Despre analiza comunismului românesc: interviul “Hotnews” cu profesorul Vladimir Tismaneanu

 

Vlad Mixich: In ce stadiu considerati ca se afla decomunizarea Romaniei la doua decenii de la caderea regimului Ceausescu? A inceput sau doar se pregateste sa inceapa?

Vladimir Tismaneanu: Eu as compara Romania cu alte state post-comuniste, inclusiv cu situatia din Germania de dupa 1989. Acolo s-a infiintat, in anii 90, o comisie a Bundestagului pentru analiza dictaturii PSUG condusa de fostul disident, pastorul luteran Reiner Eppelmann. Raportul Final al acelei comisii, final doar in sensul ca incheia o activitate a unui for stiintifico-moral, a propus o analiza extrem de riguroasa a institutiilor si metodelor care au caracterizat regimul leninist din fosta RDG. Nu stiu alt caz, cu exceptia Romaniei, unde sa se fi intamplat un asemenea lucru. Activitatea Comisiei Prezidentiale pe care am condus-o, precum si aceea a Comisiei Prezidentiale Consultative (infiintata in aprilie 2007) care lucreaza acum pentru punerea in practica a recomandarilor asumate de presedintele Traian Basescu, a fost evident inspirata si de precedentul german. Eu cred ca in comparatie cu perioada de dinainte de 2006 s-au realizat lucruri esentiale, dar nu suficiente: o deschidere a arhivelor nationale pentru cercetatori, inclusiv crearea fototecii perioadei comuniste; publicarea la Polirom a „Manualului de istorie a comunismului” si introducerea acestei teme ca obiect de studiu in licee (deocamdata optional); o serie de actiuni simbolice cu impact puternic (vizita presedintelui Basescu la Memorialul de la Sighet, funeraliile Monicai Lovinescu, celebrarea lui Ticu Dumitrescu la implinirea varstei de 80 de ani, prezenta presedintelui Basescu in noiembrie 2007 la aniversarea revoltei muncitoresti anticomuniste de la Brasov). In plan cat se poate de concret, CNSAS a primit mai multe dosare de la SRI si SIE in perioada de dupa 2006, decat in toata istoria sa anterioara. Cu un Parlament care a rezistat obstinat decomunizarii (va amintiti promisiunile neonorate ale lui Bogdan Olteanu pe tema lustratiei), care s-a opus introducerii unor legi care sa-i penalizeze pe fostii securisti la nivelul scandaloaselor pensii primite, era greu sa se faca mult mai mult. Presedintele nu are drept de initiativa legislativa. Este regretabil ca nu s-au dat ordonante guvernamentale intr-o serie de domenii unde poate ca s-ar fi putut actiona. Tin sa accentuez cooperarea dintre comisia pe care o conduc si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR) in privinta manualului de liceu.

In momentul de fata ne aflam intr-o situatie diferita. Nostalgicul ceausist Vadim Tudor si fostul colonel securist Ilie Merce nu mai sunt in Parlament, extremismul peremist a pierdut partida. Un fost membru pasiv al PCR (deci cineva care nu a detinut functii platite in aparatul acelui partid) nu este in niciun fel o persoana legata ideologic de defunctul regim. Dimpotriva, in ultimii trei ani, Traian Basescu a probat ca a interiorizat decomunizarea, despartirea de comunism, ca pe o dimensiune definitorie a presedentiei sale. Asumarea trecutului traumatic (echivalentul a ceea ce germanii numesc Geschichtsbewaeltigung) este un proces care nu mai poate fi oprit in Romania.

Ceea ce s-a petrecut in decembrie 2006 a marcat acea ruptura de care era absoluta nevoie: condamnarea dictaturii comuniste ca ilegitima si criminala. As mai aminti ca foarte curand vor apare, la editura Humanitas, doua masive volume de documente utilizate de Comisia Prezidentiala pentru pregatirea Raportului Final care a fost baza gestului de acum doi ani al presedintelui Basescu. In plus exista volumele din seria „Istorie contemporana” pe care o coordonez impreuna cu Cristian Vasile (cercetator la Institutul „Iorga”) tot la editura Humanitas, inclusiv recenta carte scrisa de noi doi si intitulata „Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului”.

Se pregatesc alte numeroase lucrari care sa explice natura si functionarea sistemului totalitar comunist, care vor completa textele preoponderent memorialistice apărute în seria “Procesul Comunismului”. Salut de asemenea noul val de tineri istorici, între care Alin Mureşan (o excelentă analiză sintetică a fenomenului Piteşti) sau Mihai Albu (autor al unui studiu despre profilul informatorului), publicaţi de editura Polirom. Suntem abia la începutul acestui proces de recuperare sistematică a memoriei societăţii româneşti sub comunism. Pe lângă istorici, critici literari sau politologi îi aşteptăm pe ceilalţi reprezentanţi din ştiinţele sociale sau ştiinţele umaniste care pot clarifica dimensiunea polivalentă a experienţei umane, individuale sau comunitare, sub dictatură. Vor apărea probabil cercetări doctorale pe teme experienţei ţăranului la colectiv, despre politicile urbane în epoca lui Dej, despre sentimentul religios în regimul ceauşist , despre canonul marxist al istoriei filozofiei, ş.a.m.d. Cred că Universităţile româneşti – mai ales departamentele de ştiinţe umane (de la sociologie şi ştiinţe politice până la drept şi teologie) – trebuie să încurajeze acest tip de cercetare.

Nu am ascuns niciodata ca demersul pe care îl sustin este inainte de toate unul al exorcizarii prin cunoastere. Fireşte, in virtutea mandatului sau, IICCR trebuie sa continue actiunile legate de aducerea in justitie a celor care s-au facut vinovati de crime impotriva umanitatii. IICCR este subordonat primului ministru si nu pot decat sa sper ca noul premier va sustine aceste actiuni. Simplu si direct spus, decomunizarea in Romania a inceput si avem de-a face cu un proces ireversibil. Frustrant si iritant pentru multi prin lentoarea sa, dar real si menit sa ne elibereze de fantomele trecutului.

 

V.M.: Raportului Tismaneanu i-au fost reprosate inexactitati de limbaj sau de cifre. Dar cea mai prezenta critica a fost cea legata de stilul raportului. Prea emotional, prea sentimental…Credeti ca inca nu putem vorbi la rece despre comunism?

 

Vladimir Tismaneanu: Mi se pare bizar ca multe dintre criticile la adresa Raportului Final nu folosesc ca termen de referinta editia aparuta la editura Humanitas in 2007. Autorii ar putea constata ca am dorit (cei trei editori sunt Dorin Dobrincu, Cristian Vasile si subsemnatul) sa tinem cont de observatiile pertinente. Nicio secunda nu am crezut ca Raportul incheie cercetarea comunismului romanesc. Dimpotriva, am repetat-o pana la satietate (apare si in nota editurii Humanitas), acest volum deschide noi directii de investigatie, propune o abordare sistematica pe baza careia alte cercetari vor putea adanci temele explorate. Tocmai de aceea am salutat volumele „Explorari in comunismul romanesc” aparute la Polirom si atatea alte contributii notabile. Importanta este competenta celor care critica Raportul. Una este sa ne intalnim cu sugestii oneste, alta sa te trezesti batjocorit si tratat ca un „rapsod” de catre persoane fara niciun fel de credit in domeniu. Pozitia noastra, asumata de toti membrii si expertii Comisiei Prezidentiale, este ca regimul comunist nu a fost unul normal, in sensul respectarii drepturilor umane, a demnitatii si libertatii individuale. Tot asa cum anormal a fost si fascismul. Ambele au distrus statul de drept (Rechtsstaat) si au impus ceeea ce se numeste Unrechtstaat. Ambele au fost dictaturi ideocratice, intemeiate asadar pe suprematia unui proiect ideologic care postuleaza(profetizeaza) societatea perfecta si sfarsitul politicului.


Nu cred ca poate cineva reprosa tonalitatea scriiturii unor capitole-cheie cum ar fi cel despre economia nationala, despre deportari, despre politica demografica, despre organizatiile de masa, despre penitenciare, despre Securitate. Unii critici au cautat cu penseta un cuvant care sa sune cumva metaforic pentru a incerca sa desfiinteze un volum de peste 800 de pagini. Mi se pare o tehnica frivola, dar nu ma mira cand este utilizata de persoane fara legatura cu domeniul analizei stiintifice a comunismului.


Ce inseamna „sa vorbim la rece”? Sa uitam ca au existat sute de mii de morti, milioane de victime?
Sa consideram aceste orori un fel de „accident de parcurs”? Un istoric american scria acum cativa ani, mimand acest gen de pseudo-obiectivitate: „Daca ignoram numarul jerfelor umane, primul cincinal stalinist a fost un succes”. Avem dreptul sa uitam victimele? La urma urmelor, politologii si istoricii nu traiesc pe Marte ori in eprubeta. Cand scriem despre genocidul cambodgian ne afirmam deschis revota morala. De ce nu am face acelasi lucru cand scriem despre crimele impotriva umanitatii comise din ordinul PCR? Predau de ani de zile la University of Maryland cursuri legate de experientele totalitare. Sunt evident la curent cu dezbaterile teoretice legate de comparatia comunism-fascism, Stalin-Hitler etc. Raportul Final nu este un opus teoretic, ci un document istoric menit sa ofere un cadru de inteligibilitate pentru ceea ce altminteri ramane o sfidare a ratiunii: cum a fost posibila functionarea unui sistem bazat pe dorinta de a lichida intregi categorii umane in numele unui maniacal plan de purificare/omogenizare sociala. Cat priveste un ton mai pasionat (nu pasional), reiau cuvintele marelui istoric american Richard Pipes: „Despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune, nu se poate scrie decat pasionat”.

 

V.M.: Considerati ca regimul comunist a beneficiat in anumite momente de o larga sustinere populara in randul cetatenilor romani?

 

Vladimir Tismaneanu: In recenzia-eseu din prestigioasa publicatie academica „Slavic Review” (iarna 2007) despre Raportul Final privind dictatura comunista din Romania, Charles King, Ratiu Professor la Georgetown University din Washington, a scris: „Raportul este cel mai serios, profund si comprehensiv efort facut vreodata pentru intelegerea experientei comuniste din Romania”. Notati utilizarea termenului „comprehensiv”, criticat in volumul „Iluzia” ca fiind perimat in limbajul stiintelor sociale de catre un profesor de la Universitatea din Bucuresti. In egala masura, Charles King se delimita de o afirmatie din capitolul „Introducere” al Raportului Final: „RPR/RSR – trei litere, trei minciuni. Nu a fost nici republica, nici populara/socialista, nici romana”.

Fiind de acord cu primele doua afirmatii, Charles King se/si ne intreba pe noi, autorii Raportului Final, cat de „neromaneasca” a fost aceasta experienta totalitara. Sincer, cred ca raspunsul va veni pe baza a cat mai multor cercetari, inclusiv a scrisorilor trimise de cetateni catre CC al PMR/PCR, catre „Scinteia”, catre comitetele regionale/judetene. Profesoara Sheila Fitzpatrick de la University of Chicago a scris o carte esentiala Everyday Stalinism utilizand analitic aceasta baza documentara (scrisorile catre „Pravda” si „Izvestia”). Regimul a actionat intr-o continua ofensiva impotriva cetatenilor, dar a stiut sa recurga si la perverse tehnici de cooptare. Nu a fost doar domnia resentimentului social, ci si o platforma pentru mobilitatea sociala a celor desemnati drept favoritii dictaturii. Care nu era a proletariatului, ci a aparatului de partid, de planificare, ideologic si de securitate.

Regimul si-a propus asadar controlul total asupra corpului politic, social si uman. Finalitatea ultima, justificata ideologico-utopic, era geneza „Omului Nou”, dotat cu atributele desavarsirii psihice si fizice. Decretul din 1966 privind interzicerea avorturilor venea sa sustina exact aceasta ambitie de supraveghere totala a partidului-stat comunist. In „Observator Cultural”, Iulia Popovici raspunde impecabil afirmatiilor incoerente facute de Dan Ungureanu, in volumul „Iluzia anticomunismului”. Capitolul din Raportul Final despre politica demografica a regimului comunist a fost scris de Gail Kligman, profesoara de sociologie la University of California din Los Angeles (UCLA), autoarea cartii clasice „Politica duplicitatii” (tradusa la Humanitas), premiata de asociatii profesionale de maxima autoritate, membra a Comisiei Prezidentiale. Daca s-a ajuns ca un asemenea capitol, de o rigoare si de un profesionalism dincolo de orice dubiu rational, sa fie luat peste picior de catre o persoana cu zero titluri de competenta in domeniu, intr-un volum care se prezinta drept o invitatie la dialog, cred ca ne aflam pe un teritoriu al cinismului auto-promotional, deci intr-un spatiu in care eu unul nu ma simt de loc la mine acasa.

Cred ca au existat doua momente cand regimul a obtinut o anumita popularitate: in perioada Gheorghiu-Dej, prin 1963-1964, cand a avut loc divortul de Kremlin (de-sovietizare insa in absenta de-stalinizarii) si apoi, in 1968, cand Nicolae Ceausescu a condamnat invazia Cehoslovaciei si a initiat anumite reabilitari (extrem de limitate) ale victimelor terorii staliniste. Tocmai pentru ca a fost vorba de un totalitarism care a refuzat sa se reformeze, care a escamotat cu abilitate orice liberalizare reala, mi-am intitulat istoria comunismului romanesc „Stalinism pentru eternitate”. Nu neg insa ca temele obsesional-autohtoniste, acel primordialism etnicist asociat cu protocronismul si cu „cultul stramosilor si al gliei”, au prins in cercuri relativ largi (profesori de romana si istorie, economisti, ingineri cu aspiratii literare). Cum a prins, macar in prima sa perioada, „Cenaclul Flacara al tineretului revolutionar”. Repet, merita citite „Explorarile in comunismul romanesc” datorate lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Merita citite si contributiile lui Eugen Negrici legate de precaritatea estetica si etica a ceea ce ramane din literatura perioadei comuniste.

 

V.M.: Tinerii nascuti dupa 1989 nu stiu foarte multe despre regimul comunist. Unii o pun pe seama lipsei de interes a tinerei generatii, altii pe seama absentei unor carti de istoria comunismului accesibile(in genul “Scurta istorie povestita celor tineri” scrisa de Neagu Djuvara)? Care este opinia dumneavoastra?

 

Vladimir Tismaneanu: Cum v-am mai spus, parerea mea este ca in studierea comunismului, ca si a altor forme de tiranie, este nevoie de o cunoastere cat mai exacta a ceea ce s-a petrecut de fapt. Trebuie sa intelegem mecanismele institutionale si emotionale care au subintins aceste experimente, rolul credintei, al iluziilor si al deziluziei in geneza si apoi in dezagregarea lor. Avem la ora actuala studii excelente despre teroarea comunista (amintesc aici cartile lui Dennis Deletant si, daca-mi permiteti, propria mea carte, „Stalinism pentru eternitate”, aparuta in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu la Polirom in 2005, o carte care a fost best-seller-ul Targului de carte din vara acelui an). Ar fi extrem de utila o lucrare cat se poate de accesibila de genul „Comunismul romanesc pe intelesul adolescentilor”. Accesibilitatea nu inseamna insa simplificari excesive. Comunismul a fost o experienta de inginerie sociala cu multiple cauze si nenumarate implicatii. Tinerii trebuie sa inteleaga ce tip de motivatie i-a facut pe unii oameni (o minoritate de pseudo-iluminati) sa se considere indrituiti sa dicteze altora (majoritatea) propria lor viziune despre fericire si justitie.

Comunismul a fost o religie seculara, o stim de la Raymond Aron si Leszek Kolakowski, ca sa dau doar doua nume. In Romania, au scris pe acest subiect Theodor Baconsky si Mihai Neamtu. Comunismul a a fost o ideologie, dar si o „eclesiologie” in sensul ca a promovat cultul partidului unic ca substitut pentru bisericile traditionale. Toate aceste lucruri trebuie intelese pentru a putea depasi simpla osandire morala a unui sistem inuman. Cauza profunda a dezastrului totalitar tine de rolul ideologiei. Au spus-o Hannah Arendt si Aleksandr Soljenitin, Vaclav Havel si Adam Michnik, Monica Lovinescu si Vasili Grossman. Nihilismul (ori altfel spus demonismul) totalitar tine tocmai de ceea ce filozoful rus Vladimir Soloviov a numit „falsificarea Binelui”. Alain Besançon s-a ocupat de aceste teme, deci de ambivalenta funciara a gnozei comuniste (marxista, leninista, etc). Ma iertati ca ofer aceste repere, dar nu putem ignora o intreaga literatura a problemei. Nu e vorba aici de name-dropping(cum m-a acuzat Ciprian Siulea, unul dintre autorii „Iluziei comunismului”, intr-un articol aparut in revista „Timpul”), ci de exigenta unei stapaniri a subiectului despre care pretindem ca ne pronuntam in cunostiinta de cauza. Tema asumarii trecutului traumatic are ea insasi o impresionanta bibliografie care a fost prea putin discutata in Romania. Nu s-a scris prea mult despre Historikerstreit, despre pozitia lui Habermas legata de „utilizarea publica a istoriei”.

Ni se reproseaza, unor Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici , Mircea Mihaies ori mie „absolutismul moral”. Mie mi se pare ca atunci cand avem de-a face cu orori absolute, care sfideaza capacitatea umana de a intelege, primejdia cea mare consta in relativismul sofist. In ce ma priveste, am spus-o limpede: ma situez pe pozitia anticomunismului liberal. As dori sa stiu care este pozitia filozofica a noilor anti-anticomunisti? Oare nu-si dau ei seama ca ne aflam inca intr-un moment in care negationistii si revizionistii de toate nuantele(fostii si actualii protocronisti, peremistii, fundamentalistii ortodoxisti, tribalistii antisemiti, pesedisti din factiunea Iliescu, slujbasii antenelor etc) se opun demersului simbolizat de Raportul Final tocmai datorita acestei asumari deschise a liberalismului civic? Cand intr-un ziar central apar editoriale cu titluri precum „Pactul Ribbentrop-Molotov-Tismaneanu” ori „Tismaneanu, comunistii si evreii” nu se gandesc coordonatorii „Iluziei anticomunismului” ca exista o legatura intre text si context? Le-as reaminti ca in mai 2006, un personaj numit Vladimir Alexe a publicat in „Ziua” un articol defaimator intitulat „Agentul Volodea”. I-a raspuns Mircea Dinescu cu un extraordinar pamflet cu titlul „Agentul Volodea si magarul antisemit”. Mircea Dinescu nu a fost sustinatorul Comisiei, dar nu a putut sa taca atunci cand s-a intilnit cu miselia xenofoba. In toti acesti doi ani de atacuri infecte, vocea acestor anti-anticomunisti a fost asurzitor de absenta. Nu le reprosez nimic, doar constat cu tristete cum asemenea gesturi definesc, vorba lui Mihail Sebastian, „o epoca si o mentalitate”.

 

Sunt fireste deschis unei istorii sociale a comunismului in care sa fie loc de nuante, dar nu si de relativizari. Comunismul a fost o lume, si in orice lume se pot intampla si lucruri bune, dar nu DATORITA, ci IN POFIDA ideologiei totalitare. Oamenii s-au iubit, au citit (mai greu), au facut vacante, au mers la film si la teatru, au imbatranit si au murit sub comunism in primul rand ca oameni – ceea ce explica uneori nostalgia-reflex, naiva insa, bazata pe ignoranta, pentru acele vremuri.

 

V.M.: Societatea Timisoara a lansat un comunicat la aniversarea a 19 ani de la revolutie, in care se afirma ca: “Alianta dintre PSD si PD-L este de natura sa naruiasca definitiv speranta in reforma morala a clasei politice romanesti”. Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste in Romania a recomandat adoptarea unei legi a lustratiei. Considerati ca o astfel de lege mai este utila in Romania de astazi, in noul context politic de la Bucuresti?

 

Vladimir Tismaneanu: Nu se poate uita ca, in 2005, Mircea Geoana si alti cativa lideri social-democrati au sustinut necesitatea condamnarii dictaturii comuniste. Reamintesc faptul ca, intr-un interviu publicat in revista „22”, Mircea Geoana chiar cerea infiintarea unei Comisii de analiza a represiunii comuniste si ma propunea ca posibil coordonator. Stim bine ca pe parcursul anului 2006, figuri importante din PSD (Vasile Puscas, Vasile Dancu, Alin Teodorescu) si-au exprimat sustinerea, directa ori indirecta, pentru demersul Comisiei. De altfel, Mircea Geoana urma sa participe la sedinta Camerelor reunite ale Parlamentului din 18 decembrie 2006 impeuna cu participantii la reuniunea “Institutului Aspen”. Eram eu insumi invitat la acel simpozion, am comunicat cu organizatorii, deci stiu ca initial, liderii PSD din jurul lui Mircea Geoana nu erau porniti sa saboteze momentul solemn din Parlament. Lucrurile au degenerat in PSD datorita lui Ion Iliescu. Dupa ce a aflat ca figureaza in Raport ca fost secretar al CC al PCR insarcinat cu ideologia si ca fost prim-secretar al CC al UTC, printre demnitarii responsabili de samavolniciile, persecutiile si abuzurile epocii totalitar-comuniste, Ion Iliescu a actionat cu vehementa ranchiunos-bolsevica. PSD a fost practic somat sa se ralieze de partea sa: lumea era impartita, de Iliescu si partizanii sai, in amici si inamici, iar Traian Basescu si Comisia erau identificati drept adversari ireductibili. In contributia lui Florin Abraham la volumul „Iluzia anticomunismului” aflam informatii revelatoare despre faptul ca, la Congresul PSD de la inceputul lunii decembrie 2006, s-a efectuat un schimb: Ion Iliescu a acceptat pozitia de presedinte de onoare, iar Congresul PSD a votat aprioric, practic „in orb”, pentru condamnarea condamnarii comunismului.

Sper ca actuala conducere PSD va rupe cu aceasta dependenta jenanta si autodistructiva de patriarhul partidului, un personaj care a probat ca ramine prizonierul biografiei sale initiale, deci un om al unei stangi desuete, de fapt marcata de modul de gandire leninist. Ion Iliescu nu este fostul comunist Giorgio Napolitano, actualul presedinte al Italiei. Nu este un revizionist marxist de genul Imre Nagy, Alexander Dubcek ori Mihail Gorbaciov. A fost si ramane un ideolog al aparatului, operand din umbra cu metode bizantin-leniniste. Stiu despre cine vorbesc: am facut o carte de dialoguri cu Ion Iliescu si am observat care sunt limitele orizontului sau politic si moral. In acest sens l-am si prezentat in cartea mea „Stalinism pentru eternitate”. Deci, urgenta momentului pentru PSD este dez-iliescianizarea, adica ruptura de intregul bagaj nomenclaturisto-profitocratic.
Inteleg perfect temerile Societatii Timisoara, dar cred ca ne aflam intr-un alt timp istoric decat in 1990. In iulie s-a publicat declaratia de la Praga, semnata intre altii de Václav Havel, care cere ca Europa unita sa onoreze memoria victimelor fascismului si comunismului. Cred ca lupta pentru decomunizare continua si sper ca un Cristian Diaconescu sa ne sustina in eforturile de a recupera memoria martirilor terorii comuniste, inclusiv a miilor de militanti social-democrati prigoniti pentru ca nu au vrut sa capituleze si au ramas fideli idealurilor lor batjocorite de comunisti.

Consider ca o lege a lustratiei, conceputa coerent si riguros, ramane utila. Cei afectati de ea ar fi fostii activisti si securisti, inclusiv fostii ideologi de la „Stefan Gheorghiu” sau redactorii de la „Scanteia”. Cred ca aici este rolul societatii civile: sa mentina treaza constiinta publica, sa nu lase aceste chestiuni sa se evapore in ceata fals-tranchilizanta a unei buimaceli etice generale. Tocmai de aceea, salut eforturile lui Sorin Iliesiu si ale celor care sunt alaturi de el in continua lupta impotriva minciunii, impertinentei, cinismului si amneziei.

 

V.M.: Pana in prezent, foarte multe dintre recomandarile Raportului nu au fost puse in practica, din lipsa unei vointe politice. Este greu de crezut ca acest lucru se va intampla in viitorul apropiat, mai ales in conditiile proaspetei coalitii guvernamentale. Prin urmare, luati in calcul posibilitatea ca initierea ”Raportului” sa fi fost un gest instrumentalizat de catre anumiti politicieni in lupta pentru imagine?

 

Vladimir Tismaneanu: Va depinde in mare masura de premierul Emil Boc si de cum se va raporta acesta la chestiunea condamnarii dictaturii comuniste. In calitatea mea de presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului de Studii Populare (deci think tank-ul PD-L), am vorbit recent la Bucuresti despre rolul intelectualilor critici in continuarea decomunizarii si a luptei pentru adevar si demnitate. Pe Emil Boc il cunosc inca de la inceputul anilor 90 cand am tinut o prelegere la Universitatea „Babes-Bolyai” si dansul a fost prezent la acel eveniment (impreuna cu majoritatea liderilor PD-L). Nu uitati ca premierul Romaniei are in subordine Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, un instrument-cheie pentru continuarea acestui proces.
 In ceea ce-l priveste pe presedintele Traian Basescu, sunt convins ca va merge inainte in directia realizarii propunerilor rezultate din Raportul Final si asumate in discursul din 18 decembrie 2006. Acest discurs este publicat ca preambul al editiei Humanitas a Raportului. A aparut in „Monitorul Oficial” si este document de stat. Problema o vad mai degraba in zona PSD, dar si acolo se vor intampla lucruri pe care este poate prea devreme sa le anticipam acum. Nu cred ca acel partid poate continua la infinit sa joace o carte perdanta, anume mexicanizarea tarii. Oricum, nu o pot face in actualele conditii, din motive interne si internationale.

Nu cred catusi de putin ca a fost vorba de o instrumentalizare de imagine. Lupta pentru suspendarea lui Traian Basescu a fost una reala si, fara indoiala, catalizata, daca nu chiar determinata, de decizia sa de a merge pana la capat in gestul de condamnare oficiala a dictaturii comuniste. Rodica Palade a scris atunci un excelent editorial in revista „22”, intitulat „Fantomele trecutului”. Aceste fantome au conspirat si conspira pentru a impiedica rostirea adevarului, asumarea a ceea ce s-a petrecut, acel proces de reflectie si daca vreti de expiatiune, gratie caruia putem afirma, impreuna cu Monica Lovinescu, ca nu este totul o apa si-un pamant, adica noroi.

 

Intrebarea coordonatorilor volumului “Iluzia Anticomunismului” pentru Vladimir Tismaneanu:

In cazul adoptarii unei legi a lustratiei, va fi lustrat si Traian Basescu? Si consecutiv, de ce nu a fost introdus in „Raport” un capitol de metodologie?

Vladimir Tismaneanu: Intr-un excelent articol aparut in numarul din decembrie al revistei „Idei in dialog”, Horatiu Pepine examineaza patrunzator si persuasiv fenomenul revizionismului anti-anticomunist, asa cum se configureaza acesta in unele contributii la volumul „Iluzia anticomunismului”. Nu in toate, si ma grabesc sa subliniez acest lucru, alaturi de Horatiu Pepine. Vasile Ernu m-a asigurat in cateva prilejuri de bunele sale intentii si nu am motive sa le pun la indoiala. Uneori insa, o spun ca editor de volume colective, lucrurile iti pot scapa de sub control. Mai cu seama cand agende ideologice neo-leniniste se ascund indaratul unui verbiaj apasator si sumbru, o noua limba de lemn a stangii radicale in agonica suferinta. Exista mai mult decat un regim de memorie, iar competitia acestor forme si straturi ale amintirii poate duce la situatii paradoxale precum cea generata de publicarea acestui volum. Unii dintre autori sunt neindoios adversari ai totalitarismului. Altii insa, par sa fie indiferenti ori chiar sa priveasca intreg subiectul drept unul vetust, extenuat, „fumat”. Nu cred ca trebuie sa ne lasam purtati de emotiile generate de parti-pris-ul biografic. Dupa aparitia Raportului, in care numele sau aparea printre protocronisti, Dinu Sararu a scris in ziarul „Adevarul” un articol cu titlul: „Tatal meu a fost taranist, tatal lui Vladimir Tismaneanu a fost cominternist”. La care nu pot raspunde decat: so what? Conteaza ce facem noi, cum ne raportam la trecut si la prezent, ce valori ne conduc actiunile.

Revenind la intrebare, ea surprinde de fapt cat de intens s-au raportat si criticii si sustinatorii Raportului la rolul presedintelui Traian Basescu. Este normal acest lucru, cata vreme fara Traian Basescu nu ar fi existat o Comisie Prezidentiala si niciun discurs de condamnare a regimului comunist ca ilegitim si criminal. Eu cred ca o lege a lustratiei (necesara in Romania) ar trebui sa-i vizeze pe activistii platiti (PCR si UTC, poate si din conducerea UGSR si FDUS), pe ofiterii Securitatii, cadrele didactice de la „Stefan Gheorghiu si alte „scoli” de partid, precum si pe informatorii(delatorii) dovediti. Nu stiu sa existe probe ca Traian Basescu ar fi facut parte din vreuna dintre aceste categorii. Inainte de a porni activitatea Comisiei, la un simpozion organizat de Fundatia „Horia Rusu”, am fost intrebat ceva similar de fostul presedinte al Romaniei, dl Emil Constantinescu. I-am raspuns la fel.

Nu avem un capitol special de „Metodologie”, pentru ca Raportul examineaza intreaga evolutie a istoriografiei comunismului romanesc intr-o sectiune aparte „Regimul comunist din Romania: Repere istoriografice” (editia Humanitas, pp. 36-46). In plus, este limpede pentru oricine citeste volumul ca a fost vorba de un pluralism metodologic normal pentru o lucrare stiintifica atat de complexa. De la bun inceput am anuntat ca vom folosi cartile si articolele membrilor si expertilor Comisiei. Bibliografia adusa la zi din editia Humanitas vorbeste exact despre dorinta noastra de a recunoaste toate contributiile importante in domeniul studierii dictaturii comuniste din Romania. Va marturisesc ca intentia mea initiala a fost sa-i oferim presedintelui Basescu un text mult mai scurt, in genul capitolului despre URSS scris de Nicolas Werth in „Cartea Neagra a comunismului” coordonata de Stephane Courtois. Nu a fost posibil – documentele, informatiile, analizele au fost mult prea bogate si importante pentru a ne rezuma la 100 de pagini. Chiar si asa, a trebuit sa reducem foarte mult din unele capitole.


Ar mai fi ceva de precizat, a propos de invitatiile la neutralitate axiologica in momentul in care scriem istoria celor mai monstruoase crime cunoscute din istoria umanitatii (Holocaustul si Gulagul). Max Weber nu a apucat sa scrie in momentul in care existau sistemele concentrationare dedicate exterminarilor in masa. A-l invoca in aceasta directie mi se pare o distorsiune regretabila. Tot astfel, cum releva profesorul Saul Friedlander, autorul unor lucrari capitale despre Holocaust, secolul XX nu poate fi comparat cu niciunul precedent. Ceea ce s-a intamplat in acest veac al ororilor absolute, pune la grea incercare capacitatea noastra de reprezentare si pune sub semnul intrebarii utilitatea analizelor traditionale. La Auschwitz, ne-a spus-o Primo Levi, a disparut insasi ratiunea intrebarii „De ce?”. La fel in lagarele comuniste, cum a demonstrat-o Vasili Grossman. In ce ma priveste, am facut tot posibilul ca in Raport sa fie auzita si vocea victimelor.

In incheiere, permiteti-mi sa omagiez rolul Monicai Lovinescu si al lui Constantin Ticu Dumitrescu in cadrul Comisiei Prezidentiale si in scrierea Raportului. Amandoi au participat cu entuziasm si devotament la aceasta intreprindere colectiva. Monica Lovinescu, desi tintuita la pat, la Paris, ne-a fost mereu alaturi, prin Mihnea Berindei si Nicolae Manolescu. „Introducerea” este evident inspirata de scrierile ei si ale lui Virgil Ierunca. In privinta lui Ticu Dumitrescu, in ceea ce eu numesc testamentul sau, mesajul trimis catre Scoala de Vara de la Sighet in luna iulie 2008. acest erou al rezistentei anticomuniste a mentionat cat se poate de explicit Raportul, ca pe o lucrare indispensabila recuperarii memoriei si demnitatii civice in Romania.

In al doilea rand, as vrea sa citez cuvintele lui Jules Michelet (1798- 1874) din „Istoria Revolutiei Franceze”, alese ca motto pentru „Introducerea” la Raport: „Fie ca urile sa amuteasca! Dar trebuie sa ramana amintirile, pentru ca atatea nenorociri, atatea suferinte sa nu fie niciodata pierdute pentru experienta oamenilor!”

 

Vlad Mixich, Hotnews.ro, 22.12.2008

(Text uşor îmbunătăţit de autor, reluat pe acest blog cu acordul Hotnews)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: