi documente de arhivă (devenite libere pentru accesul cercetătorilor abia după 2004). Profesorul Vladimir Tismăneanu a insistat foarte elocvent asupra importanţei omagiului adus de poporul român – prin vocea şefului statului – victimelor comunismului, martirilor bisericilor şi eroilor partidelor democratice, miscarilor de rezistenţă anticomunistă, diferitelor asociaţii culturale si religioase, dar si „milioanelor de cetateni ai statului roman persecutati, umiliti, privati de dreptul la libertate in numele unui experiment morbid de inginerie sociala”. Toate acestea se întâmplă în timp ce comuniştii rezistă pe baricadele minciunii în Republica Moldova, strămoşii lor fiind reabilitaţi de istoriografia oficială moscovită (absurdul atingând limita obscenităţii atunci când I.V. Stalin ajunge să fie desemnat al treia mare reprezentativă personalitate din istoria Rusiei…).

Contrastele sunt, sub aspect regional, uriaşe. În România mai rămân de implementat acţiuni reparatorii – de la anularea pensilor foştilor călăi până la finanţarea unei arhive integrale (accesibile online) a comunismului românesc, producerea unei enciclopedii generale a terorii roşii, înmulţirea centrelor universitare în parteneriat cu instituţiile occidentale de profil sau construirea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în Bucureşti. Cu toate acestea, semnificaţia Raportului Final rămâne una istorică, cu un evident impact etic şi existenţial asupra miilor de tineri născuţi sau formaţi după 1989. Se tipăresc manuale despre „epoca de aur”, se organizează manifestări publice (de la Şcolile de Vară de la Sighet, menţinute prin efortul doamnei Ana Blandiana şi al domnului Romulus Rusan, până la polemici intelectuale şi spectaculoase lansări de carte); controversele privind colaborarea demnitarilor publici cu fosta Securitate sunt mai intense decât în anii 1990; se produc filme inteligente despre ceauşism; se scriu fără constrângeri teze de doctorat despre perioada 1945-1989; sunt oferite chiar despăgubiri în justiţie şi reparaţii financiare – toate venind după condamnarea rostită în Parlamentul României de preşedintele Traian Băsescu,  la 18 decembrie 2006.

Treptat, este de sperat ca analiza ştiinţifică despre Gulagul românesc va fi conectată la perspectiva comparatistă asupra comunismului global. Este mult loc pentru asumarea unei detente academice de ordin superior şi pentru ieşirea dintr-un provincialism al indignării, fără acces la conceptul filozofic ori supleţea hermeneutică necesare unei serioase investigaţii. Oricâte ar fi însă lipsurile, trebuie consemnată inaugurarea unei noi etape în conştiinţa culturală şi politică românească plecând tocmai de la naşterea unei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, validată prin redactarea faimosului Raport Final şi prin tipărirea volumelor bibliografice subsecvente. Într-un anumit sens, publicarea Raportului Final marchează sfârşitul simbolic al tranziţiei româneşti.

Ar fi mult altele de spus. Pe o notă personală, aş spune că a fost cea mai frumoasă seară memorială la care am participat într-un an foarte bogat în evocări despre revoluţiile anticomuniste est-europene. Cele două ore petrecute la Ambasada României au fost punctate de momente de tăcere purificatoare şi solemnă solidaritate cu suferinţa celor batjocoriţi şi îngropaţi în Arhipelagul Gulag. Conversaţiile purtate în această seară – alături de ambasadorul Vierţă, prof. Tismăneanu şi prietenul Dragoş-Paul Aligică – cu nenumăraţi confraţi din Europa, America Latină şi Asia mi-au confirmat senzaţia că România este din nou pe harta dezbaterilor despre viitorul lumii libere şi al civilizaţiei euro-atlantice. Trecutul plin de demnitate al celor care au confruntat minciuna – esenţia metafizică a comunismului, în opinia lui Soljeniţîn – ne oferă acum o şansă. Chiar dacă uneori firav, şi bruiat de obositoarele rivalităţi interne, glasul României are un timbru aparte şi se bucură de respectul partizanilor libertăţii. Ne ne rămâne decât să perseverăm pe calea cea dreaptă iar eroilor cunoscuţi sau anonimi care au făcut posibil acest miracol de astăzi – comemorarea fără teamă a victimelor comunismului – să le aducem recunoştinţa noastră.

Mihail NEAMŢU

(16 iunie 2009, Washington DC)

The Global Museum on Communism will educate this and future generations about the history, philosophy and legacy of communism. It will serve as a portal for a global network of universities, museums and citizen associations that study and publish information about the crimes and victims of communism. Citește restul acestei intrări »


Ura pentru intelectuali, studenţi şi cărturari: zguduitoare mărturii despre lupta de clasă a anilor 1990

15 iunie 2009

În EvZ, Vlad Stoicescu îl intervievează pe Constantin Dobre, Lider al revoltei miniereşti din 1977 despre 13-15 iunie 1989. Iată un fragment:

Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…


Votul uninominal: o necesitate amânată (o dezbatere în „Cotidianul”)

15 iunie 2009

PDL a propus în cadrul coaliţiei de guvernare modificarea legii uninominalului, astfel încât alegerile în colegii să se facă pe sistemul „învingătorul ia mandatul”, adică cel care câştigă cele mai multe voturi câştigă mandatul de parlamentar. S-ar elimina astfel situaţiile create în noiembrie, când au intrat în Parlament candidaţi plasaţi pe locul al doilea sau chiar al treilea într-un colegiu, iar candidaţi care au câştigat primul loc, cu cele mai multe voturi, au fost declaraţi perdanţi


DESTIN VALAH (Dan Pârvu în dialog cu Adrian Majuru)

13 iunie 2009

RFI: Destin valah.


13 IUNIE ŞI DEMOCRAŢIA POPULAR-MUNCITOREASCĂ

13 iunie 2009

Statul asistenţial: cifre româneşti

11 iunie 2009

DESPRE PENSII (Revista 22)

Un pumn de legi care îi favorizează, în raport cu ceilalţi români, de trei ori: o dată pentru că sunt mai bine plătiţi, a doua oară pentru că dau biruri mai mici şi a treia oară pentru că, în ciuda unei contribuţii mai reduse la bugetul de pensii, la retragerea din activitate primesc lunar între 60 şi 80% din salariul brut. Unii dintre ei primesc chiar pensia egală cu salariul.

În primele patru luni, bugetul de pensii a avut nevoie de o sponsorizare de peste două miliarde de lei (491 de milioane de euro) pentru a acoperi un deficit provocat de încasările mai mici.

DESPRE SALARII (Khris.Ro)

In 1996, cel mai mare salariu mediu net era in industrie, valoarea acestuia fiind de 35 de ron, dupa care urmau in ordine Administratia Publica si Apararea cu 30.5 ron, Invatamantul cu 27.6 ron si Sanatatea si Asistenta Sociala cu 22.8 ron. Valorile par extrem de mici comparativ cu sumele de astazi insa nu trebuie sa facem o asemenea comparatie pentru ca in 1996 erau alte vremuri.

Dupa 13 ani, respectiv la sfarsitul anului 2008, pe primul loc in randul celor 4 segmente de angajati a ajuns Administratia si Apararea cu un castig net de 2.364 ron, in crestere cu 7661% (de 76 de ori) fata de 1996. Pe locul doi este Invatamantul cu un castig net lunar de 1.579 ron, in crestere cu 5630% comparativ cu 1996, iar pe locul trei au ajuns cei care lucreaza in Sanatate si Asistenta Sociala, cu un castig mediu de 1.288 ron, in crestere cu 5508%.



Tradiţia ca preludiu la nemurire (recenzie de Valentin Stângă)

11 iunie 2009

Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.

Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic. Citește restul acestei intrări »


Alegerile europene: victoria Grupului Popular împotriva stângii

9 iunie 2009

BBC oferă o interesantă hartă a voturilor acordate de fiecare ţară membră UE. Este de remarcat votul hotărâtor dat în favoarea dreptei de Polonia, Italia, Germania şi Franţa. Socialiştii (alături de comunişti) continuă să aibă o prezenţă dominantă în spaţiul parlamentar elen. Nu doar Grecia, ci şi România este marcată de nostalgii socialiste – dat fiind scorul PSD raportat . Iată un clasament final:

Party Votes MEPs
+/- % % +/- Total
EPP -1.4 33 -18 264
Socialists -4.1 23 -26 183
Liberal +1.6 11 +5 84
No Group +3.4 13 +43 72
Green +1.3 7 +9 50
Left -0.6 5 -2 34
UEN +1.6 3 +2 28
Ind/Dem -1.8 2 -15 21

Omagiu (Şerban Foarţă)

9 iunie 2009

Ceea ce i-a lipsit mai-marelui nostru în lumea

lui nomen est omen,

va fi fost o poreclă ca lumea,

un soi de cognomen:

scurt, percutant, prestigios ca o aură,

un grad militar sau un titlu rarissim

care,-n cer, face gaură,

ca, bunăoară, Generalissim;

un apelativ doar al lui şi care induce

evlavie şi teamă:

Fuehrer sau Duce,

ca şi o seamă

de alte asemenea nume comune, dar defective,

în ocurenţă, de orice plural,

foarte gustate şi mult prea active

între Anzi şi Ural:

El Caudillo, El Comandante,

sau Căpitanul, sau Mareşalul, ―

fireşti pe cît, altfel, de intimidante,

cum, azi, Conetabilul sau Seneşalul,

pentru noi, care n-am apucat Evul Mediu,

ba nici chiar Istoria Modernă,

şi pentru care un optim remediu

e somnu-ndelung cu obrazul în pernă…

Ci el, derizoriu ca-n bancul cu ceainicul,

încît te apucă şi plînsul,

se ascundea,-n samizdatul (oral) al naţiunii, sub tainicul

nume de Dînsul.


Grim Stories from the White House

8 iunie 2009

Andrei Cornea, despre Europa

8 iunie 2009

Europeanul de azi are memoria scurtă, privirea mioapă şi, de fapt, doreşte să se elibereze de povara trecutului pur şi simplu uitând. E un animal domestic, paşnic, ce nu-i preocupat decât de păscutul pe mica pajişte mănoasă de la picioare. Strămoşul lui jinduia la Indii, la Americi, la Mările Sudului. Era brutal şi colonizator, cu priviri scăpărătoare de pasăre de pradă, aţintite în depărtare. Britanicul sau francezul mediu aveau perspectiva globală a imperiilor respective. Hărţile lumii erau studiate şi pentru că ele cartografiau mările străbătute de flotele patriei. Istoria era scrisă partizan şi suna diferit de-o parte şi alta a Rinului. Dar era măcar studiată intens şi cu pasiune, iar modelele ei, bune, rele, mai contau. Şi, la drept vorbind, cine altcineva decât tocmai naţiunile imperiale şi colonizatoare au inventat istoria şi geografia universale? Herodot şi Strabon aparţineau unui popor a cărui primordială operă literară zugrăveşte cucerirea, prădarea şi nimicirea unui oraş străin, aflat dincolo de mare… şi asta numai din pricina infidelităţii unei femei. Cât de „incorect politic“ fost-ai tu, o, Homer!


Cincizecimea (Pogorârea Sfântului Duh)

7 iunie 2009
Cincizecimea

Cincizecimea

Βασιλε οράνιε

Παράκλητε

τ Πνεμα τῆς ληθείας

πανταχο παρν κα τ πάντα πληρν

θησαυρός τῶν γαθν

κα ζως χορηγός,

λθ κα σκήνωσον ν μν

κα καθάρισον μς ππάσης κ

ηλδος κα σῶσον γαθέ,

τς ψυχς μν.


ENUNŢUL DE IDENTIFICARE, UNIVERSUL INCOMPREHENSIBIL, CODUL PIERDUT (recenzie de Silviu Lupaşcu, Idei în dialog / iunie 2009)

5 iunie 2009

Reconstrucţia sau deconstrucţia normalităţii universitare include şi conectarea la tradiţia bibliografică europeană a volumelor de tip Festschrift, care elogiază, din perspectivă ştiinţifică, opera modelatoare de Zeitgeist a unor profesori ajunşi la vârstă sexagenară, septuagenară sau octogenară. Recent, manifestarea limbajului păsărilor şi a liberului arbitru angelic, orientat spre o verticală corectă din punct de vedere teocratic, a concretizat în lumina tiparului volumul Memory, Humanity and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary, publicat în excelente condiţii grafice de Editura Zeta Books[1].

Mihail Neamţu şi Vladimir Tismăneanu prefaţează acest volum prin rememorarea demersului politic şi cultural al intelighenţiei est-europene, în contextul istoric al comunismului şi post-comunismului. Perimetrul spiritual apărat de o întreagă pleiadă de intelectuali est-europeni, în societăţi totalitare schimonosite de inumanitate, în a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI, a reprezentat edificarea unei limite, a unei alternative, a unei zone de echilibru, în faţa „religiilor fără Dumnezeu” ale nazismului şi comunismului, ale căror demiurgi şi arhonţi au stăpânit impenitent întreaga Europă. Într-un context istoric dominat de banalizarea genocidului de extremă dreaptă sau de extremă stângă, magistrul şi discipolii refugiaţi în oaza montană a Păltinişului au prezervat continuitatea lanţului paideic (unii îl numesc isnād) între civilizaţia europeană antebelică sau interbelică şi civilizaţia europeană restructurată prin întemeierea şi extinderea Uniunii Europene. Citește restul acestei intrări »


Conservatorul Steinhardt şi lecţia biografiei (recenzie de Mihail Neamţu)

3 iunie 2009

În România ultimelor decenii, dialogul între virtute şi libertate, tradiţie şi modernitate, individ şi comunitate n-a căpătat decât forme firave. Numele conservatorilor a fost confiscat fie de oligarhii tranziţiei – rămaşi nişte etatişti impenitenţi, posesori ai banului nemuncit, promotori ai divertismentului sterp, militanţi ai goliciunii oarbe, ocrotitori ai imposturii morale şi academice -, fie de câteva grupuscule ideologice, definite prin tirania resentimentului, zelul sectar, îndârjirea sfătoasă, talibanismul retoric, anti-semitismul rezidual, exhibiţionismul religios, complexul persecuţiei, intriga provincială, sofistica derizorie: pe scurt, mediocritate intelectuală şi proastă creştere. Ceea ce uneşte ambele forme de uzurpare a conservatorismului este incapacitatea de-a asuma condiţia intervalului, adică natura  adevărată a locuirii omului în această lume căzută.

Pilda vieţii lui Nicolae Steinhardt, citită în lumina operei sale literare, ne demonstrează însă cum anume autenticul conservatorism trebuie asumat nu doar ca un set de convingeri abstracte. Omul este stilul iar reflexele acestuia din urmă se hrănesc din idealul civilităţii. Marele merit al excelentei monografii scrise de George Ardelanu*, foarte îndatorat cercetării de arhivă dar şi fin exeget al cărţilor monahului de la Rohia, este acela de-a releva unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri conservatoare. Nu doar din „Jurnalul fericirii”, ci şi din scrierile sale interbelice, aflăm de la Steinhardt că adevărul nu se confundă cu sinceritatea, nici intransigenţa cu vehemenţa. Demnitatea nu echivalează cu obrăznicia, după cum şovăiala nu este semnul prudenţei. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă. Un conservator merge la biserică pentru a-şi trata ignoranţa metafizică, înclinaţia spre păcat şi opacitatea cărnii în faţa exigenţelor spiritului. Suficienţa intelectuală sau deficitul de reflexivitate, în schimb, se vindecă în spaţiile vaste şi luminoase ale bibliotecii. În sfârşit, în scrisul lui Steinhardt descoperim terapeutica umorului şi farmecul bunei dispoziţii. Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii sau diversitatea constitutivă a culturilor şi civilizaţiilor lumii.

Înainte de-a se consacra prin denunţuri, demascări sau calomnie, conservatorii caută să iubească orice insulă de lumină, generozitate, umanitate şi veşnicie. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură. Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte grijuliu mersul istoriei globale, conservatorul nostru n-a proclamat apocalipse premature sau comploturi universale. Acolo unde marxiştii practicau hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt accepta gratuitatea unui exerciţiu de admiraţie. Respingând ispita oportunismului, el a evoluat firesc, în lumina exigenţei maturizării intelectuale şi urmând cadenţa intimă a desăvârşirii interioare.

Demofil, conservatorul Steinhardt s-a ferit de populism. Conştient de valoarea sacră a vieţii şi respectând demnitatea fundamentală a persoanei umane, el contestă totuşi excesele individualismului şi aberaţia uniformizărilor colectiviste. Pe scurt: acest mare om a trăit fertil şi benefic tensiunea uneori dureroasă, alteori binecuvântată a intervalului.

Mihail Neamţu

*George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 532, 54 RON.

(Dilemateca, iunie 2009)


„In Honorem Andrei Pleşu” (Realitatea TV / Pro TV)

2 iunie 2009

Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.


Înapoi la clasici: Andrei Rubliov (I) de Andrei Tarkovski

2 iunie 2009

Înapoi la argument cu George Ardeleanu despre Nicolae Steinhardt

1 iunie 2009

O emisiune de H.-R. Patapievici.