SUPLIMENT „ID” (februarie 2009): ESEURI DESPRE CONSERVATORISMUL AMERICAN

Relieful american al gândirii conservatoare

          La invitaţia lui Horia-Roman Patapievici, am purces în vara anului 2008 la alcătuirea unui dosar cu marile repere ale reflecţiei etico-politice de sorginte conservatoare. Motivaţia editorială invocă doar câteva urgenţe modeste: racordarea dezbaterii româneşti despre anticomunism, tradiţie, modernitate şi postmodernism la dialogul cultural de sorginte nord-atlantică. Această sincronizare nu-şi propune mai mult decât restituirea unor teme frecvent neglijate într-o Europă cu adânci reflexe socialiste: rolul proprietăţii, importanţa familiei, preţuirea patrimoniului cultural, respectul faţă de tradiţia religioasă iudeo-creştină, respectul anti-relativist pentru ordinea naturală a lumii (ceea ce înseamnă o distincţie netă între sfinţi şi ticăloşi, între deştepţi şi proşti, între cărturari şi ignari, etc.). Se adaugă la acestea mefienţa faţă de utopiile revoluţionare, acceptarea principiului democratic al reprezentării, încrederea în creativitatea naturală a omului disciplinat de tradiţie (a cărui stare de conştiinţă este ireductibilă la sinteza marxistă a „mijloacelor de producţie”), angoasa faţă de modernismul progresist, tema de babilonia urbană, prudenţa în relaţiile interumane, legitima căutare a profitului prin capitalism şi cultivarea compasiunii prin filantropie, etc.

          Conservatorismul trebuie înţeles aşadar nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de spirit. Edmund Burke a numit-o common sense, care s-ar traduce liber (şi pe placul regretatului Alexandru Paleologu) prin sintagma „bun-simţ.” Accentul gândirii conservatoare cade aşadar pe noţiunea de praxis – epistemologia discursului politic bazându-se pe achiziţiile trecutului. Datele tradiţiei – care ne spun că bărbaţii au fost dintotdeauna mai apţi pentru exerciţiul militar decât femeile, aşa cum femeile n-au putut ocoli decât rareori vocaţia maternităţii – sugerează că forţa explicativă a experimentului întrece valoarea argumentaţiei abstracte.

          Vom discuta câteva din poziţionările sale teoretice independent de taxonomiile recente care au distins între principiile paleo- şi neo-conservatoare. De fapt, asimilarea literală a dezbaterii între „paleo” şi „neo-conservatori” reprezintă un non-sens pentru piaţa românească de idei, mai ales dacă recunoaştem rolul nesemnificativ jucat de capitala Bucureşti în decorul geopolitic mondial. Cu toate acestea, o importantă parte din valorile propovăduite de conservatorismul american vor putea să găsească în câteva medii culturale din România un sol primitor. Memoria dreptei a fost mult prea mult timp urmărită de trauma extremismului interbelic (îndatorat corporatismului etatist) pentru a nu fi încercat să se reinventeze după 1989. Din nefericire, marca oficială a conservatorismului românesc a fost recent deturnată de un partid aliat cu fostul FSN (moştenitorul dialectic al PCR şi campion al discursului anti-proprietate în anii 1990). Situat la stânga eşichierului politic, actualul Partid Conservator reprezintă o caricatură a valorilor susţinute de figuri eminente precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, P.P. Carp, Lascăr Catargiu sau Alexandru Marghiloman (redescoperiţi recent prin studiile de politologie şi filozofia culturii semnate de Ioan Stanomir). Oameni opuşi demascării fostei Securităţi, foşti partizani ai protecţionismului economic („nu ne vindem ţara”), parteneri privilegiaţi de afaceri cu statul sau complici ai fraudelor financiare din lunga noastră tranziţie – toate aceste voci uzurpă astăzi prestigiul etosului conservator. Impostura locală e imediat relevată doar comparînd biografiile unor Dan Voiculescu şi Codruţ Şereş cu viaţa trăită de Margaret Thatcher sau Winston Churchill ca slujitori ai Marii Britanii şi cetăţeni ai lumii!

          Sub forma unei modeste contribuţii la restabilirea reperelor doctrinare din mediul politic şi intelectual autohton, oferim cititorilor români câteva traduceri inedite semnate de trei autori fundamentali: William F. Buckley Jr., cu un eseu despre „degringolada educaţiei contemporane;” Allan Bloom, oferind analiza standardelor universitare în ştiinţele umaniste (prelungind astfel diagnosticul din volumul său celebru, tălmăcit în româneşte de Mona Antohi, cu titlul: „Criza spiritului american”); Russell Kirk, discutând „erorile ideologiei” – mai precis, acel comportament gregar al inteligenţei şi al sensibilităţii, căruia principiul individuării îi rămâne inaccesibil. La aceştia se adaugă Jeffrey O. Nelson, care comentează bibliografia esenţială a domeniului – o listă de zece cărţi care ar putea stârni cândva interesul unor edituri româneşti.

          Acest volum reuneşte câteva voci interesate de revirimentul acestei mişcări culturale în America celei de-a doua jumătăţi de secol. Vladimir Tismăneanu face portretul unei personalităţi tragice: Whittaker Chambers, convertit de la pasiunea pentru stângismul bolşevic la realismul lucid al unui angajament patriotic, constituţionalist şi anti-sovietic. Chambers, autorul unor memorii rămase mulţi ani best-seller, a conştientizat rapid pericolul reprezentat de regimul stalinist în plină eră atomică. Extinderea comunismului global reprezenta nu doar o ameninţare faţă de interesele comerciale americane, ci mai ales un pericol pentru pacea lumii. Activismul politic putea fi perceput ca o injoncţiune etică epuizantă, aşa cum a fost cazul senatorului McCarthy.

          Bogdan Duca reciteşte odiseea acestui personaj complicat, compromis prin erori de strategie personală, însă deopotrivă discretat fără argumente de mass-media liberal-progresistă. Era „McCarthy” a coexistat cu avântul fără margini al ideologiei comuniste, răspândite prin teroare (e.g., Budapesta 1956) în trei mari continente: Europa, Asia şi Africa. În absenţa avertismentului militar şi al unei vigilenţe a seriviciilor secrete americane, victoria împotriva nazismului putea fi compromisă de ascensiunea bolşevismului asupra civilizaţiei occidentale (infiltrarea KGB a mediilor artistice din Europa apuseană fiind o practică reuşită). Conservatorismul american a renăscut aşadar pe acest fond de traumă postbelică şi angoasă socială în plin război rece. În atare împrejurări, pacifismul aprioric şi anistoric putea părea o utopie vinovată.

          Nu aceasta a fost şi opinia altor avocaţi ai Constituţiei americane. Vlad Topan oferă o critică a militantismului agresiv al politicii SUA din ultima jumătate de veac, privind îndeaproape polemica lui William F. Buckley jr. cu eminentul economist – reprezentant al şcolii austriece – Murray Rothbard. În bună tradiţie libertariană, Rothbard ridică puternice semne de întrebare cu privire la dogma seculară despre monopolul violenţei etatiste. Care sunt limitele agresiunii statului împotriva cetăţenilor nesubordonaţi sau, mai grav, care sunt costurile neintenţionate ale intervenţiilor militare în războaiele conduse de ţări libere precum Marea Britanie ori SUA împotriva unor aliaţi ai guvernelor totalitare (e.g., conflictul cu Coreea de Nord sau cu Vietcong)? Conservatorii de persuasiune creştină vor găsi cu mare dificultate răspunsul complet la această dilemă etică formulată de libertarieni. Nu este deloc mai uşor de reconciliat, însă, deciziile teologice ale unei Biserici creştine care apără deopotrivă ontologia non-violenţei în comunităţile reconcilierii de tip monastic, dar şi sanctitatea unor personaje politice remarcabile precum Constantin cel Mare (responsabil pentru moartea fiului Crispus şi a soţiei Fausta) sau Ştefan cel Mare („degrabă vărsător de sânge nevinovat”). Contradicţia este reală, tensiunea este vizibilă dar rezolvarea poate fi găsită într-o reflecţie de tip antinomic la care aderă frecvent şi conservatorii, atunci când justifică „războiul preventiv.”

          În sfârşit, subsemnatul discută atitudinea intelectuală a doi influenţi gânditori conservatori (Bernard Lewis şi Samuel Huntington) faţă de Islamul radical. Din nou, interogaţia lansată de perspectiva libertariană nu poate fi evitată: cât de legitimă poate fi agresarea unui sistem politic şi religios care încalcă sistematic dreptul la proprietatea, valoarea instrinsecă a persoanei umane precum şi dreptul acesteia la emancipare faţă de orice colectivitate? Ca răspuns, conservatorii vor opera distincţia între scopurile (atenuarea abuzului permanent perpetuat de Islamului radical) şi mijloacele (folosirea temporară a forţei) puse în joc de Statul liberal. Perspectiva tragică a realităţii face ca întâlnirea societăţii moderne cu problematica violenţei, a conflictului şi a morţii să fie inevitabilă. Spre stupefacţia intelighenţiei liberal-stângiste – intervenţiile americane din Afghanistan şi Irak pot primi totuşi o interpretare plauzibilă din perspectiva judecăţii istorice longue durée. (Este unghiul specific de analiză care a cauţionat alianţa tranzitorie între America democrată şi URSS în contextul luptei antifasciste.)

          În sfârşit, asumând o binefăcătoare distanţă faţă de polemicile etico-politice contemporane, Victor Popa caută rădăcinile etosului conservator în scrierile lui Alexis de Tocqueville (cunoscut la noi mai ales prin cercetările lui Aurelian Crăiuţu, Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi). Desigur, aşa cum ne arată biografii din ultimele generaţii, Tocqueville a fost nu doar democratul entuziast, iubitor al unei Americi lucrative şi virtuoase, ci şi o minte bântuită de nelinişti pascaliene. Cu alte cuvinte, „vechea ordine” (nelipsită de referinţa la sacralitatea legii naturale) şi noua direcţie a politicii moderne (mefientă faţă de orice instinct social teocratic) se împletesc în opera unui gânditor cu vocaţia sintezei.

          Departe de-a reprezenta mai mult decât un semnal bibliografic şi o invitaţie la dezbatere între universitari, jurnalişti şi actorii politici, acest grupaj „ID” despre relieful american al gândirii conservatoare este totodată o glosă pe marginea virtuţii fidelităţii şi a continuităţii.

 Mihail Neamţu


Pentru cea mai bună prezentare a acestor nuanţe, fac trimitere la George H. Nash, The Conservative Intellectual Movement in America Since 1945 (Thirtieth-Anniversary Edition), ISI Books, 2006.

Anunțuri

One Response to SUPLIMENT „ID” (februarie 2009): ESEURI DESPRE CONSERVATORISMUL AMERICAN

  1. imperialistu spune:

    Suna foarte interesant, domnule Neamtu. Sunt de parere ca avem multe de invatat de la conservatorii americani, asa ca astept cu deosebit interes dosarul IDI dedicat lui.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: