DIN AMERICA, DESPRE ROMÂNIA: INTERVIU CU VIRGIL NEMOIANU

Daniel Cristea-Enache: Stimate Domnule Virgil Nemoianu, aţi venit din nou în România, din America, pentru scurt timp. Ca în fiecare an, dacă nu mă înşel. Păstraţi deci legăturile afective şi editoriale cu ţara, deşi mulţi români care pleacă şi se stabilesc în străinătate uită complet, vor să uite complet de ţara şi limba lor. Un romancier de succes, plecat cu ani în urmă tot în America, a făcut mai de mult o afirmaţie memorabilă, spunând că, pur şi simplu, nu-l încape limba română. Vreau deci să vă întreb, în primul rând, de ce Dvs., plecat de decenii din România, vă întoarceţi aici periodic, şi doriţi să vă publicaţi cărţile şi în limba română. Şi, pentru a înţelege mai bine motivaţiile Dvs., v-aş ruga să faceţi un scurt rezumat, un scurt „istoric” al plecării şi stabilirii Dvs. în străinătate, precum şi al anilor petrecuţi, înainte şi după Revoluţie, acolo. Sunteţi la curent cu ceea ce se întâmplă pe piaţa şi în viaţa literară de la noi? Primiţi reviste româneşti, în Americaşi, apropo de revistele culturale româneşti, care sunt în opinia Dvs. cele mai bune şi mai consistente?

Virgil Nemoianu: Iată o întrebare care mă lasă total surprins. De unde ai dobândit această impresie? Eu nu mă număr nici pe departe printre intelectualii români care vin frecvent în România sau sunt activi aici. Gândeşte-te că există profesori originari din România (sau mulţi alţi români emigraţi) care au deţinut sau deţin funcţii politice pe-aici (vorbim de ultimii 10-12 ani), îşi petrec luni întregi prin universităţi sau în contacte cu potentaţii zilei, apar cu mare regularitate la TV, sunt membri ai Academiei Române, ai Uniunii Scriitorilor, proprietari sau reposesori de averi şi multe altele. Nimic din toate acestea la mine. Vin 10-12 zile pe an din pietate şi dragoste familială, de votat n-am votat la alegeri niciodată, ambasada română de la Washington o vizitez maximum de două ori pe an. Într-adevăr public în România când sunt solicitat şi am scris şi în Vest despre subiecte de cultură şi viaţă intelectuală românească, pur şi simplu pentru că „ştiam” sau credeam că ştiu una-alta. Am plecat din motive intelectual-ideologice, sub comunişti n-aveam libertate nici măcar profesională, simţeam că mă sufoc. Da, sunt la curent (cel puţin în linii mari) cu cele din România. Doar există acum Internetul, mi se mai trimit de către binevoitori diverse publicaţii, când vin în România îmi cumpăr cărţi, prin e-mail sunt în contact cu prieteni. Dintre revistele bucureştene mi-a plăcut mai ales LAI („Cotidianul”) dar şi „România literară”, „Jurnalul literar”, apoi (sub Baltag) „Viaţa Românească” şi altele. Mă simt apropiat de „Milennium” al lui Mircea Maliţa.

D.C.E.: Aţi frecventat Cercul de universală al profesorului Edgar Papu. Cum vă explicaţi derapajul protocronist al acestui mare cărturar şi profesor?

V.N.: Edgar Papu era un profesor absolut colosal. L-am iubit imens şi am învăţat mult de la el. Printre altele avea însuşirea extrem de frumoasă şi interesantă de a fi într-o continuă efervescenţă, de a lansa fără întrerupere idei noi, de a se situa pe poziţii paradoxale, de a-şi „epata” auditoriul chiar. Un adevărat deliciu intelectual, dată fiind şi erudiţia profesorului. Ei bine, una din aceste multiple idei emise întruna de Papu a fost desigur şi cea cu „protocronismul”. Sunt convins că el nu i-a dat mare importanţă. Dar au sărit pe ea unii şi alţii ca nişte fiare şi au transformat-o într-un soi de idol. Aici intervine singura vinovăţie pe care i-o pot găsi lui Papu: că a îngăduit acest joc, că a „marşat”, că nu s-a distanţat imediat, spunând: o secundă, domnilor, nu la asta mă gândeam eu! De ce a îngăduit Papu să devină stindard unor oameni pe care nu putea să nu-i dispreţuiască în fond (n-avea nimic în comun cu ei)? Eu speculez că din motive psihologice. Papu era un om blajin, modest şi cuviincios, dar avea şi el conştiinţa propriei valori. Ei bine, a fost mereu persecutat: a fost şi la puşcărie, n-a obţinut înalte titluri universitare, nici recunoaşterea cuvenită, până şi Tudor Vianu (şeful său de catedră), solemn şi pompos, îl privea cumva de sus; ei bine, la un moment-dat s-o fi săturat omul, a răbufnit ceva din adâncuri, s-a văzut ridicat în slăvi de grupurile literare din jurul „Luceafărului”, „Săptămânii”, vanitatea şi-a văzut-o cumva satisfăcută – mă rog, un amestec de slăbiciune şi de orgoliu. Edgar Papu, cred eu, s-a trezit mare figură protocronistă printr-un proces de circumstanţe, iar nu intenţionat.

D.C.E.: Revenind la America şi la fundalul ei. V-aş ruga să faceţi o schiţă, esenţializată la maximum, a şcolilor de gândire care se întrec azi în spaţiul cultural american, şi să vă înscrieţi propria perspectivă, propria teorie, într-una din ele. Cum vă raportaţi la faimoasa corectitudine politică a multora din mediile universitare americane?

V.N.: Păi, ca să răspund ca lumea la această întrebare ar trebui să scriu un tom enorm, de dimensiunile celui al lui Comarnescu de acum jumătate de veac. Să spunem, destul şi bine, că eu sunt de partea partidului republican, care pe tot parcursul războiului rece a fost net mai anti-comunist decât cel democrat, totodată un partid care se sprijină mai mult pe societate decât pe stat: e un partid al individualismului, nu al colectivităţilor. Or, de aici se poate deduce lesne de ce sunt un adversar neîmpăcat al „corectitudinii politice”. Aceasta din urmă nu vrea să vorbească de persoana umană, ci de categorii, de grupuri. Este tocmai motivul pentru care am fugit din lagărul socialist. Sistemul socialist rămâne foarte atrăgător şi azi. Ar fi oare absurd să spunem că 1989 a fost nu o înfrângere, ci un triumf mascat al socialismului? Poate nu ar fi absurd – ultimul deceniu al secolului trecut a înregistrat victorii spectaculoase, uneori brutale, ale unui socialism „cu faţă umană” în toată Europa de Vest, şi chiar şi în America. S-au petrecut şi se petrec vandalisme istorice greu de conceput mai acum 10-15 ani. Din fericire, am impresia (aproape îmi vine să spun convingerea, dar ezit!) că cel puţin America are mai multă sănătate, că mai există o parte suficient de mare din populaţie care sfidează starea de iobăgie. Căci socialismul, chiar şi cel mai „uman”, este o reinstaurare a iobăgiei, a dependenţei faţă de puterile hegemonice: nu mai sunt aristocraţi, dar sunt birocraţi, ceea ce e de fapt mult mai rău. Personal, în America am fost continuu integrat în acţiuni „conservatoare” (adică liberale în fond, după ce facem corecturile etimologice de rigoare): politice, religioase, academice. Nimic nu mă amuză mai mult decât întrebări pe care le aud de la diverşi cunoscuţi din România care au dat niţel cu nasul prin America: dar acolo ai avea curajul să spui ce spui aici? Dimpotrivă, acolo sunt mult mai dur în ceea ce spun decât în ceea ce spun în România, sau adresându-mă unui public românesc. Acolo sunt la mine acasă, şi spun ce poftesc, în România sunt un oaspete efemer, şi se cuvine să fiu mai atent, mai politicos. Îmi pare însă nespus de bine că Providenţa m-a plasat în America, locul unde în trecutul şi în viitorul apropiat se iau deciziile majore, se construieşte lumea. Din România nu poţi influenţa nimic pe plan mai amplu. Ţărişoara e un simplu executant.

D.C.E.: Cât de ospitalier trebuie să fie, azi, canonulpentru a parafraza titlul unei cărţi ce vă aparţine? În era postmodernismului relativizant, mai e nevoie de un canon, de un singur canon, întemeiat pe valoarea estetică a operelor?

V.N.: Postmodernismul, dacă e relativizant cu adevărat (iar nu o formă vicleană de tiranie intelectuală), trebuie să fie relativizant şi faţă de sine însuşi. Să admită că e un fenomen trecător. Interesant, poate chiar plăcut, dar categoric trecător. „Canonul” – de fapt valorile estetice, iar esenţialmente umanismul literar însuşi – e un fenomen mult mai durabil. Nici el nu e absolut: trăim într-o lume sublunară, nu? Când eram student, un dascăl al meu spunea: nu se poate preda un autor literar, dacă n-au trecut baremi 50 de ani de la moartea sa. Azi nimeni n-ar mai accepta o astfel de afirmaţie. Eu însumi predau autori care sunt încă în viaţă, ca să nu mai vorbim de cei decedaţi acum 20-30 de ani, care mai că nu intră în istoria antică. Şi totuşi există o anume doză de adevăr şi în cele spuse de dascălul meu de odinioară. Avem totuşi nevoie de o anume perspectivă, lucrurile se mai decantează, intervin noi filtre, noi unghiuri. Numai că în fond ce e valoros se menţine mai bine decât am crede, reverberează de-a lungul veacurilor. Autorităţile socialiste din Anglia de azi vor să-l elimine pe Shakespeare din programele analitice; tot astfel Rusia stalinistă îl reducea la minimum pe Dostoievski, iar culturnicii din România pe Arghezi, Blaga etc. Efectul? Zero. Sigur că există schimbări de-a lungul veacurilor în felul în care sunt citiţi autori însemnaţi, procesul e chiar foarte pasionant de urmărit. Dar răsfoiţi cartea postmodernistului Italo Calvino (viguroasă apărare a „clasicilor”), citiţi-l pe postcolonialistul angolez Luandino Vieira – în România nu s-au tradus; nu s-au tradus nici cărţile lui Allan Bloom şi parţial ale lui Harold Bloom (cel din urmă era şi el un soi de „deconstrucţionist” până şi-a dat seama că undeva tot trebuie să tragi linia). În volumul de care pomeneşti în întrebare am inclus şi un articol fascinant scris de o asistentă (argentiniancă) a lui Borges, care dezvăluia pentru întâia oară cum a predat în scurta sa carieră didactică Borges literatura; ei bine, era foarte „canonic” Borges. La începutul lui 1990 am publicat în „România literară” un eseu lung în care introduceam termenul de „canon”, îl explicam, examinam diversele opoziţii intrinseci. Ei bine, după numai câţiva ani mă pomeneam că o groază de nechemaţi se trezeau să-mi dea lecţii pe tema asta, când cu vreo câţiva ani înainte nici măcar nu auziseră termenul. Obrăznicia ignoranţei e un etern subiect de meditaţie fecundă.

D.C.E.: Un autor care tinde, abia postum, să intre în canonul literaturii noastre este Ion D. Sîrbu, ale cărui cărţi de sertar au fost, după Revoluţie, adevărate revelaţii; inclusiv Traversarea cortinei, volumul de corespondenţă în care apar şi scrisorile dintre Pilu (adică Dvs.) şi Gary (adică Sîrbu). În ce constă, după Dvs., farmecul şi consistenţa acestei personalităţi umane şi intelectuale? Pe ce loc îl puneţi acum, în ierarhia valorică a Cercului Literar de la Sibiu?

V.N.: Aici ajungem la o chestiune distinctă, dar de maximă importanţă. Sub comunism (ca şi sub orice formă de dictatură) se pot instaura scări de valori false şi chiar inverse. Aşa s-a întâmplat şi în România. Tot ce s-a scris în ultimii 50 de ani trebuie recitit cu atenţie maximă şi „canonul” se cere reorganizat. Sigur, destule nume au cam dispărut. A. Toma, V.Em. Galan, L. Demetrius, Breslaşu, Stancu, Porumbacu, alţii. Dar persistă mitul lui Petru Dumitriu ca mare scriitor. Iar mulţi dintre autorii anilor ’60 (N. Stănescu, Breban, Blandiana, Sorescu, şi alţii mulţi) se cer reduşi la justa lor valoare. Eu i-aş pune pe Alice Botez, pe M.H. Simionescu, pe Dimov şi pe Ivănescu net deasupra acestora din urmă. De figuri ca Doinaş, Negoiţescu, Regman, Cotruş, Balotă, Radu Stanca nici nu mai vorbesc. Răspunzând întrebărilor unei reviste craiovene am spus că printre cele şapte evenimente literare majore de după 1989 se numără înţelegerea faptului că Steinhardt şi I.D. Sîrbu sunt cei mai mari autori de proză în limba română din anii ’80. Încă o observaţie. Situaţia nu e cu mult mai bună nici în judecăţile privind autorii din ziua de azi. De pildă: câtă lume îşi dă seama că Eugen Dorcescu e unul din marii noştri poeţi contemporani, cel puţin egal cu Cărtărescu de pildă? Sau că (tot de la Timişoara) Mircea Pora şi Viorel Marineasa sunt scriitori majori? Dar, să revin. Am întâmpinat destule greutăţi în a publica Traversarea cortinei (care apoi totuşi a avut mare succes, din fericire): numeroase edituri majore au respins manuscrisul, care şi-a găsit loc la Timişoara. Merg mai departe şi îndrăznesc să sugerez că abia acest volum le-a pus în valoare pe altele ale lui Sîrbu (care începuseră să apară). De ce? Pentru că laolaltă arătau un soi de continuitate (poate nu unică, dar neobişnuită în literatura română) între subiectiv şi obiectiv, între sfera particularului şi cea publică. În una din scrisorile mele către Sîrbu îmi permiteam un lucru la care rar mă încumet: să speculez că în cadrul Cercului Literar de la Sibiu se va schimba „raportul de forţe” pe măsură ce va trece timpul. Cam aşa s-a şi întâmplat. Una din „tăriile” lui I.D. Sîrbu o propune el însuşi: legătura între arta înaltă „canonică” (simbolizată prin Blaga şi prin opera acestuia) şi limbajul popular, frust (simbolizat pentru el prin figura Tatălui său fizic). Deci un fel de dublă paternitate. Sîrbu e un cerchist, dar unul care mediază: transpune în idiom popular şi imediat-inteligibil conceptele şi imaginile mai înalte şi mai sofisticate ale colegilor săi de grup de care era de fapt enorm de ataşat, în pofida bombănelilor sale de căpcăun prefăcut.

D.C.E.: Tot în legătură cu Ion D. Sîrbu. Câţiva comentatori (Adrian Marino printre ei) consideră că a fost mult prea mitizat în vremea din urmă şi că este plasat, prin veritabile artificii clasificatoare, înaintea altor cerchişti, fără s-o merite cu adevărat. Şi deci ar trebui demitizat. De unde eu personal înţeleg că revizuirile critice, care sunt susţinute cu atâta pasiune, n-ar trebui să-l aibă ca obiect şi pe Sîrbu. Cum vedeţi Dvs. lucrurile?

V.N.: Nu sunt de acord cu Adrian Marino. Evident, „descoperirea” lui Sîrbu, atât de grav întârziată, din raţiuni lesne de înţeles (cartea sa cea mai bună e Adio, Europa! – eu nu sunt cu totul în acord ideologic cu ea, dar rămâne o capodoperă autentică) a fost însoţită de laude uneori exagerate. Aşa ceva e inevitabil şi se corectează pe parcurs. Dar până una-alta e nevoie întâi ca mitizarea să-şi desfăşoare cursul. Nu poţi mitiza ce nu s-a mitizat încă. Marino (om cu destule merite şi alături de care mă aflu cel puţin după 1989 în multe puncte, mai cu seamă politic-ideologice) n-a fost niciodată prea călduros faţă de Cercul Literar (reciproca era de asemeni adevărată). Mă rog, astfel de distanţări nu sunt anormale într-o viaţă literară normală. E vorba de interese intelectuale diferite, de opţiuni şi selecţii culturale, de moduri de a creşte cultural care diferă şi care sunt perfect onorabile. Mai mult m-a deranjat o frază aruncată de M. Dinescu. Zicea că îi e aproape ciudă pe cerchişti că nu l-au popularizat mai tare pe Sîrbu, că „l-au ţinut pentru ei” cumva. De fapt lucrurile stau exact invers. Dinescu tânăr şi începător se închina la zeităţile zilei, ce să-şi bată el capul să caute valorile adevărate. Nu face el asta nici în ziua de azi, când e om în toată firea şi mare figură socială, cu atât mai puţin pe vremuri, când se lupta să se afirme. Dinescu n-a suportat niciodată marginalitatea (şi lui Marino îi venea tare greu, în pofida aparenţelor). Or, oameni ca Olăreanu sau Sîrbu erau incomparabil mai stoici, mai calmi în această privinţă.

D.C.E.: Deşi politica nu intră în programul „Adevărului literar şi artistic„, în timp ce alte reviste culturale fac politică şi explicit, şi printre rânduri, cred că ar fi interesant să faceţi o paralelă, dacă poate fi făcută, între relativ recentele alegeri din America şi din România. Ca să zic aşa, unii dintre noi, cei de aici, cu un ochi plângeam de ce se întâmplă în România, cu ascensiunea incredibilă a lui Vadim Tudor, iar cu celălalt, râdeam de ce se întâmplă în America, adică de acea incredibilă amânare şi bâlbâire a anunţării rezultatelor. Pe de altă parte, mă gândesc că o democraţie este puternică tocmai atunci când, iată, aproape fiecare vot e important la numărătoare. Care este opinia Dvs?

V.N.: Eu am urmărit cu extremă detaşare ascensiunea lui C.V. Tudor şi a acoliţilor săi. Mi se pare un fenomen efemer, un act furios de resentiment din partea electoratului în faţa eşecului coaliţiei democrate şi a fluşturaticului şi măruntului ei preşedinte (ca să nu mai vorbim de grotescul prim-ministru al acestuia – ajunseseră să-i proslăvească „poeziile” figuri culturale de seamă; mai că nu-mi venea să-mi cred ochilor şi urechilor). Ascensiunea aceasta nu va fi una de durată însă, cred eu. A fost un mod (mai mult comedic) de a-i speria pe cei din intelighenţia privilegiată: şi chiar le-a tras o spaimă de zile mari. Că aceştia din urmă au învăţat ceva din păţanie nu sunt sigur. Continuarea frivolităţilor ideologice a „neo-bonjuriştilor” ar fi unicul mod de a fortifica şi de a perpetua P.R.M.-ul. În America se petreceau lucruri infinit mai grave şi mai periculoase în care miza era însuşi viitorul planetar. Se punea întrebarea, dacă balanţa va înclina spre dependenţa umană sau spre libertate individuală. Americanii înşişi erau tare nehotărâţi, influenţaţi şi de o mediatizare covârşitor centralizant-socializantă, stângistă chiar, dar şi de statutul lor de „unică mare putere”. Uite, existenţa comunismului reprezenta un element disciplinator; odată dispărut, mulţi au spus – gata, nu mai contează ce facem. Aşa se explică lamentabilul deceniu ’90, cu cel mai neserios şi mai necinstit preşedinte de care a avut parte vreodată America. Rezultatul alegerilor a fost pe muchie de cuţit şi viitorul rămâne incert. Un socialism odată instalat e foarte greu de înlăturat, după cum vedem chiar şi în Europa de Vest. Pentru schimbări e nevoie de o năruire de proporţii, aşa cum s-a petrecut în imperiul bolşevic. Rămâne de sperat că americanii vor avea înţelepciunea, responsabilitatea, energia, încrederea de sine pentru a nu se lăsa ademeniţi de cântul de sirenă al etatismului, al somnolenţei dependente, ci dimpotrivă, vor rămâne, ce au fost în istorie, un soi de avangardă inovatoare, zidul de protecţie al persoanei umane şi al liberelor decizii ale acesteia.

D.C.E.: În finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, mă gândesc că poate doreaţi să vă pun o anumită întrebare, şi nu am fost capabil de ea. Vreţi deci să vă adresaţi singur o întrebare şi apoi să răspundeţi la ea?

V.N.: Mă întreb dacă sentimentele mele mixte (de antipatie şi de simpatie) pentru teritoriul acesta de la marginile Europei se vor lămuri vreodată şi cum anume. Păcat că nu ştiu răspunsul.

Notă: Interviul cu Virgil Nemoianu a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 565/ 2 mai 2001.

Anunțuri

One Response to DIN AMERICA, DESPRE ROMÂNIA: INTERVIU CU VIRGIL NEMOIANU

  1. heraaskuortodox spune:

    Virgil Nemoianu spune:
    „Nichita Stanescu trebuie redus la justa sa valoare”.
    Iar cu Virgil Nemoianu ce sa facem? Sa-l lasam la justa sa valoare sau sa-l ridicam la justa sa valoare. Sau…
    …crappy…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: