ROGER SCRUTON: ON LIBERTY AND HARMS

31 Ianuarie 2009
Anunțuri

TEORIA COMUNICĂRII (MOMENT INTERCULTURAL)

30 Ianuarie 2009

Ilina Gregori despre necunoscutul Eminescu (recenzie Marius Chivu)

30 Ianuarie 2009

„Eminescu este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub aspect intelectual şi, ca «poet naţional», prea îngust înţeles.“ De la aceste aprecieri a plecat Ilina Gregori cînd a scris aclamatul studiu „Eminescu la Berlin“ (în Studii critice, 2002), şi tot cu această credinţă a scris şi „Între Berlin şi Charlottenburg“, şi „Bucureşti, 28 iunie 1883“, cele trei studii alcătuind împreună volumul de faţă. 


Despre bun simţ şi civilizaţie

30 Ianuarie 2009

Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.” Citește restul acestei intrări »


CULTUL EROILOR PE BANII DUMNEAVOASTRĂ (Costel Stavarache)

29 Ianuarie 2009

Un element care intareste coeziunea unei comunitati este cultul eroilor. Acesta puncteaza rezistenta neamului faţă de cotropitori, contribuie la cimentarea respectului civic pentru oameni curajosi din trecut si stimuleaza imitarea comportamentelor eroice. In mod normal exista o admiratie instinctiva a omului obisnuit fata de eroi. Insa este si mai bine cand aceasta admiratie este intretinuta de stat. Mesajele din manualele de istorie despre cat de tare a fost Romania in trecut nu sunt suficiente si este bine cand ai o agentie guvernamentala care se ocupa sistematic si organizat de prezervarea si intensificarea admiratiei pentru eroi. In Romania, o astfel de organizatie este Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, institutie subordonata Secretariatului General al Guvernului. Intrucat trecutul unei natiuni este o chestiune de maxima importanta, este logic ca aceasta institutie sa aiba o mai mare importanta decat structuri ca Inspectia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalatiilor de Ridicat – ISCIR sau Inspectoratele Teritoriale pentru Calitatea Semintelor şi a Materialului Saditor.


SUPERBIA ÎN RUINĂ (Traian Ungureanu)

28 Ianuarie 2009

Însăşi ideea după care există ceva de afurisit sub titulatura „păcate capitale ale lumii moderne“ spune mult. Modernitatea crede că păcătuieşte separat, că e altfel pînă şi în cădere. De aici, primul indiciu. Păcatul favorit al lumii moderne nu e o noutate, nu iese din scara viciilor fundamentale, ci amplifică, într-adevăr colosal, Mîndria („Superbia“), prima între vechile capitale ale păcatului. Omul modern a învăţat că e altcineva şi altceva, că e radical diferit şi net superior propriei sale istorii. El nu recunoaşte limitele condiţiei umane şi a stabilit, folosindu-se de alibiul ştiinţei, că încununează progresia timpului şi poate infirma ordinea „programată“ a lumii. Pretenţia de unicitate a modernităţii e vastă şi a schimbat, într-adevăr, faţa lumii. 


INTRODUCERE LA VICII (Andrei Pleşu)

27 Ianuarie 2009

Viciile nu atacă solitar, ci în haită. Sfinţii Părinţi, care sînt doctori în materie, atrag mereu atenţia asupra reacţiei în lanţ pe care o provoacă întotdeauna primul mare derapaj malefic. Orice consimţire vinovată le instituie treptat pe toate celelalte. Ioan Casian, născut, pare-se, în Dobrogea, stră-român care va să zică, crede că „fitilul“ optim al incendiului generalizat e lăcomia pîntecelui. Fie că se manifestă ca nerăbdare a înfulecării, ca plăcere de a te îmbuiba sau ca pasiune a sofisticării gastronomice, lăcomia alimentară, inocentă la prima vedere (chiar dacă subtil suicidară), declanşează inevitabil apetituri colaterale. După o masă bună îţi vin idei. De la fleica din farfurie, privirile (şi mîinile) alunecă spre coapsa vecinei. Fandacsia-i gata şi se numeşte desfrînare. Desfrînarea are însă nevoie de mijloace. Şi cum gonflaţiunea post-prandială nu sporeşte nici farmecul personal, nici vigoarea inflamaţiei erotice, te vezi în situaţia de a-ţi procura servicii plătite. Ai nevoie de bani. Plăcerea devergondajului se asociază, deci, cu plăcerea de a cheltui, şi cu iubirea de arginţi. E cea de a treia treaptă a păcatului. Urmează a patra: mînia. Ca să faci rost de bani, e musai să fii competitiv. Te agiţi, cîştigi şi pierzi, devii irascibil. Te enervează obstacolele, te enervează bogăţia altora, te enervează tot: faci scandal, mocneşti resentimentar, porţi ranchiună. Din cînd în cînd, resursele tale de umanitate îşi iau distanţă faţă de asemenea devieri temperamentale. Îţi dai seama că ceva nu e în regulă şi te apucă tristeţea. E păcatul numărul cinci.

Tristeţea e starea care survine neîntîrziat după un acces de furie, după o pagubă, după o dorinţă contrariată. Dar există şi tristeţi fără motiv, angoase difuze, crize de lehamite. Intră, astfel, în scenă un viciu insidios, greu de definit, o adevărată boală a sufletului, care se numeşte „acedie“: un amestec de somnolenţă, de adumbrire şi instabilitate lăuntrică, o „oboseală a inimii“ aproape fără leac. Cel lovit de acedie e în pragul morţii interioare, pradă uşoară a oricărei disoluţii. De aceea, această a şasea treaptă a păcatului poate lua locul celei dintîi, ca o nouă rădăcină a răului. Lehamitea, pierderea criteriilor şi a simţului pentru virtute pot pregăti terenul pentru o reluare a „cercului vicios“: lăcomie a pîntecelui, desfrînare, avariţie, mînie, tristeţe. Dacă totuşi, prin strădanie proprie şi ajutor ceresc, reuşeşti să scapi de caruselul acestor şase patimi, e foarte probabil să fii confiscat de următoarele două: slava deşartă (îngîmfarea subsecventă unei reuşite materiale sau spirituale) şi mîndria (trufia, orgoliul), adică sentimentul unei infinite îndreptăţiri de sine, iubirea de sine neruşinată, dispreţul faţă de tot ce nu e „eu“. Orgoliul ca treaptă supremă a răului individual poate fi, la rîndul lui, obîrşie a unei noi circularităţi. Te simţi îndreptăţit, prin autofascinaţie, să-ţi oferi chiolhanuri fabuloase, femei, bani şi victime. Iarăşi şi iarăşi, vîrtejul absorbant al viciilor se reconstituie viguros, pornind de pe oricare din treptele lor. Dinaintea acestei epidemii, o singură consolare: aşa cum un viciu adoptat le instituie pe toate celelalte, un viciu suprimat le aruncă în aer pe toate celelalte sau, în orice caz, le şubrezeşte simţitor. Un rău minimal poate deveni, prin rostogolire, un dezastru. Dar un bine neînsemnat poate deveni, prin inducţie, o apoteoză.

(Dilema Veche)