INCOERENŢA DISCRIMINĂRII POZITIVE (un eseu de Bogdan C. Enache)

Sub presiunea integrării europene, discriminarea pozitivă a fost adoptată de autorităţile române ca bază pentru o serie de politici publice menite să asigure ameliorarea condiţiilor socio-economice a unor grupuri considerate dezavantajate. Exemplele cele mai elocvente în spaţiul autohton sunt diversele măsuri legislative şi administrative adoptate în favoarea comunităţii rrome. De regulă, două categorii de argumente se aduc în sprijinul discriminării pozitive: argumente etice şi argumente structural-funcţionale. Însă, la o analiză mai atentă, ambele sunt imposibil de susţinut.

Adaptare a conceptului american affirmative action, sintagma “discriminare pozitivă” denotă mult mai precis sensul politicilor contemporane reunite sub acest nume. Iniţial, affirmative action nu era decât o reluare a principiului egalităţii formale între indivizi, indiferent de rasă, sex, credinţe religioase ş.a.m.d. Însă treptat, la presiunea acţiunilor politice partizane – şi cu asentimentul instanţelor juridice (dar contrar titlului VII al Civil Rights Act din 1964!) – conceptul a ajuns să desemneze tratamentul preferenţial pe care un grup social sau altul este îndreptăţit sa-l primească ca o compensare pentru practicile defavorabile, discriminarea sau excluderea la care a fost supus în trecut. Translatat în Europa sub numele (corect) de discriminare pozitivă, conceptul a pierdut însă orice conotaţie de egalitate formală, vizând în schimb, în spatele unui discurs holist, o formă de egalitate reală între indivizi. Concret, discriminarea pozitivă implică adoptarea unor măsuri politice menite să conducă la o reprezentare proporţională a unor grupuri sociale într-o multitudine de domenii, de la piaţa forţei de muncă până la administraţia publică, de la activităţi sportive până la mediul de afaceri, de la educaţie până la armată ş.am.d., domenii în care grupurile în cauză au fost în mod tradiţional marginalizate sau sunt doar incidental reprezentate. În România, de exemplu, tinerii rromi beneficiază – ca să nu menţionăm decât o singură măsură – de un număr de locuri speciale la facultăţile de stat, finanţate de la buget. Există însă un număr de strategii guvernamentale şi proiecte legislative care doresc extinderea acestora precum şi adoptarea altor măsuri de discriminare pozitivă – cum ar fi introducerea de posturi rezervate rromilor în structurile executive ale administraţiei locale şi centrale, conform principiului proporţionalităţii. De altfel, comunitatea rromă beneficiază, încă din 1997, de o structură de reprezentare specială la nivelul executivului, Oficiul Naţional pentru Rromi, transformat în 2005 în Agenţia Naţională pentru Rromi, care are ca sarcină iniţierea, coordonarea şi monitorizarea unor politici de asistenţă a rromilor cât şi apărarea colectivă a intereselor acestui grup social la nivelul factorilor de decizie publică.

Dar care sunt argumentele care justifică toate aceste politici preferenţiale adoptate în favoarea unui grup social, însă finaţate de toţi contribuabilii? Şi, în al doilea rând, sunt toate aceste măsuri eficace, adica reprezintă ele mijlocul adecvat de a atinge obiectivele propuse, în speţă ameliorarea condiţiilor economice a rromilor?

Argumentele morale sunt cele mai răspândite când vine vorba de justificarea politicilor de descriminare pozitivă. Ele se împart în două clase: cele care iau ca referinţă trecutul şi cele construite în jurul ideii de justiţie socială. Argumentele în favoarea discriminării pozitive care iau ca referinţă trecutul afirmă că societatea de astăzi este datoare faţă de victimele discriminărilor din trecut căci, chiar dacă fenomenul discriminării unor grupuri sociale a încetat, descendenţii victimelor discriminării directe continuă să fie victime indirecte ale practicilor discriminatorii deoarece în competiţia cu restul societăţii aceşti indivizi au plecat de pe o poziţie dezavantajată de care societatea, în ansamblul ei, s-ar face responsabilă. Acest tip de argumente este adesea oferit în Statele Unite de susţinătorii „acţiunilor afirmative” în favoarea comunităţii afro-americane sau chiar, cu anumite ocazii, de mişcarea feministă. Conform acestui tip de argumente, discriminarea pozitivă reprezintă un act de justiţie reparatorie. Spre deosebire de prima clasă de argumente morale, cea de-a doua clasă nu se concentrează asupra trecutului ci are ca referinţă un ideal, incomplet precizat, de societate. Astfel, conform argumentelor morale de acest tip, discriminarea pozitivă reprezintă un act de justiţie socială izvorât din exigenţele unei societăţi drepte care ar fi apărut în absenţa oricăror forme de discriminare şi injustiţie.

Ca justiţie reparatorie, discriminarea pozitivă are efecte paradoxale. Să luăm ca exemplu alocarea unui număr de locuri la facultăţile de stat pentru candidaţii rromi, locuri finanţate de la buget. De această măsură vor beneficia de fapt cei mai avantajaţi membri ai comunităţii rrome şi nu membrii săi cei mai defavorizaţi, adică cei care au fost expuşi cel mai mult unui tratament discriminatoriu în trecut. Ea va penaliza însă tinerii non-rromi cei mai dezavantajaţi, căci, dacă cei cu o situaţie materială bună vor putea să frecventeze forme private de învăţământ, tinerii non-rromi proveniţi din familii mai sărace nu vor avea această posibilitate. Eroarea constă de fapt în răstălmăcirea noţiunii de justiţie. În fond, ambele clase de argumente morale în favoarea discriminării pozitive operează în fundal cu noţiunea de justiţie socială şi tocmai acest fapt le face imposibil de susţinut.

Noţiunea de justiţie socială şi conceptul de discriminare pozitivă ca specie de justiţie socială vizează prin însăşi natura lor grupuri şi colectivităţi. Individul ca agent autonom nu există în această mecanică conceptuală decât ca element al clasificărilor categoriale. Or, ideea de justiţie poate caracteriza cu sens doar acţiunile agenţilor individuali. Doar ele pot fi calificate ca fiind juste sau injuste. Nu grupul social ca atare comite cutare acţiune, ci indivizii care îl compun, nu grupul social acţionează, ci membrii grupului social. Şi nu în ultimul rând, ideea de justiţie este inseparabilă de noţiunea de merit. Justiţia se manifestă în raport cu meritul judecat în baza acţiunilor individuale.

Însă noţiunea de justiţie socială atribuie adjectivul just sau injust pe cu totul alte considerente decât meritul individual. Ea presupune, ipso facto, un ideal de societate, deci postulează un criteriu de organizare sau distribuire a bunurilor într-o comunitate şi distinge ceea ce este drept de ceea ce este nedrept prin raportarea la acest criteriu şi nu prin raportare la acţiunile fiecărui individ. Bunurile materiale sunt, ca urmare, concepute ca nişte entităţi „naturale”, date şi depersonalizate, fără creatori şi deci fără proprietari legitimi, iar economia, în ansamblul ei, este înţeleasă nu ca un proces antrepenorial dinamic de descoperire şi creaţie, aşa cum este în realitate, ci în mod static, ca o mare plăcintă la care toată lumea ar fi ex officio îndreptăţiţă şi pe care statul, în speţă politicienii, sunt însărcinaţi să o împartă în mod cât mai egal între diversele grupuri sociale. Conceptul de justiţie socială este de fapt reflexul unei concepţii egalitariste asupra naturii umane. În consecinţă, noţiunea de merit – indisociabilă de ideea tradiţională de justiţie – este înlocuită cu noţiunea de beneficiu în spatele căruia stă de fapt ideea că o anumită categorie de oameni posedă, ex officio, o creanţă faţă de eforturile membrilor mai merituoşi a societăţii. Ca urmare, conceptul de discriminare pozitivă e dependent de o concepţie egalitaristă a condiţiei umane, iar in practică egalitarismul penalizează indivizii cei mai merituosi şi înlocuieşte recompensarea abilităţilor individuale cu beneficiul derivat din apartenenţa la un anumit grup social. Or, ocuparea unui loc de muncă, admiterea la facultate, câştigarea unei sume de bani trebuie judecate în baza meritului individual şi nu ca un beneficiu inerent apartenenţei la un grup. A proceda altfel înseamnă de fapt a substitui justiţia cu injustiţia. În consecintă, argumentele morale în favoarea discriminării pozitive trebuie respinse.

A doua categorie de argumente aduse în sprijinul discriminării pozitive înlocuieşte perspectiva etică cu cea funcţională. Discriminarea pozitivă este justificată – din această perspectivă – deoarece încurajează diversitatea şi integrarea socială.

Diversitatea este fără îndoială un factor necesar pentru progresul oricărei organizaţii şi a societăţii umane în ansamblu. Multitudinea originilor, tradiţiilor, opiniilor, viziunilor, mentalităţilor favorizează un anume dinamismul creativ. Cu toate acestea, diversitatea e un concept complex. Criteriile în baza cărora definim diversitatea (ca de exemplu originea, vârsta, religia, statutul social sau naţionalitatea) sunt nenumărate. În definitiv, fiecare individ e unic. În consecinţă, stabilirea unui anumit criteriu în baza căruia o anumită categorie de indivizi este avantajată în raport cu ceilalţi nu indică încurajarea diversităţii. Chiar dacă, prin absurd, o lege ar statua reprezentarea proporţională pe baza criteriului etnic, de exemplu, în orice organizaţie comercială, instituţie de învăţământ, instituţie socială şi instituţie publică, acest lucru nu serveşte la încurajarea diversităţii; dimpotrivă, ar indica mai degrabă că libertatea este în pericol. La baza discriminării pozitive stă o distincţie clară, pe fond determinist, între diverse grupuri sociale. Or, diversitatea nu este atât un concept static cât unul dinamic, prin urmare incompatibil cu clasificările şi categorizările nete proprii conceptului de discriminare pozitivă.

În sfârşit, argumentul integrării sociale. Conform acestuia, discriminarea pozitivă se justifică prin aceea că duce la conciliere între diversele grupuri sociale şi deci îndeplineşte un serviciu util tututor membrilor societăţii. Ceea ce face de nesusţinut de la bun început acest argument este tocmai premiza pe care se ridică: primatul grupului asupra individului. În practică, măsurile de discriminare pozitivă tind mai degrabă să producă conflict decât integrare. De exemplu, un student admis la o facultate pe locuri special create pentru rromi, subvenţionate de la bugetul de stat, riscă să fie stigmatizat de colegi. Locurile speciale pentru rromi nefiind supuse concurenţei, notele de admitere sunt în general sub media de intrare pe locurile normale subvenţionate de la bugetul de stat. Aşadar, sunt mari şanse ca studentul (sau studenţii rromi) din respectiva facultate să fie suspectat de restul colegilor că nu îşi merită locul şi că a fost admis doar pentru că face parte dintr-un anumit grup social. Chiar şi studentul rrom ar putea, în aceste condiţii, să-şi piardă încrederea în sine. Departe de a favoriza integrarea, discriminarea pozitivă produce tensiuni, animozităţi, conflicte şi descurajează cooperarea prin intermediul competiţiei între indivizi.

Ineficace din perspectiva obiectivelor pe care şi le propune şi injustă din perspectiva presupoziţiilor etice pe care se sprijină, discriminarea pozitivă nu e în realitate decât un instrument de inginerie socială şi, ca atare, nu face decât să conducă la extinderea coerciţiei în detrimentul cooperării voluntare, la anularea responsabilităţii şi a meritului individual în favoarea uniformizării sociale, pe scurt, la înlocuirea justiţiei cu injustiţia.

Bogdan C. ENACHE

(text publicat iniţial în revista Idei în dialog, iunie, 2008)

Anunțuri

2 Responses to INCOERENŢA DISCRIMINĂRII POZITIVE (un eseu de Bogdan C. Enache)

  1. epimeteu spune:

    „Discriminarea pozitiva” e incoerenta doar daca o judecam dupa pretextele sub care e impusa. Motivele reale sunt insa altele, si nu tin nici de justitie, nici de morala! „Discriminarea pozitiva” e doar un mijloc de invrajbire a oamenilor! „Discriminarea pozitiva” la fel ca si „lupta impotriva discriminarii” sunt armele unei ideologii totalitare (political corectness, PC) care vrea sa distruga libertatile fundamentale si sa transforme oamenii in robotei fara individualitate! Orice ideologie totalitara, perverteste sensul cuvintelor. „Diversitatea” proclamata de adeptii PC este de fapt o uniformitate terifianta!

  2. […] INCOERENŢA DISCRIMINĂRII POZITIVE (un eseu de Bogdan C. Enache) MASS-MEDIA ŞI RELIGIA – Mirel Banica […]

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: