CEI TREI ANI DE ACASĂ. Reflecţii despre Pactul Naţional pentru Educaţie (Mihail NEAMŢU)

Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

 

Stahanovism european?

Printre primele măsuri pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare suspectă. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 şochează printr-o dimensiune stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% în doar patru ani este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii în zece ani de astăzi înainte. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, acum fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor usturătoare implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor progresiste, anti-liberale şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie. Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie rezolvată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş…) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse lucruri mult mai serioase serioase: ţâncii au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”?De fapt, oricare ar fi apelul transcendenţei, Ministerul n-a dat încă aprobare. El caută mai întâi bani, căci măsurile paternaliste impun creşterea bugetului pentru educaţie undeva peste 6% din PIB. În toată această tevatură, agenţii privaţi joacă un rol secundar, chiar dacă tema bonurilor („vouchers”) este menţionată în treacăt. Un lucru e cert: Statul se angajează la plata integrală a învăţământului timpuriu care, nota bene, aspiră „inclusiv la educaţia părinţilor.” Poate fi deja anticipată risipa enormă presupusă de actul fizic al construirii unor noi creşe cu termopane pentru toţi şoimii patriei (o populaţie, totuşi, în scădere). Planul de sistematizare a educaţiei timpurii la sat – pentru vârstele, horribile dictu, de „0-6 ani” – va cere desigur organizarea transportul micilor preşcolari din bătătura casei către noul „spaţiu locativ.” Primăriile vor asigura dotarea creşei cu programe software, joy-sticks, jucării chinezeşti şi camere video de supraveghere pentru „securitatea individuală.” Ozana cea frumos curgătoare se cere astăzi înlocuită cu ore despre diversitate, multiculturalism şi egalitatea de şanse. În sfârşit, mame, bunici sau taţi nu vor putea să le ofere copiilor o educaţie pre-şcolară fără patalama universitară (în cuvintele Raportului: „e nevoie de manageri profesionişti în educaţia timpurie, altfel orice reformă se blochează”)! Orice casă sătească organizată ad-hoc pentru întâlnirea informală a preşcolarilor va avea nevoie de certificat ministerial de funcţionare.

Valori anti-liberale

În contextul masivei crize financiare, al unei rate demografice negative, dar şi al numărului crescând de divorţuri, un Guvern cu certe porniri socialiste desăvârşeşte separarea copilului de părinţii naturali. În locul căldurii căminului şi al valorilor predate în familie este propusă educaţia prin încolonarea forţată, târâş-grăpiş, spre creşele şi grădiniţele de stat. Părinţii sunt buni să conceapă, mamele să nască şi să alăpteze, bunicii să-şi plimbe nepoţeii prin parcuri, dar educaţia rămâne domeniul predilect al pedagogilor etatizaţi. Cei care duc greul naşterii şi creşterii copiilor sunt cvasi-eliminaţi din mecanismul subtil şi intim al formării lor.

Dansul cu păpuşile, descoperirea botanicii, jocul de fotba pe gazon – toate aceste activităţi ale preşcolarului păcătuiesc uşor prin inutilitate. Ministerul îşi doreşte preşcolari care au deprins deja „normele şi criteriile de raportare la propriul sine şi la altul.” Presupune această ambiţie, măcar pentru educatori, câteva lecturi obligatorii din Paul Ricoeur (Soi-même comme un autre, 1990)? Vorbim despre o mediere hegelian-speculativă a cunoaşterii de sine? Pentru suporterii PNE, „ieşirea din heteronomie” este dezideratul „educaţiei timpurii”, fapt care înseamnă scurt-circuitarea relaţiei de autoritate a părinţilor (implicit suspectaţi de neglijenţă şi abuz) şi a reflexelor stilistice primite din trecut (bănuite de o îngustime retrogradă).

Prezenteismul filozofiei pedagogice face din Stat un posesor ultim al valorilor culturale şi al normelor de comportament care trebuie, fără excepţie, să modeleze copiii. Toate mitologiile sănătoase ale patriotismului local (e.g., povestirile despre răzeşii lui Ştefan Vodă), lecţia pudorii, explorarea plină de risc şi aventură a naturii înconjurătoare, basmele despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, rugăciunea către „înger-îngeraşul meu” – acestea vor fi înlocuite cu litaniile bruxelleze despre societatea cunoaşterii şi a interconectării globale (devenite scop suprem al vieţii). Iată o nouă ocazie de manifestare a zbirilor îndoctrinării politically correct, după toate normele omogenizate de UE. Pentru a înţelege tendinţa acestui tip de logică progresistă, să spunem în Marea Britanie, bunăoară, Oxford Junior Dictionary a eliminat cuvintele reacţionare (care indică antichitatea şi spaţiul religios: „discipol”, „episcop”, „capelă”, „imperiu”, „abate” şi „încoronare”) în beneficiul introducerii unui lexic postmodern („blog”, „broadband”, „celebrity”). Putem fi siguri că reprezentanţii CNCD nu vor dormi nici ei.

Pentru orice birocrat, intenţionalitatea actului formativ trebuie să fie precisă. Europa are nevoie de cetăţeni docili şi integraţi, gata să răspundă comandamentelor venite de la centru. Sute de mii de băieţi şi fetiţe sunt chemaţi să iasă din gratuitatea comportamentului ludic, asociat eventual unor stereotipii agrare. Un funcţionalism atroce cere înzestrarea fiecărui minut al vieţii preşcolarilor cu un sens existenţial girat eventual de planificatorii Palatului Cotroceni sau/şi ai Palatului Victoria. Numărul insuficient de măsuri şi reglementări, sugerează Raportul, le oferă astăzi preşcolarilor din creşe şi grădiniţe doar „protecţie [fizică] şi o bună stare de sănătate.” Putem citi în filigranul acestei decepţii mitologia intervenţionistă şi, estetic vorbind, afectarea kitsch care încurajează mulţi părinţi burghezi să declanşeze vânătoarea, deja la stadiul de „super-bebe,” a viitorilor „copii supradotaţi.”

Suspendarea familiei

Între multele departamente guvernamentale din România anului 2009 există şi un „Minister al Muncii, Familiei şi al Protecţiei Sociale.” Pe hârtie, programul PDL-PSD (o struţo-cămilă ideologică) promite sprijinirea familiei – instituţie fără de care echilibrul social, rata demografică şi creşterea economică ar fi în pericol. În realitate, însă, iniţiativele etatiste din domeniul educaţiei subminează autoritatea şi aspiraţiile fireşti ale familiei – o instituţie care îşi perpetuează natural instinctul antreprenorial, voinţa de expresie liberă în comunitate, numele şi proprietatea. Cei şapte ani de acasă sunt reduşi la doar trei. Canalele de informaţie se multiplică, în schimb, crescând astfel şansa confuziei interioare pentru fiecare dintre copiii preluaţi în fabrica de cetăţeni loiali.

Abolirea heteronomiei şi descoperirea reflexivităţii nu se poate face, în opinia pedagogilor ministeriali, câtă vreme „nu există nici un cadru curricular, nici un reper educaţional stabilit.” Pe scurt, scara 0-1-2-3-4-5-6 ani trebuie unsă cu alifia discursului emancipator despre „autonomia” individului (care, în paideia seculară, nu învaţă foarte multe despre controlul voinţei sau al imaginaţiei). Nimeni nu ne explică ce anume înseamnă, ontologic vorbind, acest deziderat. Fără să-l socotim neapărat un reprezentant al majorităţii, sociologic vorbind, putem spune oare că omul cu frica lui Dumnezeu şi respect pentru lege, afectuos faţă de înaintaşi sau îndrăgostit de ritualurile tradiţiilor sale ancestrale (de la cântatul colindelor până la un mod anume de-a face urda, mustul sau cârnaţii afumaţi) este o fiinţă autonomă, înzestrată cu raţionalitate, inteligenţă emoţională şi conştiinţă civică? Trebuie oare reeducaţi – eventual prin cursuri la seral – toţi cetăţenii României rămaşi victime unei forme reziduale de „heteronomie”? În sfârşit, cine anume a decis că filozofia Ministerului Educaţiei se bucură de consensul tuturor contribuabililor?

Fireşte, filmele lui Dan Piţa sau Lucian Pintilie ne-au arătat de ce condiţia istorică a familiei contemporane nu trebuie excesiv idealizată: între extrema părinţii responsabili şi grijulii, pe de o parte, şi polul părinţilor alcoolici sau incestuoşi, găsim zona gri a indiferenţei abulice şi a ignoranţei persistente. Da: la începutul mileniului III, „familia lărgită” nu mai este ceea ce a fost poate odinioară în vechea Europă. Mobilitatea profesională a lumii contemporane slăbeşte vechile legături între membrii familiei (de la străbunici şi strănepoţi până la părinţi, unchi ori mătuşe). De asemenea, comunismul a distrus atât de profund ţesutul social din oraşe şi sate încât noţiunea de „comunitate locală” rămâne vagă, mai ales pentru vecinii care trăiesc la bloc, se înjură frecvent şi abia se salută. Deşi intervenţia coercitivă a Statului ar părea binevenită în aceste împrejurări, cred mai departe că piaţa organizată spontan pe baza mecanismului cerere-ofertă poate oferi soluţii particulare la problemele fiecărui strat demografic din zonele culturale distincte ale României. În plus, ţara care un record de funcţionari cleptomani, corupţi şi cinici (între care un fost ministru care a zburat cu elicopterul la nunta unor amici), este improbabil ca, sub raport etic, media părinţilor să fie depăşită în compasiune şi atenţie pedagogică de birocraţii ministeriali.

Asfixierea iniţiativei private

Din păcate, PNE nu suflă o vorbă despre modelele alternative, cum ar fi şcoala făcută acasă de milioane de copii americani între 6-18 ani, din care nu puţini sunt recrutaţi apoi în Ivy League. Tradiţia „homeschooling” este foarte veche şi are câteva avantaje tot mai apreciate pe continentul european, în Marea Britanie, Irlanda, Polonia, Slovenia, Austria şi Franţa. Motivele sunt variate: a) nu costă deloc bugetul public; b) asigură continuitatea tradiţiilor locale, cultura libertăţii şi a responsabilităţii individuale, în răspăr cu idealurile centralismului promise de „statul-nană” (ardelenism luat drept sinonim pentru „nanny-state”); c) menţine coeziunea familiei lărgite; d) încurajează o demografie pozitivă, aşa încât joaca şi şcoala să se facă într-un cerc lărgit, deşi tot în apropierea casei natale. Se mai uită faptul că obligativitatea educaţiei reprezintă totuşi un produs relativ recent al Occidentului, fiind legat de proiectul statului prusac (aflat spre finele secolului XVIII sub conducerea lui Frederic al II-lea) de-a livra fiecărui tânăr cetăţean o contra-ofertă pedagogică de inspiraţie iluministă. Obligativitatea educaţiei de masă s-a generalizat abia în prima jumătate de secol XX, cu beneficii incontestabile.

Poate că România nu este un paradis al dinamicii antreprenoriale sau al familiilor lărgite de tip napolitan, aşa încât ideea de homeschooling să devină fenomen de masă şi, astfel, o provocare fatală pentru învăţământul primar, gimnazial sau liceal. În privinţa preşcolarilor, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Da, povara creşterii lor cade în continuare pe umerii mamei, sprijinită uneori de bone alese tradiţional dintre bunici, rude apropiate şi, mai rar, femeile cu timp liber din comunitatea locală. Diferenţa între spaţiul urban şi spaţiul rural rămâne totuşi semnificativă. Iniţiativa Guvernului de preluare a educaţiei sugarilor şi a copiilor preşcolari nu poate să nu stârnească legitime îngrijorări părinţilor şi celorlalţi plătitori de taxe. Nu oferă deja mediocritatea sistemică a învăţământului liceal şi universitar garanţiile pentru falimentul educaţiei timpurii? Cum ar putea un om raţional să justifice extinderea atribuţiilor unui organism (Ministerul Educaţiei) care de aproape două decenii înşeală toate aşteptările legitime ale elevilor şi părinţilor, deopotrivă, situând România printre cele mai ruşinoase codaşe ale lumii, dincolo de narcisismul reconfortant al discursului despre olimpici şi olimpiade?

Criteriul cantitativ

În ţări civilizate (cum ar fi SUA, statul Illinois), durata obligativităţii învăţământului este de numai 10 ani (în condiţiile existenţei ofertelor alternative la educaţia etatistă). După 16 ani, unii tineri decid, încurajaţi de familie, să înveţe direct meserie într-un atelier, dar alţii continuă şcoala într-un Colegiu. România, în schimb, îşi constrânge tineretul la minim 13 ani de şcolarizare. Se adaugă, acum, tot cu statut obligatoriu, „grupa pregătitoare” între 5 şi 6 ani, ca ultimă fază a educaţiei preşcolare. Mai mult, „şcoala va trebui să-şi extindă activităţile după orele de curs, asigurând timp de 8 ore condiţii de învăţare, recreere, sport, supraveghere şi protecţia propriilor elevi. Ea va veni astfel în sprijinul părinţilor, va anticipa rezolvarea problemei sociale a unui excedent de peste 50.000 de profesori datorat declinului demografic şi va contribui activ la reducerea delicvenţei juvenile.” 

Indiferent de realităţile demografice din geografia noastră, interesul făţiş al Ministerului Educaţiei este masificarea învăţământului şi păstrarea intactă a unui corp profesoral în mare parte incompetent şi hipetrofiat. Ipoteza şomajului (şi, corelativ, a repetenţiei) este exclusă. Acest fapt contează mai mult decât voinţa liberă a elevilor şi a familiilor lor. Raportul decide în numele poporului că atingerea idealului educaţional absolut presupune mobilizarea integrală a dascălilor şi elevilor într-o interacţiune epuizantă.

Concret, vorbim despre diminuarea numărului de ore libere rămase la dispoziţia elevilor pentru dialogul nemijlocit cu membrii şi prietenii familiei sau ai comunităţii lor. Este ca şi cum educaţia seculară este singura sursă de adevăr revelat în lume. Şcoala devine templul nerivalizat al marilor imperative categorice. Elevul, dar nu şi profesorul, este tratat ca potenţial delincvent, deşi nimeni n-a demonstrat până acum în mod irefutabil faptul că şcoala tranziţiei nu ar reprezentă un focar de violenţă şi imoralitate, pigmentat cu accente de promiscuitate (inclusiv în relaţiile asimetrice dintre dascăli-elevi, după cum arată cazul Bogdan Costache elev mort prin sinucidere la  24 mai 2007 şi profesoara Corina Vasile, cercetată de Parchet). Educatorii sunt inocentizaţi iar părinţii chemaţi la un plus de distanţă faţă de copii. Atât elevii silitori (adică viitoarea elită), cât şi educatorii pasionaţi de meserie, sunt privaţi de răgazul fizic (gr. schole) necesar cultivării unui talent individual (fapt care presupune separarea temporară de mulţime). În sfârşit, mai este oare nevoie să reamintim românilor că statul comunist se manifesta plenar prin furtul sistematic al timpului liber de care, la sfârşitul zilei, mai puteau dispune cetăţenii săi?

Minciuna „binelui comun”

Toate acestea se petrec în numele „binelui comun” – o ficţiune pioasă pe care nimeni n-o poate credita atâta timp cât binele individual este încălcat. Propunerea făcută de PNE în direcţia „educaţiei timpurii” este cu atât mai şocantă cu cât acelaşi document conţine germenii unei viziuni-caracatiţă, prin care tentaculele ministeriale se extind fără oprelişti. Pedagogii de mâine vorbesc despre „educaţia permanentă”! După modelul campaniilor făcute de Ministerul Afacerilor Externe în Italia şi Spania (milioane de euro risipite pentru clipuri publicitare), arhitecţii acestui concept vorbesc despre „Iniţierea unei campanii media pentru stimularea participării la educaţia permanentă şi crearea unei culturi a învăţării pe tot parcursul vieţii. Statul trebuie să lanseze neîntârziat un program de cofinanţare până la 70% (procent echivalent celui admis de UE ca ajutor de stat pentru activităţi de cercetare-dezvoltare) a emisiunilor educaţionale ale mediei private şi publice.”

          În contextul abrutizării galopante a limbajului, imaginarului şi discursului mass-media, iniţiativa pare salutară. Soluţia este însă înşelătoare. Vom taxa cetăţeanul o dată în plus pentru ca diferite televiziuni să difuzeze emisiuni anoste cu rate de audienţă minime (după cursurilor TVR de limbă spaniolă, germană, franceză sau engleză în anul de graţie 1990; fireşte, după 1990, tot instituţiile private au optimizat oferta, obţinând uriaşe profituri din vânzarea acestui capital de cunoaştere pe care-l reprezintă limbile străine).

PNE evită să schiţeze măcar o posibilă soluţie venită dinspre piaţa liberă cea care, deşi imperfect, funcţionează în domeniul presei, al firmelor de construcţii, al industriei auto. Românii pot să-şi cumpere ce maşină vor, dar mai puţin să decidă cum anume trebuie educaţi copii lor preşcolari. Acum peste jumătate de secol, Milton Friedman a introdus conceptul de „bonuri” (vouchers, echivalent al taxelor plătite de fiecare contribuabil la bugetul de stat), arătând efectele remarcabile pentru educaţie ale competiţiei de tip capitalist, existentă în mai multe state din SUA, Hong Kong, Chile, Irlanda şi Suedia. Este preferat, în schimb, parteneriatul public-privat pentru promovarea unor programe etatiste al căror scop este multiplicarea de diplome pe întreg parcursul vieţii. Fantasma nominalistă a acestui demers nu are termen de comparaţie nici în proiectul ceauşist de alfabetizare forţată a naţiunii române în perioada 1971-1989. Dependenţa educatorilor de bugetul de stat pare, în acest stadiu, simptomul unei intoxicări profunde cu opium asistenţialist şi heroină dirijistă.

Decesul solidarităţii inter-generaţionale

Statul ne taxează politicos şi apoi ne vrea binele cu orice preţ, de la vârsta preşcolară până la bătrâneţe. În loc ca banul să rămână în buzunarul fiecărui cetăţean pentru ca el să decidă cine şi ce anume merită o investiţie de tip paideic, Statul deschide cantina semi-preparatelor pedagogice, aducând în favoarea cauzei sale prestigiul marilor eşecuri ale tranziţiei. Este uluitor să observi viteza cu care dispar structurile intermediare între Stat şi individ – cadrul elastic şi informal unde omul deprinde adesea înţelepciunea practică şi „ştiinţa vieţii” (breslele, asociaţiile profesionale, cercurile literare, cluburile de amatori, parohiile bisericeşti, etc.).

Cum şi de ce să mai vorbim despre solidaritate intergeneraţională când sugarii, preşcolarii, elevii şi studenţii sunt luaţi în primire printr-o „educaţie gratuită” iar vârstnicii primesc asigurarea unei mizerabile „pensii la stat”? De ce ar mai vizita un adolescent casa bunicilor, când legăturile afective între tânărul curios şi bătrânii obosiţi s-au rupt deja la vârsta de numai trei ani, în virtutea unei ciclopice „educaţii timpurii”? Cine va umple vidul emoţional născut prin tăierea rapidă a cordonului ombilical? Sunt doar câteva întrebări pentru politicienii de astăzi, chemaţi să răspundă generaţiilor de mâine.

Concluzie

În timp de recesiune, aşadar, România extinde raza de influenţă a executivului asupra populaţiei prin noi programe de „educaţie timpurie” şi „educaţie permanentă.” PNE se abonează la risipă financiară şi abuz pedagogic. Creşele private şi grădiniţele de stat deja existente vor fi supuse unei monitorizări ideologice mult mai strânse din partea Ministerului Educaţiei din România, în strânsă colaborare cu directivele europene. Ideea că birocraţii ministeriali sunt „adevăraţii experţi” care ştiu întotdeauna mai bine, indiferent de spaţiu sau timp, nevoile copiilor preşcolari decât părinţii (cărora li se refuză idealul „prin noi înşine”) este o marcă limpede a unei orientări anti-liberale.

PNE se îndreaptă categoric împotriva pieţei libere întrucât lasă foarte puţine opţiuni la îndemâna agenţilor privaţi, într-un câmp deja hiper-reglementat. Este probabil ca elemente din agenda UE adoptată pentru educaţia preşcolarilor prin noi manuale şi instrucţiuni să intre în conflict cu multe valori luminoase şi cutume locale imperfect menţinute sub comunism şi în perioada tranziţiei. Orice dirijism excesiv compromite pluralismul stilistic al mai multor culturi aflate în interiorul aceleiaşi ţări. În sfârşit, pe termen lung, PNE se va transfera într-un adversar familiei lărgite şi într-un inamic involuntar al solidarităţii inter-generaţionale.

Evident, nimeni nu poate contesta carenţele uriaşe din sistemul de educaţie românesc care impuneau analiza riguroasă, detaliată şi de o incontestabilă bună-credinţă a colectivului de universitari aflaţi sub coordonarea profesorului clujean Mircea Miclea. Totuşi, calităţile Raportului şi ale PNE se ascund într-un diagnostic pauşal, mai degrabă decât în elaborata lor terapie etatistă.

Mihail NEAMŢU

(text apărut în revista „Idei în dialog”, ianuarie / 2009)


Vezi Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, „România educaţiei, România cercetării” (2008). Voi face mai jos referire doar la pasajele pe care le consider profund problematice, fără să neg calităţile acestui raport instructiv mai ales în partea de analiză.

Raport, p. 13.

Raport, p. 14: Trebuie dezvoltate programe de studii universitare pentru pregătirea personalului didactic pentru copiii între 0-3 ani. În prezent, nicio universitate nu oferă un astfel de program. E nevoie de manageri profesionişti în educaţia timpurie, altfel orice reformă se blochează.” Mantra reformei este asociată aşadar misticii expertului etatist.

Raport, p. 13.

Raport, p. 13.

Raport, p. 14.

Raport, p. 18-19.

Raport, p. 20.

Vezi Robert C. Enlow & Leonore T. Ealy, Liberty & Learning: Milton Friedman’s Voucher Idea at Fifty, Cato Institute, 2006.

Anunțuri

One Response to CEI TREI ANI DE ACASĂ. Reflecţii despre Pactul Naţional pentru Educaţie (Mihail NEAMŢU)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: