Sfârşit de an. „Post-scriptum” despre bun-simţ şi civilizaţie (Mihail NEAMŢU)

30 decembrie 2008

Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.”

Tunnel Vision

De la necesara apologetică religioasă în favoarea Crezului Bisericii s-a trecut aşadar la practica lobotomiei intelectuale, adoptând ideologia segregării şi raţionalizarea veninului. Nu mai este suficient să pledezi pentru integritatea dogmei ortodoxe – trebuie să te defineşti printr-o continuă, neobosită şi tentaculară defăimarea a celuilalt, a oricărui om care se întâmplă să nu-ţi împărtăşească toate convingerile. Talibanii postărilor online s-au declarat deranjaţi de complexitatea referinţelor la natura modernă a raportului dintre sacru şi profan. Diversitatea tematică a abordării, citatele abundente, respectul pentru câteva standarde filologice recunoscute – toate acestea au început să irite. Într-o ţară cucerită de manierele de oier şi manelele înjositoare, pentru gherila mediatică a ortodoxismului a devenit o prioritate atât vaccinul anti-catolic cât şi discursul anti-elitist.

S-au întrebat oare arţăgoşii cronicari de ce nu s-a mulţumit Sf. Grigorie de Nazianz cu strălucirea teologică a minţii şi a inimii sale, adăpându-se complementar de la ştiinţa de carte a unui retor păgân – Tespesios, reprezentantul unei celebre şcoli („A Doua Sofistică”) din Antichitatea târzie? De ce trebuia să-l citeze acelaşi Părinte bisericesc pe Euripide, Demostene şi Hesiod când se putea limita la cărţile profeţilor? Şi la ce bun pentru ortodocşii moderni să mai citească (necum să mai traducă) cărţile lui Dante, atunci când refuză jurisdicţia universală a Vaticanului? Şi dacă unii adolescenţi curioşi vor scăpa insuficient imbecilizaţi şi doar parţial îndoctrinaţi, descoperind mai târziu prin bibliotecile lumii epistolele lui Pascal, biografia lui Padre Pio (înzestrat cu harisma stigmatelor) sau viaţa eremitului necalcedonian Matta El-Maskine? Lor, oare, ce blindaj le vom opune?

Curajul învecinării

Un dezacord teologic valorează mai mult decât o neînţelegere de ordin estetic. Subtilitatea diferenţelor de ordin metafizic – cele care separă Ortodoxia de heterodoxie – nu poate fi însă comunicată în jargonul stadioanelor de fotbal. Mai mult, bunul samaritean n-a făcut verificări prealabile înainte de a-şi arăta, necondiţionat, grija şi atenţia faţă de aproapele (fără să se vateme pe sine). Cum s-ar explica apoi pedagogia paulină a exemplului viu asociat curajului învecinării: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7, 14a)? Oare de unde atâta optimism şi încredere în puterea de transformare a iubirii? Cum să înţelegem afirmaţia unui mistic precum Sf. Siluan Atonitul: „aproapele meu este viaţa mea.” Şi la ce anume s-a referit un pustnic isihast din Moldova prin cuvintele: „sfârşitul lumii va veni când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

Pesemne, mărturisirea bunătăţii lui Dumnezeu nu se opreşte la excomunicările reciproce între diferite ramuri ale creştinismului. Pe lângă păstrarea predaniilor ortodoxe mai sunt şi alte lucruri de făcut – între altele, conservarea memoriei comune a civilizaţiei europene, cultivarea limbilor noastre natale, umanizarea cartierelor, însănătoşirea climatului de convieţuire urbană, reconstrucţia edificiilor educative ale naţiunii, salubrizarea dezbaterilor publice, construcţia de drumuri şi poduri, curăţarea pădurilor, ş.a.m.d. Pentru ca aceste proiecte să ne reuşească măcar în parte alianţa punctuală cu reprezentanţii altor tradiţii sau culturi este inevitabilă. Descoperirea adevărului persoanei în taina comuniunii cu Dumnezeu şi aproapele nu aboleşte sarcina dezvoltării responsabilităţilor individuale într-o societate niciodată perfect omogenă.

Scopurile enunţate mai sus pot fi socotite secundare, dar au uneori valoare imperativă. Nu ne poate mira aşadar simpatia creştinilor faţă de figuri culturale perfect onorabile, dar lipsite de elan fideist. De ce l-ar cita oare pr. Arsenia Papacioc pe un om de stat precum Clemenceau? Cum să nu vedem în prietenia monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia cu agnosticul Virgil Ierunca (1920-2006) de la Paris o taină adâncă, motivată de reacţia împotriva sovietizării României? Câtă rea-credinţă ne trebuie pentru a trata amiciţia între părintele Dumitru Stăniloae şi anglicanul Donald Allchin drept „cârdăşie” sau făcătură? De ce oare l-a citit arhimandritul Sofronie Saharov cu maximă pe misticul spaniol Ioan al Crucii? De ce am nesocoti întâlnirile lui Andrei Pleşu cu reprezentanţii „Rugului Aprins” (de la părintele Benedict Ghiuş până la părintele Andrei Scrima) şi efectul lor asupra unei opere importante, tradusă şi aclamată în câteva limbi de circulaţie internaţională? Să fi fost admiraţia ieromonahului Sofian Boghiu pentru perfecţionismul tehnologic al medicinei germane o cochetărie cu „gnoza occidentală”?

Nostalgia bunicilor şi capcana trecutului

România îmbrobodită e cu siguranţă minunată, deşi n-o mai găseşti decât în poveştile părintelui Simeon Florea Marian (1847-1907).  Păşunismul poate fi o binecuvântate stare sufletească – indusă prin lectura poeţilor naţionali – dar niciodată o soluţie unilaterală pentru ameliorarea vieţii la ţară sau la oraş. Numai cine n-a cunoscut greutatea baloţilor de paie încărcaţi în arşiţa zilei sau ingrata muncă de văcar comunal; numai cine n-a învăţat niciodată cum se curăţă un graj plin de balegă sau cât de greu se combate mafia rozătoarelor dintr-un pătul cu porumb; numai intelectualul care n-a prăşit pământul timp de douăsprezece ore pe zi, din zori şi până în amurg – numai acela va dispreţui avantajele modernizării, succesul tehnologic şi investiţia în cunoaştere. Da: este exemplar dacă iubeşti „baba ortodoxă” şi rânduielile sale sfinte, de la parastase, colivă, cozonaci şi colaci până la micile sale superstiţii nocturne (Simion Mehedinţi fiind de părere că „ţăranul român este superstiţios”). Dar de ce să ignori grijile nepoţilor acesteia – în primul rând nevoia lor de-a merge într-o şcoală cinstită, nelipsită de modele umane şi repere culturale capabile să-i facă să înţeleagă pe ce lume trăiesc.

Pentru aceasta, proiectele de editare a textelor patristice şi a clasicilor antici sau moderni trebuie să continue, acolo unde au început. Este o ruşine naţională faptul că „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” reprezintă o colecţie de carte stagnantă de peste douăzeci de ani, hrănită şi astăzi din râvna şi osteneala traducătorilor interbelici (pr. Dumitru Fecioru sau pr. Dumitru Stăniloae). Estimp, laicismul francez nu i-a împiedicat pe cercetătorii CNRS din Lyon sau Paris să depăşească recent pragul de peste 500 de cărţi „Sources Chrétiennes.” Este o mare neîmplinire faptul că mănăstirile ortodoxe ale României contemporane găzduiesc foarte puţine proiecte editoriale de calitate – fiind foarte departe de etosul imprimat de Sf. Paisie Velicikovsky (1722-1794) ucenicilor săi de la Neamţ. Se găseşte foarte greu un laic (şi cu mult mai greu un reprezentant al cinului monahal) capabil să tălmăcească din coptă, siriacă, gheez sau arabă comorile neştiute ale creştinismului oriental. Cei persuadaţi de propria lor mediocritate vor declara că avem deja o inflaţie de cărţi tipărite şi de cercetători instruiţi în tradiţiei Bisericii. Nepotul babei ortodoxe va descoperi în schimb faptul că procesul traducerii integrale a actelor sinoadelor ecumenice abia a început, sub grija diaconului Ioan I. Ică jr..

Ortodoxia de mâine va fi urbană şi universală sau nu va fi deloc. Nepotul babei noastre milenare va descoperi mai repede decât credem faptul că ortodocşii din Málaga, Aberdeen, San Antonio, Hong Kong sau Tokyo sunt uniţi nu atât prin cutume locale (căci e greu să găseşti colinde japoneze, colaci texani sau colive chinezeşti), ci printr-o înrădăcinare dogmatic-liturgică în solul Evangheliei lui Iisus Hristos. Contingenţele istorice se transformă – rămâne însă neschimbat miezul euharistic al doxologiei.

„Baba ortodoxă” vieţuieşte poate într-o „Românie eternă,” dar rudele sale de la oraş sunt nevoite să-şi caute de lucru într-o Europă multi-stratificată. În fiecare zi iese la iveală suferinţa lasată în urmă de masiva migraţie a forţei de noastre muncă. Dar mult mai insuportabilă a fost mizeria comunismului de dincoace de Zidul berlinez. Descoperim abia astăzi că libertatea este dar şi povară, laolaltă? Buni sau răi, genii sau pungaşi, cetăţenii României au plecat din proprie iniţiativă peste mări şi ţări. Demonizarea Uniunii Europene rămâne greu de reconciliat cu „românismul demofil”, dacă socotim că 90% din vulgus şi-a dorit integrarea la 1 ianuarie 2007.

E un semn de crasă incompetenţă sociologică faptul de-a menţine apologia ruralităţii băştinaşe (sprijinită prin Western Union de „slugile Occidentului”), trecând însă cu vederea sprijinul oferit de mai toată lumpen-ţărănimea românească regimului cvasi-feudal orchestrat de Ion Iliescu. Cum apoi să înfierezi botniţa integrării, uitând că mănăstirile ortodoxe ale Transilvaniei au accesat fondurile comunitare „Sapard”? Ce să mai însemne bovarizarea idilică cu gândul la „România profundă” când viaţa te obligă să-ţi educi copii în limba lui Thomas Jefferson? În sfârşit, când un istoric de profesie declară că „singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche”, de ce omite să spună că această oază de imaginară puritate include şi episoadele numerus clausus (decretul care interzicea studenţilor evrei să înveţe la Universitate) sau actele de morbidă violenţă inspirate de o prezumptivă „etică a onoarei” împotriva „trădătorilor neamului” (de la Mihai Stelescu până la Nicolae Iorga).

 Mizele viitorului

Paseismul ar fi scuzabil dacă ar extrage din trecut lecţiile pozitive ale istoriei. Care să fi fost oare semnificaţia luptei Părinţilor capadocieni pentru prezenţa creştinilor în şcolile publice din timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), dacă nu apărarea universalităţii revelaţiei prin chiar dialogul critic cu cei „din afară” (după modelul confruntării din Areopagul Atenei)? De ce n-am observa că voci luminate ale Ortodoxiei din timpurile moderne au activat în centre academice occidentale de prim ordin, fără să-şi împuţineze credinţa, inteligenţa ori sensibilitatea? Şi de ce oare ne-am teme mai mult de infatuarea cărturărească decât de colectivismul gândirii (a cărui metaforă este grămada de rugby)? Poate pentru că brânza bună în burduf de câine vede peste tot lupi ascunşi în haine de oaie…

În vreme ce filozofi de mare vogă precum Slavoj Žižek („stalinistul lacanian”) lansează cu pompă manifestul revoluţionarului Lev Trotsky (1879–1940), creştinii-ortodocşi îşi permit oare luxul de-a nesocoti eforturile făcute de Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile şi alţi tineri istorici în direcţia studierii metodice a comunismului românesc? Când departamentele de filozofie ale lumii se îmbată cu aromele neomarxismului, cum poate un june intelectual „de dreapta” să-l atace cu nesaţ pe Gabriel Liiceanu? De ce să-l ironizezi constant pe H.-R. Patapievici în timp ce Adrian Păunescu, treaz ori soporific, a condus ani la rândul Comisia de cultură a Senatului? Nu ţine oare de un minim discernământ să le ceri oamenilor ceea ce, prin opţiune şi vocaţie, îţi pot oferi (un „Raport Final”, o carte excelentă „despre minciună”, o colecţie intitulată „Procesul comunismului” sau un diagnostic perfect al postmodernităţii)? Dacă doar tristeţea depeizării şi bravada unei adolescenţe întârziate ar fi aici la mijloc, cultul dihotomiei ar fi oarecum pasabil. 

Plăcerea amalgamării

Pentru noii rinoceri ai ortodoxismului, distanţa faţă de neotomismul scolastic sau pledoaria în favoarea realismului apofatic al liturghiei Bisericii nu ajunge; e nevoie de caricaturizarea unei comunităţi religioase care numără peste un miliard de credincioşi şi seamănă cu orice, dar niciodată cu un monolit.

E uşor apoi să pictezi portretul unei Europe apostate, uitând discursul provocator de la Universitatea din Regensburg sau disputa între Bruxelles şi Vatican privitoare la mandatul lui Rocco Buttiglione (fost comisar pentru minorităţi – obligat să-şi dea demisia pentru că şi-a menţinut viziunea Bisericii Catolice cu privire la homosexualitate). Peisajul e mult mai uşor simplificat sugerându-se, eventual, faptul că bavarezul Joseph Ratzinger are un cititor ideal în portughezul Manuel Barroso (şi el, ca atâţia alţii, un fost leninist). Proiectele Uniunii Europeane merită oricând o lectură acidă, dar cum poţi oare neglija catastrofa socială din Rusia contemporană şi ţările satelit (e.g., Moldova sau Belarus)? Este neîndoios important să ai ordinea priorităţilor (şi să nu confunzi liturghia Bisericii cu o şedinţă bancară), dar mai trebuie oare să-ţi trimiţi congenerii într-un „purgatoriu UNICEF”, asta când Ortodoxia contemporană, sufocată în conflicte interne, a uitat soarta dramatică a continentului african (malarie, SIDA, genociduri repetate, asaltul islamului radical, tribalism magico-religios)?

În sfârşit, nu ţine oare de natura capitalului ca el să fie tranzacţionat dincolo de orice graniţe naţionale, culturale sau religioase? Nu vrea orice mic întreprinzător să se extindă şi să devină, dacă se poate, „un mare întreprinzător”? Contează prea puţin răspunzul spontan la această întrebare. Vom decreta că apariţia a două sucursale (la Fălticeni şi Parma) ale aceleiaşi făbricuţe de lapte indică oribilul „fenomen stângist” de mondializare! Evident, ca orice fenomen lipsit de amprentă angelică, globalizarea are simultan efecte pozitive (circulaţia bunurilor) şi negative (distrugerea tradiţiilor locale). Argumentele „pro” şi „contra” ar fi bine să le exprime specialiştii – opţiunile literaţilor fiind, până la urmă, chestiuni de gust, discernământ individual şi înclinaţie personală. Exigenţa unei inteligenţe analitice ne obligă însă la depăşirea limbajului propagandist şi a subiectivismului duplicitar (de ce nu mai doare globalizarea atunci când aceasta îi permite şi unui tradiţionalist să călătorească pretutindeni în lume?).

Atacul la persoană

Stilistica imprecaţiei poate fi îndreptată cu vârsta, însă gândirea tendenţioasă şi înlocuirea analizei prin sloganuri produc efecte pernicioase pe termen lung. Într-o dezbatere de idei este întotdeauna ieftin, dar pervers, să-i inventezi adversarului o biografie ficţională, culpe imaginare, silogisme inexistente, poziţionări meschine. Este o practică veche printre polemiştii amorali faptul de-a schimba definiţia realităţii sau cronologia faptelor pentru a le submina mai uşor autoritatea.

Paranoicul de gardă te acuză mereu că slujeşti o cabală. „Tu” nu este niciodată un „tu”, ci doar un „voi” difuz, plin de subtext şi alte conjuraţii reticulare. O minte bolnavă nu te crede niciodată pe cuvânt şi se întreabă obsesiv: „oare cine stă în spate?” Îndrăzneşti să-ţi rectifici câteva formule sau păreri exprimate de-a lungul câtorva decenii? Demonul contabil îţi va veni sigur de hac. Ai evoluat firesc, ca rezultat al experienţei de viaţă? Clientul gândirii conspiraţioniste te va acuza de meschinărie. Ai acumulat mai multă informaţie şi ţi-ai aprofundat lecturile de bază? Vei fi oricum acuzat de inconsistenţă. Renunţi la impresiile despre lume împărtăşite, emotiv, la cincisprezece ani (îndrăznind astfel să spui: „am abandonat cele ale copilului“, după I Corinteni 13, 11b)? Prostul va depista doar un joc oportunist de glezne, pentru galerie.

Scrii la gazetă şi comentezi cumva, pe fugă, accidentele istoriei recente? Poţi fi convins că respectiva declaraţie va fi tratată drept sentinţă doctorală. N-ai avut treabă şi ţi-ai dus studiile până la capăt, cu mici pusee de hărnicie şi exhaustivitate bibliografică? Ţi se va reproşa elitismul, scorţoşenia şi vanitatea. Ai comis greşeala unei apariţii televizate în compania „grupului de la Păltiniş”? Se cheamă că monopolizezi mass media împreună cu nesuferiţii „boieri ai minţii”… Militezi pentru absorbţia valorilor creştine în spaţiul public? Eşti vinovat pentru alianţa de tip „neoconservator” cu „sistemul” (establishment). Accepţi importanţa retragerii dincoace de cortina certurilor internautice? Greşeşti, fireşte, prin ipocrizie. Predici dreptatea într-o lume strâmbă? Pe răbojul păcatelor vei fi acuzat „n-ai trăire”. Asumi riscul marginalităţii în raport cu vocile oficiale? Cineva îţi face socoteala mondenităţilor ascunse. Parcurgi cumva tensiunea paradoxului dogmatic şi riscul antinomiei teologice? Fanii propoziţiilor simple vor face plângere la peluza logicii binare.

Să mai observăm faptul că, atunci când îi este scârbă de cineva, polemistul maniacal va mima furia epileptică, demascându-şi la modul stalinist inamicul – chiar dacă acesta e cunoscut pentru orientările sale anticomuniste. Toate dosarele cu „abateri disciplinare” sunt scoase la purecat, impuritatea doctrinară e amonestată public pentru a-i descoperi respectivului nefericit chiar şi o genă de… „torţionar à la Ţurcanu”! A fost cumva criticul nostru un oaspete bine-primit într-o casă, la câţiva covrigi şi un pahar cu vin? Printr-un verb cu fineţuri de târnăcop, mitocanul va înjura şi masa şi gazda pe la spate. Nu întâmplător Evanghelia spune: „duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Atacul obsesiv la persoană revelează un rictus epigonic, un etos vampirizant şi o mentalitate parazitară. Vârf de atac într-o campanie fără miză, el câştigă mai ales faima provinciei şi stima de sine. Va lovi mereu în alţii, înghiontind publicitar prieteni şi duşmani, alungând pacea din jur şi atrăgând neaşezarea. Strategia discursului duplicitar merge însă mai departe, incluzând nu doar oameni, ci şi idei, valori sau concepte.

Discursul parazitar

La stânga sau la dreapta, articlierul nevrozat admiră puţini oameni, scuipă fiere şi este ocupat cu delimitarea zilnică faţă de ceilalţi. Rareori are iniţiativa redactării unor studii neutre sau a unor eseuri de sine stătătoare, fără copite nepotcovite şi salturi nărăvaşe. Polemistul neadormit monitorizează exhaustiv bârfa, intriga sau şezătoarea virtuală. El ridică piatra, caută la faţa omului şi vede mai ales paiul din vecini (dar niciodată bârna propriului ochi). Ştiinţific vorbind, el produce cu greu altceva decât însăilări ocazionale – nicidecum articole validate pe piaţa occidentală, studii standard sau cărţi de circulaţie internaţională. Perfect parazitar, războinicul tastaturii zvâcneşte mereu din penumbră. Cultivând suspiciunea, el joacă la cacialma şi amestecă deliberat borcanele. Nu îl preocupă claritatea dezbaterii, nici aprofundarea termenilor discuţiei. Avansarea unor argumente limpezi, databile şi accesibile tuturor este, pesemne, un semn de decadenţă apuseană.

Strategia ipochimenului nostru este alta: să dobândească prin interjecţii, lăutărism şi gândire rapsodică măcar un gram suplimentar de notorietate. Unde anume? În singurul mediu care i-a rămas accesibil: blogosfera. Atunci când ziarele nu-l mai publică, când posturi didactice nu se prea mai găsesc iar bursele de umplutură au ajuns la sfârşit, polemistul insomniac confecţionează anateme electronice. După excluderea sa din cadrele culturale, universitare, civice sau politice ale dezbaterilor contemporane – şi aceasta mai ales din motive de incompetenţă profesională, sociopatie sau idiosincrasii personale – achimitul nostru devine dispecer al emailurilor zeflemea. Trânteşte alte „noi explicaţii”, se agită nocturn pentru alte lămuriri, presează obţinerea prin intermediari a unor noi ofensive.

Lansat prin gesturi iconoclaste, maestrul vituperaţiei pauşale nu se va opri la argumentul ad personam şi injuria ad baculum. El va identifica un duşman ipotetic cu definiţie pluri-echivocă şi trăsători perfect incompatibile: „sistemul” mediatico-politico-economic, ubicuu şi activ în persecuţii, omogen la prima vedere, deopotrivă capitalist-globalizant, dar şi marxist-ecologist, legat de spionajul catolicismului de tip carlist însă redevabil şi liberalismului ateu, aliat cu Islamul radical, dar şi promotor al educaţiei seculare (în genul politologiei sau al istoriei religiilor). Principiul identităţii şi regula non-contradicţiei pot fi abolite după bunul plac: duşmanul rămâne acelaşi (dreapta de stânga şi stânga de dreapta). Fiara este un Leviathan liber-schimbist, capabil să primească oricând un nou apelativ, mereu util în polemica dintre „noi” (cei câteva zeci sau sute de drepţi) şi „ceilalţi” (câteva mii, sute de mii, milioane şi, până la urmă, miliarde de rătăciţi).

 Mihail NEAMŢU

 

(versiune actualizată: 30.01.2009)   


 1) Se confirmă aici scepticismul rece exprimat de filozoful scoţian David Hume, Essays („Of Parties in General”), Cosimo Inc., 2006, p. 56-57: „Nothing is more usual than to see parties, which have begun upon a real difference, continue even after that difference is lost.”

 2) Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, 20.2.

 3) Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 367.

 4) Există, fireşte, un mod sănătos de asumare a acestui nou canal de comunicare (la care au subscris deja savanţi importanţi sau intelectuali publici reputaţi – de la Victor David Hanson, Michael Burleigh sau Roger Scruton până la vedetele stângii). Blogosfera slujeşte studiul atunci când nu aboleşte sarcina (revenită oricărui cititor sau autor) de-a asuma nu doar căutarea, ci şi cercetarea (not only the search, but the research) marilor teme dezbătute în labirintul bibliotecilor clasice. Un blog (sau website) nu poate deveni niciodată modul principal de exprimare al unui gânditor sistematic. El trebuie adoptat doar ca anexă la spaţiul arhitectural al auctorialităţii. Susţinând combinaţia text-imagine-audio-video, un blog poate capta inteligenţa orală şi scriptică a tinerelor generaţii. De aici rezultă un anumit grad de eficienţă şi de necesară precauţie pedagogică. Tratat strictamente indexical, blogul rămâne – cel puţin pentru scriitorii de meserie – un epifenomen justificat numai de preexistenţa unei opere de sine stătătoare.


Despre analiza comunismului românesc: interviul “Hotnews” cu profesorul Vladimir Tismaneanu

29 decembrie 2008

 

Vlad Mixich: In ce stadiu considerati ca se afla decomunizarea Romaniei la doua decenii de la caderea regimului Ceausescu? A inceput sau doar se pregateste sa inceapa?

Vladimir Tismaneanu: Eu as compara Romania cu alte state post-comuniste, inclusiv cu situatia din Germania de dupa 1989. Acolo s-a infiintat, in anii 90, o comisie a Bundestagului pentru analiza dictaturii PSUG condusa de fostul disident, pastorul luteran Reiner Eppelmann. Raportul Final al acelei comisii, final doar in sensul ca incheia o activitate a unui for stiintifico-moral, a propus o analiza extrem de riguroasa a institutiilor si metodelor care au caracterizat regimul leninist din fosta RDG. Nu stiu alt caz, cu exceptia Romaniei, unde sa se fi intamplat un asemenea lucru. Activitatea Comisiei Prezidentiale pe care am condus-o, precum si aceea a Comisiei Prezidentiale Consultative (infiintata in aprilie 2007) care lucreaza acum pentru punerea in practica a recomandarilor asumate de presedintele Traian Basescu, a fost evident inspirata si de precedentul german. Eu cred ca in comparatie cu perioada de dinainte de 2006 s-au realizat lucruri esentiale, dar nu suficiente: o deschidere a arhivelor nationale pentru cercetatori, inclusiv crearea fototecii perioadei comuniste; publicarea la Polirom a „Manualului de istorie a comunismului” si introducerea acestei teme ca obiect de studiu in licee (deocamdata optional); o serie de actiuni simbolice cu impact puternic (vizita presedintelui Basescu la Memorialul de la Sighet, funeraliile Monicai Lovinescu, celebrarea lui Ticu Dumitrescu la implinirea varstei de 80 de ani, prezenta presedintelui Basescu in noiembrie 2007 la aniversarea revoltei muncitoresti anticomuniste de la Brasov). In plan cat se poate de concret, CNSAS a primit mai multe dosare de la SRI si SIE in perioada de dupa 2006, decat in toata istoria sa anterioara. Cu un Parlament care a rezistat obstinat decomunizarii (va amintiti promisiunile neonorate ale lui Bogdan Olteanu pe tema lustratiei), care s-a opus introducerii unor legi care sa-i penalizeze pe fostii securisti la nivelul scandaloaselor pensii primite, era greu sa se faca mult mai mult. Presedintele nu are drept de initiativa legislativa. Este regretabil ca nu s-au dat ordonante guvernamentale intr-o serie de domenii unde poate ca s-ar fi putut actiona. Tin sa accentuez cooperarea dintre comisia pe care o conduc si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR) in privinta manualului de liceu. Citește restul acestei intrări »


FR ROMAN BRAGA: A CHRISTIAN CONFESSOR

28 decembrie 2008

TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT

24 decembrie 2008

PROMISIUNILE TĂCERII

24 decembrie 2008

În fapt, naşterea pruncului Iisus, închinarea magilor, plânsul Mariei, arătarea stelei călătoare sau peştera din Betleem fac parte dintr-un film mut. Dar cum să mai descoperi darul Crăciunului ascuns în tăcerile inimii, atunci când reclamele anunţă, prin culori extatice şi vocalize stridente, o ultimă mega-promoţie la oţet, şepci de baseball sau ţoale de vară? 


ÎNAINTE-PRĂZNUIREA NAŞTERII DOMNULUI

24 decembrie 2008

In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa.

Si s-a suit si Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, in Iudeea, in cetatea lui David care se numeste Betleem, pentru ca el era din casa si din neamul lui David, ca sa se inscrie impreuna cu Maria, cea logodita cu el, care era insarcinata.

Dar pe cand erau ei acolo, s-au implinit zilele ca ea sa nasca, si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei.

Si in tinutul acela erau pastori, stand pe camp si facand de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ingerul Domnului a statut langa ei si slava Domnului a stralucit imprejurul lor, si ei s-au infricosat cu frica mare. Dar ingerul le-a zis: Nu va temeti. Caci, iata, va binevestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca vi s-a nascut azi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David. Si acesta va fi semnul: Veti gasi un prunc infasat, culcat in iesle.

Si deodata s-a vazut, impreuna cu ingerul, multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu si zicand: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!

Iar dupa ce ingerii au plecat de la ei, la cer, pastorii vorbeau unii catre altii: Sa mergem dar pana la Betleem, sa vedem cuvantul acesta ce s-a facut si pe care Domnul ni l-a facut cunoscut. Si, grabindu-se, au venit si au aflat pe Maria si pe Iosif si pe Prunc, culcat in iesle. Si vazandu-L, au vestit cuvantul grait lor despre acest Copil. Si toti cati auzeau se mirau de cele spuse lor de catre pastori. Iar Maria pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa.

Si s-au intors pastorii, slavind si laudand pe Dumnezeu, pentru toate cate auzisera si vazusera precum li se spusese. 

Luca 2, 1-20


DECLIN DEMOGRAFIC EUROPEAN

22 decembrie 2008

Thomas Malthus (1766–1834) s-a înşelat amarnic. În locul suprapopulării decompensate financiar, avem o criză demografică generalizată în tot spaţiul nord-atlantic. Creştem dar nu ne înmulţim. Absenteismul pruncilor din băncile de date şi pupitrele şcolare reprezintă unul din semnele „integrării” ţărilor est-europene în dinamica societăţilor occidentale, în contrast radical cu tot ceea ce se petrece în Africa ori Asia Centrală. România, alături de Polonia, Ucraina sau Bulgaria, figurează astăzi în „topul” naţiunilor cu natalitate descendentă. Cauzele sunt multiple: trauma post-comunistă, angoasa tranziţiei (1989-2007), etosul contraceptiv al noii culturi de consum. Transformările culturale şi impactul economic provocat de această tendinţă abia încep să apară pe agenda instituţiilor publice.

               În Europa apuseană, începutul declinului se leagă de apariţia unor noi reflexe culturale: relansarea individualismului radical ca filozofie de viaţă, fluidizarea subiectului postmodern urmată apoi de producerea la scară industrială a pilulei contraceptive, resemnificarea identităţii sexuale şi dezvoltarea tehnicilor de manipulare a fertilităţii. Anul 1968 a coincis cu decizia proiecţiei fantasmelor erotice în public – la Woodstock („free love) sau pe străzile Parisului („Jouissons sans entrave”). Citește restul acestei intrări »


CODRUL FRATE CU ROMÂNUL

22 decembrie 2008

Fotografie de Gabriela Sabău.

Codrul frate cu românul...


CARE SUNT PRIORITĂŢILE LA MINISTERUL CULTURII?

20 decembrie 2008

Toader Paleologu, un tânăr politician român de orientare liberală, a fost recent ales Ministrul Culturii, al Cultelor şi al Patrimoniului în Guvernul condus de Emil Boc. Ce sugestii aţi avea pentru domnia-sa?

Iată câteva posibile direcţii cu prioritate (de dreapta):

– Bibliotecile publice

-Muzeele judeţene

-Patrimoniu (artă religioasă şi artă seculară)

-Relaţia cu românii din străinătate


VOM MURI ŞI VOM FI LIBERI

20 decembrie 2008

Expoziţie de fotografii despre Revoluţia Română.


SE APROPIE CRĂCIUNUL

20 decembrie 2008

 


Vlad Mureşan, despre christologia hegeliană

18 decembrie 2008

Încă din Jugendschriften, Hegel opune soluţia christologică unei gândirii a exteriorităţii, transcendenţei şi depărtării inaparente a divinităţii. Absolutul s-a atins deja cu relativul, care a fost astfel respins din sine în altul său propriu, astfel că nu mai există o exterioritate radicală între un „dincolo” divin şi un „dincoace” uman. Soluţia christologică devine, la Hegel o soluţie unificatoare universală, adevărata „piatră din capul unghiului” a sistemului speculativ, deci a Absolutului însuşi pe care sistemul îl reflectă şi explicitează în mod abreviat.  Astfel, christologia este „piatra cea din capul unghiului”, iar eshatologia este „ogiva” însăşi. Christologia este temelia, eshatologia este catedrala însăşi.  În orice teologie dogmatică, christologia este, fenomenologic, principiul de posibilitate al eshatologiei. Opera restaurativă a lui Christos este, pe verso, o operă destructivă: începutul restaurării omului este mediat prin începutul distrugerii păcatului.  Dificultatea filosofiei lui Hegel este că el ne obligă să privim simultan din două unghiuri: raportul fenomenologic exterior şi raportul ontologic interior. În acelaşi timp, pentru noi (für uns), deci în sine (an sich) putem spune: deşi fenomenologic, istoria desfăşoară încă dialectica (explicitarea externă a) actului speculativ, în sens ontologic fundamental (in eternitas), atât destrucţia păcatului cât şi mântuirea eshatologică s-au săvârşit deja.  Pentru că păcatul a desfigurat şi a distrus chipul omului, Întruparea debutează printr-o distrugere a distrugerii. Or dacă păcatul este certificatul de naştere al istoriei, Întruparea (christologia) este aruncarea păcatului – deci a istoriei, în agonie. Iar eshatologia rămâne să fie certificatul de deces al istoriei încă muribunde. Până atunci însă istoria se consumă convulsiv şi agonic. Precizare fundamentală: catastrofele istoriei recente au început din momentul în care 1. s-a renunţat la eshatologie (nihilismul lui Nietzsche este an-eshatologie strictă) şi 2. s-a vorbit de eshatologie fără christologie (e.g.clasa, naţiunea, rasa, statul preiau rolul providenţiator). Sintetic: în ambele uzurpări, eshatologia lasă locul 1. meono-latriei (anarhiei) sau 2. istorio-latriei (totalitarismului). 


Raymond Ibrahim (Al Quaeda Reader)

17 decembrie 2008

CEI TREI ANI DE ACASĂ. REFLECŢII DESPRE PACTUL NAŢIONAL PENTRU EDUCAŢIE (eseu de Mihail NEAMŢU)

17 decembrie 2008

Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

Stahanovism european?

Printre primele măsuri socialiste pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare de extracţie totalitară. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 e aproape stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor anti-liberale, progresiste şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie. Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie totuşi reglementată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o veritabilă penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş!) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt deja căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem învechiţii Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse, doamnelor şi domnilor, lucruri serioase: copiii preşcolari au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”? Citește restul acestei intrări »


ATEISM BRITANIC

16 decembrie 2008

Cuvinte tabu in Dictionarul Oxford pentru copii.


O PRIMĂ MĂSURA A GUVERNĂRII CU SOCIALIŞTII: STATUL ÎŞI EXTINDE GHEARA PRIN SISTEMUL DE EDUCAŢIE TIMPURIE

16 decembrie 2008

Iată câteva din priorităţile iraţionale stabilite de noul Guvern al României, într-un timp de criză economică şi penurie financiară: mai multă birocraţie, mai multă administraţie, mai multă sindicalizare, mai mulţi bani scoşi de la buget, mai puţină competiţie cu spaţiul privat. 

„Educaţia timpurie

·Declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie.

·Coordonarea serviciilor oferite de Ministerul Educaţiei şi Cercetării cu cele oferite de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Solidarităţii şi Familiei, pentru optimizarea serviciilor de educaţie timpurie.

·Elaborarea şi monitorizarea curriculumului şi a standardelor de calitate pentru educaţia timpurie.

·Formarea iniţială şi continuă a personalului dedicat educaţiei timpurii.

·Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copiii între 3-5 ani.

·Încurajarea şi susţinerea iniţiativelor locale şi acelor private pentru construirea de creşe, eficientizarea legii tichetelor de creşă.

·Introducerea grupei pregătitoare în învăţământul obligatoriu.” 

Pentru detalii, vezi:

http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2008-12-16-5261558-0-programul-guvernare.pdf


CRETINISME COTIDIENE…

16 decembrie 2008

Răzvan Vintilescu de la „Cotidianul” continuă seria micului său delir anti-religios din Postul Crăciunului. El aprofundează mai departe limbajul de birjar (adresat viilor şi morţilor deopotrivă) şi vânează mica celebritatea parazitând ieftin orice eveniment care impune o reflecţie serioasă, iar nu indignarea ieftină.  Acum comentează astfel: „Îşi spune Papa Benedict al XVI-lea, e neamt de origine si a cerut convertirea evreilor la crestinism. Acum, “desteptul” da o alta duma: cica Biserica Catolica condamna inseminarea artificiala, “substituie actul conjugal, singurul în măsură să asigure procreerea”.  Si popii aia de-i pipaie pe copiii din cor si se procreeaza in fund, oare ce substituie?”

Un jurnalist care nu distinge între principii şi accidente istorice, între valori ideale şi actori care le uzurpă, cu greu poate fi numit inteligent. El preferă interjecţia în locul lecturii, furia cu expectoraţii în locul expunerii elaborate. Să spunem aici doar că tema atinsă este deja dezbătută într-o vastă literatură a disciplinei numite bioetică. Problema inseminării artificiale (care nu este principial condamnată de Biserica Ortodoxă) pune o suită de întrebări cu privire la destinul embrionilor care rezultă din fecundaţia in vitro şi care nu pot fi implantaţi în uterul mamei. O practică curentă este congelarea acestor embrioni rezultaţi în exces (pentru o înseminare ulterioară) sau, dimpotrivă, eliminarea acestora pe gaura chiuvetei… E firesc ca riscurile implicate de această practică să ridice semne de întrebare unui lider creştin. Breasla medicală, juriştii şi filozofii discută aceste probleme de câţiva zeci de an. Un pseudo-jurnalist român al unui ziar spus de elită a decis, însă, că injuria poate înlocui analiza.

(MN)


VOEGELIN IN TORONTO

16 decembrie 2008

PLATON, Despre frumuseţea veşnică

14 decembrie 2008

 

E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: frumuseţe ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfârşit, într-un punct frumoasă, într-altul urâtă; câte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţea ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu stă într-un animal, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumuseţe ce rămâne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unicitatea formei; frumuseţe din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase ea să crească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire. Citește restul acestei intrări »


VICTOR DAVIS HANSON despre soarta ştiinţelor umane

14 decembrie 2008

Until recently, classical education served as the foundation of the wider liberal arts curriculum, which in turn defined the mission of the traditional university. Classical learning dedicated itself to turning out literate citizens who could read and write well, express themselves, and make sense of the confusion of the present by drawing on the wisdom of the past. Students grounded in the classics appreciated the history of their civilization and understood the rights and responsibilities of their unique citizenship. Universities, then, acted as cultural custodians, helping students understand our present values in the context of a 2,500-year tradition that began with the ancient Greeks.


PASOLINI

13 decembrie 2008

COVENANT AND THE HUMAN FUTURE (Douglas H. Knight)

12 decembrie 2008

1. Covenant – Israel and the Church

To talk about the human future requires that we talk about covenant.

The covenant of God with man comes in the form of one specific covenant, Abraham and his seed forever. Israel is the covenanted community, while the Church participates in this covenant in Christ. These two communities we may acknowledge the covenant of God with man. Each is, I dare to say, for the sake of those outside Israel and outside the Church, so each has to confess that they are elect as witnesses of the covenant of God with man. This distinctive task given to them – foisted on them even – for the sake of the world. The covenant of God with man is knowable only in this way as this covenant with this specific people, and thus not immediately with all but with these specific people.  

Each of these communities therefore is required to understand itself as loved, for its own sake, and also as chosen for the purpose of witness to what it does not yet possess. The Church tells usthat man is a covenantal being, that God is with man, and enabled by God, man may be with his fellow man. In this fellowship he is a relational being and so is a distinct individual. Neither individuality nor relationality precedes the other. Man is not fundamentally an isolated being, and not an atom. Each of us is simultaneously one and because we are in various covenants with others, more than one. Each human is fundamental, but some human covenants are subordinate to others. All love and community involve mutual service and subordination that necessarily involves a certain asymmetry. Those outside a particular covenant are not given to one another in the same way as those within that covenant.

Citește restul acestei intrări »


CERUL GERMANIEI STRĂPUNS DE MINARETE

12 decembrie 2008

Reportaj din Germania.

Memento istoric

„Daca in Occident e uitat tot mai mult Dumnezeu, in Bizant era uitat tot mai mult omul, fiindca uitase esenta crestinismului atat de aparata verbal: faptul ca in Hristos, Dumnezeul desavarsit se uneste nedespartit si neamestecat cu omul desavarsit, ca si in viata noastra personala si colectiva tot ce e omenesc sa poata si sa trebuiasca sa se uneasca cu tot ce e dumnezeiesc. Separand neconditionat pe Dumnezeu de om, Islamul facea principial, deschis si onest, ceea ce bizantinismul facea in ascuns si nesincer impotriva propriei sale marturisiri. Pe terenul erorii comune, insa, mahomedanii erau mai consecventi si, de aceea au fost si mai tari decat bizantinii si au trebuit sa-i invinga, pentru ca istoria are o logica interioara si un sens moral. Dar tocmai pentru ca istoria are o logica interioara si un sens moral, oamenii supusi intru totul unei erori nu pot triumfa definitiv, chiar daca inving pe buna dreptate pe cei scindati interior in contradictia dintre cuvinte adevarate si o viata falsa. Unilateralitatea Orientului imobil trebuia sa se dovedeasca la fel de insuficienta ca si miscarea unilaterala a Occidentului; si-n acelasi secol XVI, in care s-au observat primele semne ale unei rataciri interioare in Occident, a inceput sa slabeasca si forta exterioara a statului islamic. Dar cine va avea castig de cauza din declinul celor doua forte istorice? Cine va inlatura cele doua unilateralitati prin realizarea vie a adevarului deplin? Exista in lume o forta care sa poata uni in viata istorica printr-o unificare autentica principiul divin cu cel uman, evlavia cu cultura, religia cu umanismul, adevarul Orientului cu adevarul Occidentului si care in numele acestui adevar deplin sa poata spune lumii greco-slave paralizate: ‘Ridica-te si umbli?'”

Vladimir Soloviov,

Fundamentele vietii spirituale

 (trad.rom.: Ioan Ica Jr.)

 

 


SONDAJ POLITIC

10 decembrie 2008

CITIŢI ŞI:

Bucuriile lui Don’ Patriciu


UN DIALOG CU BOGDAN BUCUR, DESPRE PATRISTICĂ ŞI TEOLOGIE

5 decembrie 2008

Bogdan BucurS-a născut in 1976 la Bucureşti, unde a urmat şcoala şi liceul german iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă. Între 2000 şi 2007, Bogdan Bucur a obţinut titlurile de master în Teologie şi doctor în Studii Religioase la la Marquette University, în Statele Unite. Din 2007 este assistant professor of theology la Duquesne University în Pittsburgh. Cercetările sale se află la intersecţia studiilor biblice şi patristice s-au concretizat într-o serie de articole publicate în reviste din Europa şi Statele Unite. Are în pregătire un volum despre creştinismul primar la prestigioasa editură academică Brill. În luna septembrie (a.c.) am înregistrat acest dialog pe continentul nord-american, vorbind despre vocaţia studiilor teologice în secolul XXI. (Mihail Neamţu)

Dragă Bogdan, eşti autorul unui număr impresionant de studii istorice şi teologice care discută marile teme de gândire ale Părinţilor Bisericii – de la Sf. Iustin Martirul şi Filozoful până la Dionisie Areopagitul. Cum s-a trezit pasiunea ta pentru patrologie? Care au fost primii paşi? Despre ce experienţă formatoare a tinereţii poţi să vorbeşti – întâlniri cu oameni, cărţi, biblioteci, locuri?

După Revoluţia din 1989 m-am numărat şi eu între cei, foarte mulţi, care citeau pe nerăsuflate tot ce le cădea in mână despre Yoga, Reiki, radiestezie, Qi-gong, buddhismul tibetan, şi aşa mai departe, şi care îşi căutau „maeştrii” printre diferiţii practicanţi—autentici sau impostori—din România. Aveam paisprezece ani şi eram ars de această căutare. Ca mulţi colegi de generaţie, nu făceam nici o distincţie între Milarepa, „marele yoghin tibetan”, şi părintele Cleopa, „maestru spiritual din Carpaţi”; sau între cursurile de Yoga ale lui Grig Bivolaru, spiritualitatea Filocaliei, şi tehnicile de “optimizare mentală” predate de Vasile Andru. Mergeam la mănăstiri cu ansele ca să măsurăm aura bisericilor şi să ne “încărcăm energetic” din prezenţa unuia sau altuia dintre călugări; sau îl rugam pe Bivolaru să explice schimbarea la faţă a lui Hristos în comparaţie cu moartea lui Paramahansa Yogananda; sau îi iscodeam pe călugari despre marea taină aflată la „seminariile” de magie dacică: anume că, la tunderea întru monahism, călugării află tot ce e de aflat despre reîncarnare, apoi sunt legaţi cu blestem să nu destăinuie secretul! Şi tot aşa. Sunt convins că aceia care au căutat sincer nu şi-au pierdut răsplata. Sunt sute de tineri în situaţia asta; mulţi ne-am întâlnit mai târziu pe băncile facultăţilor de teologie, unii s-au călugărit, alţii au devenit misionari şi mărturisitori ai Ortodoxiei în viaţa cetăţii. 

Citește restul acestei intrări »


BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ, ÎN DOLIU

5 decembrie 2008

Patriarhul Alexei al II-lea, în vârstă de 79 ani, s-a stins astăzi din viaţă în apartamentul său privat din Peredelkino. Clopotele din peste şase sute de biserici ale Moscovei au vestit trecerea sa la cele veşnice – anunţă ziarul „Pravda” de astăzi.

Timp de 18 ani a condus cea mai puternică Biserică autocefală a Ortodoxiei universale, relansată spiritual în contextul relaxării ideologice impuse de Mihail Gorbaciov la sfârşitul anilor 1980. Alexei al II-lea şi-a păstorit credincioşii într-o perioadă istorică de mari frământări politice şi numeroase provocări social-economice. Sub regimul Elţîn şi Putin, Biserica Ortodoxă Rusă a asistat la desprinderea multor ramuri ale Ortodoxiei slave de trunchiul autorităţii moscovite (Ţările Baltice, Ucraina şi Moldova fiind exemplul cel mai proeminent în acest sens). Renaşterea monahismului, relansarea studiului teologic,  reactivarea misionarismului în regiuni îndepărtate precum Siberia, China sau Alaska, dar mai ales unificarea cu Biserica rusă din exil reprezintă testamentul luminos al patriarhului Alexei al II-lea. Citește restul acestei intrări »


O INTERESANTĂ DEZBATERE DE TRADUCTOLOGIE PATRISTICĂ

5 decembrie 2008

Trei răspunsuri acordate biblistului Sabin Preda de către Adrian Muraru, Dragoş Mîrşanu, şi Dragoş Giulea, în marginea primei traduceri româneşti din opera Sf. Epifanie. Textele au apărut în studii teologice.


GARANTAT 100%. Invitat: Andrei Pleşu

2 decembrie 2008

O emisiune de Catalin Stefanescu.


BOGDAN CĂLINESCU despre educaţia privată (interviu în „Săptămâna financiară”)

2 decembrie 2008

Ce părere aveţi despre ideea ca, la nivelul instituţiilor de învăţământ, în loc să se împartă banii de la buget direct scolilor de stat, să fie distribuite aceleasi sume familiilor elevilor, sub forma unor cupoane educaţionale, care apoi să aleagă unitatea de învăţământ public sau privat ce corespunde preferinţelor lor?

Introducerea sistemului de „vouchers“ (cupoane) pornită în Statele Unite ia o amploare deosebită în mai multe ţări din Europa: Olanda, Italia, Suedia. Mi se pare forma cea mai corectă si echitabilă pentru a asigura copiilor o scolarizare de calitate. Părinţii pot alege, graţie unui cupon de o anumită valoare, între scolile bune si cele proaste, iar scolile ar fi obligate să fie în concurenţă. Ar atrage cei mai buni profesori si ar fi condiţionate să obţină rezultate foarte bune la bacalaureat si nu numai.


CONVERSATION WITH FR CHAD HATFIELD (St Vladimir’s Seminary)

1 decembrie 2008

Theology in the secular University (a conversation between Mihail Neamtu and Fr Chad Hatfield).