Incestul penal şi România promiscuităţii

În timp de criză economică, guvernanţii ne propun relaxarea morală. Contracţia bancară nu stimulează reflecţia etică, ci doar un plus de uşurătate şi dezmăţ. Dacă tot n-am asistat până acum la condamnarea asasinilor din 16-25 decembrie 1989 şi 13-15 iunie 1990, Ministerul Justiţiei a decis emanciparea moravurilor societăţii româneşti astfel: viitorul Cod Penal renunţă la incriminarea autonomă a incestului ca faptă reprobabilă.

Ce înseamnă aceasta? Alcoolici sau, dimpotrivă, maeştri lucizi ai fanteziilor erotice, taţii sau fraţii virili şi persuasivi au liber în ţarcul intimităţii propriilor lor fete ori surori când acestea au împlinit 18 ani. Mamele nimfomane vor putea face acelaşi lucru, eventual contra-cost, fără ca legea să interzică oferta de iniţiere în secretele iubirii de tip lesbian. Fraţii, surorile şi rudele de grad apropiat pot explora orice perversitate, indiferent de trauma afectivă, viciul moral sau moartea spirituală implicate de nişte porniri „liber consimţite.” Decizia coincide cu îndulcirea atitudinii faţă de avort, prostituţie şi pedofilie (pedepsită cu închisoare de la unu la numai cinci ani pentru agresarea minorilor între 13-15 ani).

Nu era oare destul de amăgită şi grav deşuchiată biata noastră ţară? Când vedem zilnic criza familiei şi roadele nihilismului mediatic – pentru care doar apariţiile TV sunt „garantul valorilor supreme” –, o mână de specialişti în drept liberalizează drastic noţiunea de „consimţământ individual” şi libido. O aterizare promptă, aşadar, pe planeta cândva interzisă chiar celor mai exotici antropologi!

Când presa raportează non-stop abuzurile de violenţă sau agresiune sexuală la adresa minorilor, un lobby suspect vrea să ne modernizeze „în sens european.” Dacă nişte „experţi” îşi pun mintea să ne educe naţiunea pe alte culmi de progres şi civilizaţie, simţul comun şi tabuurile consacrate milenar de toate marile religii nu contează. Putem deci uita teza gânditorului englez Roger Scruton care, într-o carte esenţială, argumenta impecabil de ce „dorinţa sexuală nu se împiedică, ci este creată de moralitate. […] Fără ruşine nu există nici dorinţă, nici alt tip de uniune personală – ci doar o gâdilare infantilă care atinge rapid satisfacţia întrucât n-ar nimic serios de satisfăcut” (Sexual Desire: A Moral Philosophy of the Erotic, 1986, p. 211).

Ce semnificaţie are, totuşi, anularea cenzurilor de tip social sau etic a vechilor cutume?

Sub raport „tehnic”, aşadar la rece, vorbim despre o catastrofică perturbare a noţiunii de genealogie. Un copil născut dintr-o relaţie incestuoasă validă este simultan fiu, nepot şi chiar strănepot al tatălui. Se răstoarnă astfel paradigma clasică a familiei, începând cu tulburările sufleteşti inerente unei adolescenţe ghidată de endogamia adulţilor sau de alterarea noţiunilor tradiţionale de iubire maternă şi ocrotire paternă până la bulversarea conceptului de rudenie şi modificarea drepturilor de moştenire. Pietatea din jurul vetrei strămoşilor este otrăvită.

Câteva succinte explorări cazuistice ne arată dimensiunea dezastrului: o fiică vulnerabilă financiar, înainte chiar de examenul de bacalaureat, poate deveni obiectul şantajului erotic din partea tatălui, a fratelui, a verişorilor sau a bunicilor hrăniţi cu Viagra. Exploatarea sexuală domestică – o patologie identificată de numeroşi asistenţi sociali în familiile cu probleme – riscă să devină acum un „fenomen cultural” legitim în zonele paupere ale României. Statul socialist va interveni probabil mai târziu prin câteva pachete de „asistenţă financiară” pentru victimele posibile şi probabile ale acestor reglementări.

În planul unei reflecţii psihologice mai adânci, noul Cod Penal consfinţeşte următoarea stare de fapt:

(1) hipersexualizarea raporturilor dintre bărbaţi şi femei în Europa unui declin demografic fără precedent.


(2) amnezia culturală a noilor legislatori, incapabili să înţeleagă mesajul filozofiei eline (Platon) sau avertismentul tragediei greceşti (Sofocle), reflexul nomotetic al tradiţiei iudeo-creştine ori corelaţia pedagogică făcută de filozofii scoţieni ai secolului XVIII (Adam Smith sau Francis Hutcheson) între legea naturală, vârsta adultă şi exerciţiul plenar al raţionalităţii.


(3) contestarea relativistă a experienţei comunitare a ruşinii; vulnerabilitatea imaginaţiei la factorul obscenitate; dispreţul mult mai general al „omului recent” pentru legătura dintre dorinţă şi pudoare, orgie şi repulsie. Mărturisirea Fedrei către Teseu se poate lipsi acum de ritualul penitenţei: C’est moi qui sur ce fils chaste et respectueux / Osai jeter un œil profane, incestueux” (Racine, Phèdre, v. 1623-1624).

Acceptând dreptul speciei umane la degenerare, viitorul Cod Penal îl poate numi pe Împăratul roman Caligula „patronul” acestui concept lărgit de „libertate sexuală.” Vom pecetlui apoi tendinţa filmografiei Hollywood de „normalizare” a oricărori tabuuri evidente, deviaţii subtile sau păcate notorii.

O temă dificilă chiar şi pentru autorii de literatură pornografică ai secolului XX devine banalitate în România contemporană. Datorăm oare Anului Darwin această regresie veselă în animalitate?

Mihail Neamtu

(Text gazduit de Hotnews.Ro)

Anunțuri

2 Responses to Incestul penal şi România promiscuităţii

  1. kamasarye spune:

    In chip de răspuns, îmi tot răsună în minte câteva versuri din prologul lui Chesterton la „The Man Who Was Thursday”:

    „They twisted even decent sin
    To shapes not to be named:
    Men were ashamed of honour;
    But we were not ashamed.”

    (Tot poemul aici: http://www.badosa.com/bin/obra.pl?id=n216 )

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: