CANIBALIZAREA PRESEI: CE ESTE DE FĂCUT?

Degradarea limbajului jurnalistic se accentuează pe zi ce trece. Am scris despre o ipostază a acestei pervertiri în Cotidianul din 18 martie 2008, cu referire directă la pseudo-liderul de opinie Cristian Tudor Popescu. Numărul celor care exhibă nu atât idei sau argumente, cât mai ales vocalizele urii este în continuă creştere. Întrebarea este dacă maidanizarea spaţiului public nu ar trebui să fie interogată de vocile Bisericii? Nu poate exista o pledoarie mai fermă pentru restabilirea urbanităţii în jocul politic, mai cu seamă pentru acest an presărat cu alegeri? Iată câteva reflecţii inevitabile, aflate în vecinătatea „grijii de multe” pe care trebuie să o combatem în zilele Postului Mare.

MN

Anunțuri

6 Responses to CANIBALIZAREA PRESEI: CE ESTE DE FĂCUT?

  1. vladdaraban spune:

    De altfel limbajul jurnalistic nu e singurul mediu reprezentant al pervertirii. Lipsa argumentelor şi a ideilor e dublată copios de obscenităţi şi curiozităţi perverse. Aproape toate articolele despre starea vremii sunt prilejul „dezbrăcărilor” – că e vreme bună, că e vreme rea.
    Dar ce ne mai mirăm de ziare, când suduielile troneză la loc de cinste şi în spaţiul culturii: SCENA. Despre acest subiect e lămuritor dosarul „Scena şi cuvintele obscene” din Dilema Veche nr. 209. 14-20 februarie 2008. La noi se înjură copios, dar nu întotdeauna ca descărcare a urii. Mai nou înjurăm şi pentru divertisment.
    Cat despre Domnul C. Tudor Popescu, e un bun exemplu la ceea ce înseamnă boală retorică. Cuvintele nu se mai structurează nici măcar după normele bunului simţ iar argumentele care ar trebui să stea în spatele lor au cedat generos locul prejudecăţilor resentimentare. În centrul eticii jurnalistice stau mai degrabă micile răfuieli, dar şi urile sistematice.
    E clar că vocea Bisericii trebuie să urmeze principiul „nu răsplătiţi răului cu rău”. Dar atunci cu ce? Aici mă gândesc că se simt lipsurile din discursul public al Bisericii. Dar lipsurile vin mai din interior. Pentru că cei credincioşii sunt cei care mai întâi au învăţat să înjure de sfinţi, să urască în numele unei cauze nobile uitand iperativul iubirii de dusmani. Asta când nu practicăm perfidul sport al ipocriziei. Pentru mine societatea e o oglindă (cei drept, care nu o dată deformează) a propriilor metehne. Pentru ca vocea Bisericii să fie auzită în cetate trebuie să recuperăm firescul Evangheliei: ”Ceea ce este da,da; iar ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel-rău este”(Mt.5, 37). De aici mi se pare justă întrebarea: ce facem cu limbajul nostru? Pentru că şi noi suntem Biserica. E bine să ştim asta. E mai bine că ştim unde e rădăcina problemei. Iar postul pe care îl parcurgem e un bun prilej pentru „a ne vedea greşelile noastre”.

  2. Antiteze spune:

    Draga Vlad,
    Multumesc. Tot ceea ce spui este foarte adevarat. Pe de altă parte, trebuie să acceptăm că există o tradiţie patristică a retoricii superioare, care utilizează toate instrumentele acestei discipline pentru „deconstrucţia” minciunii. Sf Grigorie de Nyssa este virulent, excesiv chiar, în atacul „ad personam” pe care-l administrează în prefaţa lucrării Contra Eunomium. Iubirea de vrăjmaşi nu transpare în acele fraze pentru că adevărul trebuie mai întâi restituit şi abia apoi exerciţiul compasiunii este real, nu ficţional. Stânga ne invită la o imaginară empatie faţă de „victime” şi aşa ne-am trezit cu cele mai sinistre figuri ale vechii gărzi călărindu-ne. Iubirea nu înseamnă ambiguitatea discernământului sau cauţionarea răului. Canalele otrăvirii spaţiului public trebuie astupate -eventual prin cuvinte dure- înainte de-a construi discursul despre reconciliere. „Vreme este să, vreme este să”. România are nevoie, cred, să nu cedeze invitaţiei la confuzie şi uitare. Este ceea ce perpetuează numeroşi oameni politici, „lideri de opinie” şi poate chiar unele figuri ecleziastice. Dumnezeu să ne ajute. Mulţumesc din nou.
    Mihai N.

  3. vladdaraban spune:

    Eu multumesc cu atat mai mult. Am primit niste lamuriri importante, mai ales cele referitoare la raportul dintre marturisirea adevarului si compasiune. Dar voi indrazni sa va provoc cu o penultima dilema.
    Am inteles si acum problema cu recuperarea vocii profetice a Bisericii. Neintelegerea mea vine insa din urmatoarele. Totusi, cine are acest mandat de a vorbi in numele adevarului? In spatiul public, fiecare are dreptul sa-si exprime parerea in numele sau. Iar cum nu ducem lipsa de probleme serioase orice critica lucida e constructiva. Dar cum e cand vorbesti in numele Bisericii, sau a conceptiei crestine? chiar oricine poate interpreta acest rol?
    Din cate inteleg eu, profetia este o harisma. Dumnezeu chema aceste voci „ce striga in pustiul cetatii”. Iar noi stim ca cei chemati nu au accept de prima data aceasta chemare (Ieremia, Iona). Eu ma tem ca nu cumva se ne integram mai degraba in tagma profetilor mincinosi care n-au primit nici un mandat in acest sens. Intelegeti ce vreau sa spun.
    Desigur problema asta trebuie nuantata. De cele mai multe ori nici nivelul elementar al bunului simt nu e respectat. Si nu-ti trebuie calitati de mare teolog ca sa deslusesti toate neregulile din cetatea noastra.
    Sunt sigur ca aceasta problema se rezolva in taina, fiecare cu duhovnicul sau.
    Randurile de mai sus nu sunt niste luari de pozitie. Eu vreau sa inteleg mai bine.
    Multumesc pentru rabdarea paideica.
    Vlad

  4. Petrisor spune:

    Urbanizarea politicii nu se poate face cu Traian basescu. Acesta a ruralizat-o din 2004 incoace. Din pacate.

  5. Antiteze spune:

    Sigur, ne rămân celelalte opţiuni elegante: Vadim, Bolcaş, Ion Iliescu, Dan Voiculescu, Ludovic Orban, etc. Putem opta şi pentru urbanităţi viciate de tipul Adrian Năstase sau Tăriceanu (care s-a aliat pe faţă cu socialiştii).

    Defectele personale ale lui Traian Băsescu nu cred ca trebuie imputate şi deciziilor sale politice: lupta deschisă împotriva mafiei economice, a oligarhiilor securiste, condamnarea comunismului, etc.

    Pentru mine, ziua de 18 decembrie 2006 rămâne de neuitat pentru cei care vor să înţeleagă bestiarul politicii româneşti. În vacarmul sordid produs de PRM în alianţă tacită cu fostul PCR (acum, PSD), condamnarea comunismului s-a produs până la urmă. Din păcate, Patriarhul Teoctist n-a avut inspiraţia şi curajul de-a ridica Crucea şi de-a potolii demonii din sala Parlamentului…

    Fireşte, ar fi fost de dorit să avem alte opţiuni la 20 de ani după căderea regimului Ceauşescu… Pentru asta implicarea tinerilor de calitate ar fi fost necesară.

  6. Articolul di Cotidianul la care faceti referire este probabil acesta: http://www.cotidianul.ro/trustul_mitocaniei-41070.html

    Cel pe care-l puneti dvs. nu mai e actual.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: