Traian Ungureanu despre alegerile europarlamentare

28 mai 2009

Radu Carp despre „Dumnezeu la Bruxelles”, LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

27 mai 2009

 

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS


Teodor Baconsky: Ce îngăduim (Dilema Veche)

25 mai 2009

Cititorii Dilemei vechi ştiu prea bine că ignoranţa e radix malorum. Tot aşa cum observă că trăim într-o ţară tolănită pe pragul barbariei. Avem aici o problemă socio-profesională majoră şi – la limită – una de supravieţuire a identităţii care ne mai dă dreptul la limba română. Tranziţia postcomunistă n-a făcut decît să agraveze tarele sistemului moştenit. Îndoctrinarea ideologică a dispărut, dar a lăsat urme durabile într-un „corp didactic“ deja condiţionat de absurdităţile, distorsiunile cognitive şi reducţionismele specifice regimului comunist. Lozinca – pastilă de stupiditate programată – are viaţă lungă. Concepţia despre „lume şi viaţă“ a două generaţii fusese deja mutilată, iar inerţia ei, susţinută biologic, nu a fost limitată nici printr-o reformă clară, nici printr-o voinţă politică ajutătoare. Au apărut centre alternative de spălare a creierelor. Pe locul defilărilor, al muncii patriotice şi al stagiilor de „împletire a învăţămîntului cu practica“, s-au instalat noile mijloace de comunicare în masă, cumpărate de foşti securişti sau de afacerişti veroşi, care-şi doresc o societate incultă, ameţită de vulgaritate şi, prin urmare, uşor manipulabilă. Cu asemenea goluri zgomotoase a crescut o tinerime şocată de schimbări nedigerate, adeptă a formalismului caricatural şi dedată la un mimetism „occidental“, deopotrivă lipsit de resurse şi de clasă. 
Citește restul acestei intrări »


O NOUĂ ADRESĂ: www.mihailneamtu.com

25 mai 2009

Pentru că orice blog suferă din pricina uzurii şi, în timp, devine o debara neîncăpătoare, am optat pentru soluţia aerisită a unui website:

www.mihailneamtu.com

Blogul Antiteze va funcţiona mai departe ca dispecerat al unor mesaje despre teme de interes pentru cititorii de orientare culturală conservatoare. Pagina web, în schimb, va găzdui mai multe informaţii de ordin personal. (MN)


St Benedict’s relics discovered at the British Museum (The Guardian)

24 mai 2009

The new medieval gallery at the British Museum is full of beautiful images of saints in ivory, stone, gold and wood – but invisible to visitors, it also holds the bones of 39 real saints, whose discovery came as a shock to their curator.

The relics, packed in tiny bundles of cloth including one scrap of fabric over 1,000 years old, were found when a 12th-century German portable altar was opened for the first time since it came into the British Museum collection in 1902.

It was in for a condition check and cleaning, before going on display in the gallery that opens tomorrow – but to the amazement of James Robinson, curator of medieval antiquities, when it was opened a linen cloth was revealed, and inside it dozens of tiny bundles of cloth, each neatly labelled on little pieces of vellum.

The most precious was the relic of St Benedict, an Italian who in the early 6th century was credited as the father of the western monastic tradition, founding monasteries and establishing guiding principles still followed at many monasteries.


Divna Ljubojevic : „Voskresenije Hristovo Vidjevse”

19 mai 2009

Andrei Pleşu: De la Karl May la Karl Marx

19 mai 2009

Eric Hobsbawm este o celebritate. La 92 de ani, el are în spate nu numai o solidă carieră academică, ci şi o biografie unică. A fost martorul (şi analistul) tuturor catastrofelor istorice din veacul trecut şi are ghinionul (resimţit ca şansă ştiinţifică) de a fi contemporan şi cu prima mare catastrofă a veacului nostru: criza economică. E firesc să cauţi, în toate manifestările publice al venerabilului savant, explicaţii şi, dacă se poate, soluţii. Am deschis, prin urmare, febril, ultimul său interviu, apărut într-o publicaţie germană. Din păcate – o spun fără nici o satisfacţie – ceea ce am găsit e o alternanţă de presentimente apocaliptice şi de platitudini, perfect previzibile în cadrul opţiunii sale marxiste. La sfîrşit nu eşti nici mai optimist, nici mai lămurit. 


Omagiu soldatului american

17 mai 2009

Un soldat american detasat in Afganistan a ajuns celebru dupa ce a fost fotografiat de un ziarist luptand impotriva talibanilor imbracat doar cu boxeri de culoare roz, in tricou si o pereche de slapi in picioare, informeaza CNN. 

 

Soldati americani

Soldati americani


Noi statistici despre avort şi natalitate (America vs. Europa)

17 mai 2009

A new Gallup Poll, conducted May 7-10, finds 51% of Americans calling themselves „pro-life” on the issue of abortion and 42% „pro-choice.” This is the first time a majority of U.S. adults have identified themselves as pro-life since Gallup began asking this question in 1995. 

Iceland Tops List of 14 Countries in Births to Unmarried Women; U.S. Ranks 7th.


John Dowland, Flow my tears (tenor: Andreas Scholl)

15 mai 2009

Flow my teares fall from your springs,

Exilde for ever: Let me morne
Where nights black bird hir sad infamy sings,
There let me live forlorne.

Downe vaine lights shine you no more,

No nights are dark enough for those

That in dispaire their last fortunes deplore,
Light doth but shame disclose.

Never may my woes be relieved,
Since pittie is fled,
And teares, and sighes, and grones
My wearie days of all joyes have deprived.

From the highest spire of contentment,

My fortune is throwne,
And feare, and griefe, and paine
For my deserts, are my hopes since hope is gone.

Hark you shadowes that in darnesse dwell,
Learn to contemne light,
Happy that in hell
Feele not the worlds despite.

(1596)


Dumnezeu la Bruxelles (via Bucureşti), o recenzie de Radu Preda

14 mai 2009

Cartea lui Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european (Seria Theologia Socialis 3), Eikon, Cluj, 2009, vine într-un moment cât se poate de potrivit. Înainte de a prezenta însă volumul ca atare, câteva cuvinte despre contextul editorial în care acesta apare.

Volumul de faţă este a treia apariţie din seria Theologia Socialis, găzduită cu generozitate de tânăra editură clujeană Eikon şi publicată cu sprijinul Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Seria îşi propune să acorde spaţiul necesar unei dezbateri obligatorii şi, din păcate, amânate în România postcomunistă. Este vorba despre modelul social, structurile comunitare, rolul confesiunilor religioase şi al societăţii civile la reconstrucţia unui spaţiu public încă vizibil marcat de cele aproape cinci decenii de dictatură comunistă. Cum profilul cultural-spiritual al României este marcat de Biserica Ortodoxă, majoritară, atenţia se îndreaptă mai întâi către modul în care, teologic şi practic, ethosul creştinismului răsăritean poate încuraja gândirea, inspira viziunile şi determina opţiunile unei populaţii care se declară religioasă în proporţie covârşitoare, trăind însă într-o societate puternic alienată. Acest demers se derulează într-un permanent dialog cu celelalte culte religioase istorice prezente în România şi ia în consideraţie experienţa istorică a Bisericilor şi confesiunilor europene.


John Luckacs on the „Last Rites” (Book TV on C-SPAN2)

14 mai 2009

Historian John Lukacs, author of over twenty books, including „Five Days in London, May 1940” and „June 1941: Hitler and Stalin” recounts his life and presents his thoughts on the practice of being a historian. John Lukacs discusses his book at the St. Joseph University Boathouse in Philadelphia.


Proiectul Iisus (un eseu de Voicu Bojan)

12 mai 2009

Un Iisus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?

 Parfumant Jesus

Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj. Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă, normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o fi adevăratul Iisus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Iisus straniu atârnând nu de o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical. Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood – un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.

sperietori 

Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Iisus, acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Iisus rătăcit printre noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora ultimele modele de telefoane mobile? Citește restul acestei intrări »


De la elogiu la calomnie (sau despre cât de repede, platonic, trece un deceniu)

12 mai 2009

Un tânăr domn şi-a făcut din hărţuirea literară a aproapelui – prin jigniri, răstălmăciri, ofense – o nouă poruncă biblică. El plimbă săptămânal pe internet texte pline de invective şi acuzaţii, cerând socoteală unuia şi altuia: adolescentului de odinioară, dar şi seniorilor de astăzi. La sinedriul judecăţii sale au fost convocaţi aproapei toţi cei vii care mai spun ceva prin republica literelor româneşti. Cel indispus nevoie mare din pricina inconsecvenţei ideilor sau a fluidităţii categoriilor epistemice folosite de anumiţi autori (între care unii îi acordaseră iniţial atenţia, preţuirea sau chiar prietenia), el aşadar, cel neprihănit şi fără de greşeală, mai uită pe drum câteva amănunte. Alţii ar spune că suferă de amnezii abisale. Cel care citează textele unui politolog centrist din 1998 şi-l spurcă drept „fesenist” întrucât nu coincide cu opiniile sale conservatoare din 2009 – acelaşi doctorand, aşadar, ne descoperă şi nouă o mulţime de lacune biografice, puzderii de păcate morale, legiune de neconcordanţe bibliografice ori scăpări stilistice. Nu-i vom răspunde falselor acuze şi trâmbiţatelor denunţuri, căci ura plină de invidie pre limba ei piere. Pentru cititorii inocenţi în faţa cronologiilor false ale ipochimenului nostru, vom cita doar acest fragment redactat de acelaşi tânăr domn într-un timp mai senin, când valoarea civilităţii şi pulsul onestităţii nu-i părăsise sufletul. (MN)

Mircea Platon, Convorbiri literare, octombrie 2005:

“Banuiala mea e ca Mihai Neamtu nu e o persoana, ci un comitet, atît de variat, prolific si erudit îi e scrisul din reviste, prefete si din acest volum de debut care consacra. Scopul nu e niciodata pe verso-ul posibilitatilor autorului, conceptele deschid realitati si tropii definesc idei. […] Lipsea, din peisajul eseistico-teologic românesc, o carte care sa spuna lucrurilor pe nume, fara ura, fara partinire, dar cu patosul pe care numai întelegerea realitatii îl poate da. Fara a fi nici heterodox, nici monden, nici cu gînduri ascunse sau frustrari editoriale, nu din prag, nici din altar si nici de pe acoperis, ci din naos – fie el si în ruine seculare -, Mihai Neamtu pune degetul pe ranile României si pe bubele bisericii. []  Mihai Neamtu are si vîrsta si, slava Domnului, si talentul scriitoricesc si conditia teologica de a arata ca îi pasa fara sa poata fi suspectat de nimic. Daca denunta afazia ASCOR-ului, celul(ar)ita monahala, moravurile studentilor teologi „candidati la pre-hotie”, oportunismul ante si postdecembrist al unor ierarhi, mortaciunea foilor eparhiale, plagiatul academic si kitschul eclezial, apoi putem sa credem ca nu a facut-o, la cei 25 de ani cît avea cînd scria aceste texte, din motive ulterioare. […] Mihai Neamtu e un generos si, ca atare, practica si predica valorile eseului. Desi are disciplina conceptuala, fluiditatea logica, eruditia, detenta stilistica si talentul pedagogic al omului nascut sa faca sistem, Mihai Neamtu e un apologet al eseului […] putînd figura în orice antologie de eseistica a deceniului.”


Bogdan Călinescu (alias Nicolas Lecaussin) despre „criza capitalismului”

12 mai 2009

 

Bogdan Călinescu

Bogdan Călinescu

„Problema socialismului este socialismul iar problema capitalismului sunt capitaliştii.” Adevărul acestei vechi butade – citată frecvent de regretatul William F. Buckley Jr. – se verifică o mai ales în ţările „Estului sălbatic,” dintre care nu lipsesc ţări ca România, Ucraina, Moldova sau Rusia – unde les nouveaux riches au prosperând făcând afaceri cu statul, iar nu prin creativitate, inventică, dinamică antreprenorială.

De câteva luni bune, criza financiară invită numeroşi comentatori la adoptarea tonului apocaliptic în descrierea „sfârşitului unei ere.” Prost tradusă şi rapid asimilată, retorica antiglobalistă a lui Naomi Klein face vâlvă prin mediul blogosferei; televiziunile colportează ideile economice regresive marca Ion Iliescu; practicile protecţioniste şi sindicalismul agresiv frizează xenofobia; piaţa schimbului liber este denunţată drept „ficţiune” iar, sub aspect psihologic, încrederea oamenilor se îndreaptă către soluţiile salvatoare ale birocraţilor statali. Pe acest fundal, gesticulaţia intelectuală de tip neomarxist reproduce vechile partituri ale indignării proletare. La numai două decenii după 1989, lumea a uitat salariul mizer (dar sigur!) şi toate servituţile din perioada comunistă. 

Contracarând toate aceste ticuri mentale, volumul lui Nicolas Leucassin (care semnează sub numele real de Bogdan Călinescu în revista Timpul) ne oferă un diagnostic încă din titlu: 

 

Au secours, ils veulent la peau du capitalisme ! : Petites leçons sur l’économie de marché à l’usage de ses détracteurs (Editions Générales First, 2009)

Petites leçons sur léconomie de marché

Petites leçons sur l'économie de marché


Daniel Cristea Enache, despre botezul lui Nicolae Steinhardt

11 mai 2009

Nicolae Steinhardt, călugărul scriitor de la mănăstirea Rohia, care a avut una dintre cele mai spectaculoase convertiri de la iudaism la creştinism, îşi descrie botezul în pagini cutremurătoare din „Jurnalul fericirii”.


Idei în dialog: despre criza economică (coordonator Ionuţ Sterpan)

7 mai 2009

Suplimentul CADI (editat cu sprijinul fundaţiei Konrad Adenauer) în revista Idei în dialog.


Europe and its past – the crimes of totalitarianism 20 years on

5 mai 2009

Europe’s 20th century left a continent shattered by World Wars and Fascism and Communism. As Western Europe recovered after 1945 and went on to build a European Union based on democracy and open markets, countries behind the Iron curtain endured Communist rule. A recent public hearing looked at life under Communism and how little it is understood in west. Two decades on from the fall of the Berlin Wall and with West and East united, we want your opinion: „Does the EU understand its own past?”


TRAIAN UNGUREANU despre socialismul european

5 mai 2009

Economia socială de piaţă nu e nimic mai mult decît o încrucişare miciurinistă a pieţei şi social democraţiei. Cu alte cuvinte, dreapta oficială şi guvernamentală a îmbrăţişat un concept difuz cu care s-a deplasat, ca mai toate partidele spectrului politic, spre centru,în căutare de voturi şi omologare. Rezultatul e pervers: toată lumea politică lucrînd la centru, nimeni nu mai are relief şi identitate. Partidele devin variaţii minore ale aceluiaşi curent politic şi presează, practic, în aceaşi direcţie, chiar dacă adoptă trasee retorice diferite. Acest pan-conformism politic explică în mare măsură cinismul placid al electoratelor, dar şi izbucnirile lui izolate spre extreme. În fond, marele teritoriu politic al dreptei a rămas disponibil sau, mai precis, a fost scos la licitaţie de partidele care reclamă ulterior ascenisunea „radicalilor” şi a „extremiştilor”. Fenomenul e vizibil, cauzele mai puţin.

Aplatizarea sau, mai bine zis, auto-demiterea acestei drepte timorate care nu mai îndrăzneşte să-şi recunoască părinţii şi să-şi rostească numele e rezultatul celui mai important fenomen cultural-istoric al Europei postbelice: demoralizarea. Diminuarea etică a Europei a înaintat pe două căi: demografic şi spiritual. Ambele variante ale declinului se presupun şi se alimentează. Astfel, retragerea populaţiilor (accelerată de revoluţia sexuală şi critica liberală a familiei burgheze) a provocat cealaltă mare retragere – abandonul eticii colective (fundamentată de creştinismul religios şi politic) şi baricadarea în egotism (pacifismul nu e altceva decît o sistematizare a fricii, la populaţii care se tem de extincţie şi îşi apără, astfel, perpetuarea). Pe de altă parte, atacul „eliberator” asupra valorilor clasice (familie, căsătorie, biserică) a înlesnit tocmai dezangajarea şi fragmentarea unor societăţi care produc indivizi supradimenisonaţi, dar se subordonează în căutare de tutelă. Politica şi sistemele politice au făcut, în aceste condiţii, pasul spre o teroie şi o practică generală a protecţiei şi, bineînţeles, această aliniere politică spre centrul tuturor opţiunilor nu a lucrat nicăieri mai mult ca în Europa.


O evocare extraordinară a scriitorului Dinu Pillat

2 mai 2009

Emisiunea Înapoi la argument: Monica Pillat în dialog cu H.-R. Patapievici.


David Bentley Hart: Freedom and Decency

2 mai 2009

It is heartening, naturally, to live in a country where so much righteous ire can be stirred by a fleeting glimpse of something the unarrested sight of which — on almost any summer day along certain sandy banks of the Seine — nourishes the noonday reveries of many a Parisian schoolboy. It attests to the persistence among us of the kind of social virtue — call it bourgeois respectability, or puritanism, or simple decency — that is too often appreciated only in the aftermath of its disintegration. That said, however, there is still something odd in the symbolic importance this event has assumed for many, given that far worse evidences of the rapid coarsening of our culture surround us on every side all the time (examples are too numerous and obvious to cite). I suspect that among those who professed their dismay at the halftime show there were many who as a rule are willing to tolerate most of the corrosive influences that invade family life — from advertising, films, popular music, the Internet, video games, the language we have all become accustomed to hearing every day — so long as those influences continue unobtrusively to operate in their “proper” places.

This is not to say that there is not a real division in American society between those of devout and traditionalist temperament, who try to abide by some common standard of decency or courtesy, and those who regard any cultural resistance to vulgarity, or vicious fantasy, or explicit violence, or sexual degradation as an obstacle to be surmounted. Nor should one fail to deplore the sheer boorishness with which the latter class feels free to impose the refuse of its imagination on the former (what was truly appalling about the recent halftime show was simply its incivility). The true depth of our social division is, however, difficult to ascertain. It is one thing to lament the discourtesy of those who delight in giving offense, but another thing altogether to provide an effective remedy for it; and only when we honestly ask ourselves what remedy we are willing to contemplate will it become clear whether as a people we are truly engaged in a “culture war” (as we are often told we are) or are simply witnessing the effects of a genuine but transient tension between more refractory and more energetic elements within a single cultural process.

 


Wilhelm Kempff plays Beethoven’s Moonlight Sonata

2 mai 2009

Cronica la lansarea volumului In Honorem Andrei Pleşu

1 mai 2009

Marţi, 22 aprilie, Librăria Cărtureşti a fost gazda lansării a două volume în onoarea lui Andrei Pleşu, cu prilejul aniversării vârstei de 60 de ani. Proiectul editorial reuneşte două volume: unul în limba română, publicat la Editura Humanitas – O filosofie a intervalului; celălalt în limbile franceză şi engleză, publicat la Editura Zeta Books din Germania – Memory, Humanity and Meaning. La lansare au vorbit coordonatorii volumelor: Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban. Andrei Pleşu nu a putut participa, dar a fost prezent printr-un „cuvânt“ citit de Gabriel Liiceanu şi pe care îl reproducem alăturat.


1 Mai şi pomana la români (intelectualii sunt de vină)

1 mai 2009

În timp ce tirania resentimentului, îndârjiţii de profesie şi rataţii blogosferei denunţă „oligarhia mediatică” a unei mâini de intelectuali democraţi – suporteri ai bunului simţ şi ai civilităţii – , în condiţiile în care canalele de televiziune abia mai difuzează mesaje inteligente, în timp ce revistele culturale plătite din banul public se scaldă în mediocritate, intrigă şi dezmăţ provincial, într-un context al declinului general al şcolii, familiei şi al bibliotecii, într-un veac al fanfaronilor tonomaţi şi al distracţiei permanente, într-o Românie sufocată de taxe şi reglementări, într-o ţară cu peste două milioane de minţi calificate emigrate peste hotare, într-un mediu în care întregi trusturi de presă şi ziarişti de elită devin anexe la un simplu OTV cu cravată, în patria banului nemuncit şi a dezmăţului siliconat, în cartierele sufocate de manelişti şi cocălari, într-o ţară unde gaterele mănăstireşti ne scapă de verdeaţa pădurilor iar gunoaiele de plastic decorează poalele munţilor Carpaţi, când ţopârlanii şi piţipoancele ne reprezintă la Eurovision, când urâtul şi expresia kitsch invadează bisericile din patrimoniul naţional, în timp ce impostorii şi nebunii au liber la orice injurie vadimistă pe forumurile descreierate ale ziarelor, când puţinele modele româneşti de umanitate caldă şi inteligenţă rafinată – recunoscute astfel în lumea largă – sunt terfelite de orice neica-nimeni, când jegul şi gunoaiele umplu trenurile CFR, străzile şi autostrăzile în curs de construcţie, când neopăşunismul ignar al literaţilor propune revenirea la agricultura de secol XVIII ca soluţie anti-globalizare, în timp ce universităţile private sau de stat gem de impostori şi oportunişti, când talibanii religioşi proclamă isteric un alt complot universal, când metafizica scuipatului înlocuieşte cultura respectului iar exerciţiul admiraţiei trece – în ochii celor mutilaţi de ură – drept simplă linguşeală, când neomarxiştii pledează laolaltă cu pseudo-conservatorii pentru eliminarea vocilor anticomuniste, când România se scufundă în derizoriu şi explorează plaja tuturor rătăcirilor morale, ziua de 1 mai muncitoresc s-a îmbrăcat în tricou roşu şi – cu mici pe grătare – a venit să ne salveze. (MN)

Iată şi cum:

 
Pentru un comentariu (aprioric) explicativ, vezi:
PORCUS TURISTICUS (autor: Dan Tescaru)

Poate cea mai răspândită specie de mitocan urban, „tanaul de grătar” poate fi întâlnit pe tot curpinsul ţării. Rezultat din încrucişarea nefericită dintre mai multe specii de mitocani urbani, acesta, împreună cu femela şi puii săi, poate fi observat, în special, în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale, în imediata apropiere a pădurilor, pe malul apelor, împreună cu alţi exponenţi ai rasei din care face parte, adunaţi în jurul grătarelor sfârâinde. Animal carnivor, se hrăneşte în special, cu mici şi cârnaţi ieftini, asezonaţi din plin cu bere la „pet”. Pentru oamenii de ştiinţă este un animal uşor de observat şi studiat; se remarcă lesne prin afinitatea deosebită pe care o are pentru plastic, în care se îmbracă el, femela şi puii săi. Maioul prea mic care nu-i poate acoperi sub nici o formă burdihanul opulent, bermudele legate cu sfoară şi şlapii originali „SHANLIAN” chinezeşti constituie marca sa definitorie. Mustaţa de ungur, alături de unghia de la degetul mic, lungă de cel puţin 1 cm. , cu care se scobeşte în unicul dinte pe care îl posedă (care serveşte pe rând ca desfăcător de capace de bere, perforator de bilete de tren sau îl ajută la muşcarea nasului consoartei, atunci când aceasta îl enervează), constituie elementele distinctive ale „tanăului de grătar”. Femela acestuia, caracterizată prin masa mare pe care o posedă, este autoarea unor stupefiante combinaţii vestimentare, cum ar fi blugii turceşti asortaţi cu sandalele din vinilin cu toc şi bluza de treining „Mike”, pantalonii de treining „Adibas” combinaţi nefericit cu şlapii din plastic „Shanlian” şi maioul cu sclipici „B&G” toate puţind iute a sudoare. Puii arată identic cu aceştia. Pot fi întâlniţi la iarbă verde, acompaniaţi de manelele care răzbat strident din cele două boxe ale „Daciei” personale rablagite, din care singurul mecanism funcţional total este casetofonul. Pentru cercetători, această specie ste, totuşi, plină de necunoscute deoarece, în pofida ariei mari de răspândire, are un comportament bizar: deşi îşi marchează teriroriul prin urinări frecvente după copac şi o cantitate uriaşâ de mizerie pe care o lasă după ce termină masa, peste o săptămână, când revine în acelaşi loc, face un scandal monstruos împotriva nesimţiţilor care poluează natura… 

Yo-Yo Ma: Elgar Cello Concerto, 1st movement

1 mai 2009

Delirul urii: flegme peste vii, flegme peste morţi

1 mai 2009

Pentru cei care aveau încă dubii legate de „duhul creştinesc” al grupării A Treia Forţă, iată câteva citate elocvente dintr-un blog promovat explicit de către domnii Mircea Platon & Ovidiu Hurduzeu. O primă distincţie, arbitrară pentru profani dar necesară pentru ştiutorii în chip gnostic ai mersului istoriei, vine să diferenţieze între evreii buni (care ne pot fi prieteni) şi jidanii răi (care pot fi omorâţi). O atare interjecţie patologic negaţionistă apare scrisă negru pe alb, spre deliciul ticăloşilor, împietriţilor la inimă, proştilor şi ignarilor. 

Ilie Catrinoiu: „Evreii din CC al PCR si cei care suplimenteaza numarul mortilor evrei in Romania nu sunt evrei, sunt jidani. Evreul Steinhardt facea diferenta dintre evrei (oameni de treaba cum e si Gottfried) si jidani (criminali comunisti cum a fost tatal lui Volodea si cum sunt jidanii americani din universitati si politica care si-au permis nesimtirea sa dicteze presedintilor din Romania de dupa 1989 ca antisemitismul e trasatura caracteristica a poporului roman).”

Această mostră sinistră de antisemitism rezidual şi retorică justificativă în favoarea crimei organizate (uciderea „jidanilor” democraţi dinainte de 1945 fiind justificată prin revenirea „jidanilor” comunişti după 1945) consacră din nou culpa prin asociere sau vinovăţia genetică, tema originii nesănătoase şi fantasmele resentimentare. Indignarea anti-elitistă şi fixaţia patologică a denunţului este completată de o altă juvenilă chemare la arme. Cu bâtele şi ciomagele tastaturii, minerii se reîntorc prin blogosferă şi strigă „Moarte intelectualilor”. Astfel, un tânăr viţel, mai precis învăţăcel, reprezintă şi el – dobitocul – România profundă născută, fireşte, printre colive, vorbe ciobăneşti şi sudălmi „ortodoxe”:

„I-as trage o flegma sanatosa intre ochi lui Patapievici. Dar si lui Tismaneanu. Tuturor numai flegme. 

Andrei Costea, student la filosofie.”

Flegme peste vii, flegme peste morţi. Nimic nou sub soare: ura nu dispare. Şi oare n-au dănţuit ucigaşii lui Stelescu printre parastase şi liturghii?