PACEA CRĂCIUNULUI, o meditaţie de Mihail NEAMŢU

Sărbătoarea Naşterii Domnului s-a ivit dintr-o istorie de lungi aşteptări, încununate cu popasul veşniciei în acest veac. Miracolul celebrat de întreaga creştinătate nu se deapănă decât în cuvintele credinţei. Un lucru poate fi spus lumii întregi despre Crăciun şi acesta se leagă de harul binefăcător al păcii.

Visul păcii găzduieşte, desigur, cele mai adânci căutări ale vechiului Israel. Poporul ales s-a aflat mereu într-un periplu atins de morbul violenţei. Din acest motiv, Mesia este aşteptat ca „Domn al păcii” (Is. 9, 5). De la plăgile îndreptate împotriva egiptenilor la războaiele succesive cu asirienii sau exilul babilonian, drama conflagraţiilor marchează o memorie sacră.

La capătul oricărui exod întâlneşti nostalgia originilor. Pentru urmaşii lui Avraam, raiul era locul în care „dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11). Ziua de Sabat fusese instituită pentru a evoca ceea ce filozoful bizantin Maxim Mărturisitorul denumea „odihna pururea mişcătoare” a lui Dumnezeu. Odiseea facerii se împlineşte în tihna zilei a şaptea. Liniştea suverană a Celui necreat precede, în cartea Genezei, dezbinarea elementelor secundare. În locul războiului numit de Heraclit „tată al tuturor lucrurilor”, retorica păcii şi geniul ospitalităţii marchează evenimentul fondator al creaţiei divine. Precum Sabatul îmblânzeşte roboteala omului, Crăciunul vesteşte timpul unui răgaz lăuntric.

Pacea lui Iisus nu se amestecă cu pacea lumii (In. 14, 27). De ce oare? În primul rând, pentru că răsuflarea acestei sărbători nu se confundă cu garanţiile de prosperitate economică, securitate militară şi consens diplomatic obţinute în marile capitale ale lumii, de la Roma la Bruxelles. Pax Christi nu triumfă în faimoasa „pax et concordia proclamată de Cicero. Nu întâmplător, primii creştinii au contestat pretenţia „cetăţii eterne” de-a fi fost sursa metafizică a păcii între neamuri, culturi şi religii. Pentru Biserica primară, binecuvântarea Pruncului şi închinarea Magilor aveau origini îndepărtate de orice joc politic.

Pacea Crăciunului, în al doilea rând, este prea fragilă pentru a tolera falsul ori somnolenţa ca premise ale reconcilierii. Darul acestor zile sfinte nu s-a ascuns mereu în reflexul destinderii colective, al pasiunii pentru vacanţe scumpe şi vitrine somptuoase. Crăciunul n-a coincis dintotdeauna cu euforia sentimentală, consumul abundent şi veselia goală a gregarităţii. Nu există pace fără zbuciumul interiorităţii şi pasiunea pentru adevăr, într-o neîncetată aspiraţie spre desăvârşire. Singur, confortul ne binedispune fără să ne facă, automat, mai buni.

Dezastrele materialismului dialectic ne arată apoi în ce măsură „lupta pentru pace” purtată în termeni seculari sfârşeşte prin abolirea libertăţii. În locul opulenţei isterice, comunismul a instituit egalitarismul mizeriei. „Pacea” popoarelor captive înăuntrul graniţei Imperiului roşu n-a fost decât rodul fricii lor faţă de Faraon. Auto-divinizat, tiranul a batjocorit chipul smerit al adevăratei transcendenţe. Puritatea Fecioarei şi căldura ieslei au fost alungate de capriciile sterpe ale „Moşului Gerilă.”

În sfârşit, pacea Crăciunului contrazice justificarea machiavelică a voinţei de putere. Cinismul agresivităţii contestă universalitatea frazei: „pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” Cultul forţei face din pace o experienţă pasageră a vieţii şi îi conferă războiului un caracter primordial, ultim şi definitiv. Crimele lui Irod îşi găsesc astfel justificarea. Sărbătoarea Crăciunului aruncă o umbră de îndoială asupra acestei viziuni militariste despre lume. Deşi uneori implacabil, recursul la coerciţie arată natura noastră căzută şi dimensiunile amneziei umane în raport cu frumuseţea inaugurală a creaţiei.

„Gloria in excelsis Deo, et in terra pax” (Lc. 2, 14) – sunt cuvintele rostite de îngeri la Betleem, dar şi de câţiva prizonieri ai Gulagului sovietic, luminaţi prin colind în ierni siberiene lipsite de orice altă speranţă.

Acum, vine şi la noi Crăciunul. Este vestea cea bună – cea mai bună – a anului în amurg.


Mihail NEAMŢU

Text apărut în „Cotidianul”, 21 decembrie 2007.

Anunțuri

5 Responses to PACEA CRĂCIUNULUI, o meditaţie de Mihail NEAMŢU

  1. heraasku spune:

    Pacea Craciunului este pacea din liturghia Sf. Ioan Gura de Aur, „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în PACE şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem.”
    Exista in sufletul uman o mare calitate, aceea de a interpreta imaginile si cuvantul.Inmoi tensiunea prin accentuarea laturii create a lucrului despartind creatia de energia ei domneasca.
    Pacea Craciunului, cum e inteleasa si traita modern, este frumoasa dar lipsita de dimensiunea continuului. Crestinul a ajuns sa traiasca punctual si repetitiv incarcand sarbatoarea cu valoarea betiei simturilor( simturi pervertite de cadere).
    In fond una din tarele sarbatorii moderne este alipirea de mitologia rurala ciclica. Sper ca autenticitatea crestinismului sa fie redescoperita in realitatea eshatologica a mitologiei urbane (urbanul ca loc initial in istoria crestinilor).

  2. […] La patratosu Un loc pentru chestii drepte intr-o lume curba « Există limită de vîrstă ca blogger? “Pacea Crăciunului” sau pacea nu este pentru toţi.. decembrie 23, 2007 Mihail Neamţu a scris pentru Cotidianul un text frumos, text care a apărut ma apoi şi pe blogul Antiteze. […]

  3. Alin Cristea spune:

    Mihail, iţi doresc Sărbători fericite!

    Fie ca pacea Crăciunului să ne pregătească sufletele pentru pacea Eshatonului.

    Adaug, cred că în consonanţă cu meditaţia ta, pentru care îţi mulţumesc, cîteva rînduri din gîndurile cu care străbat acest Crăciun:

    […] Hristos s-a concentrat asupra misiunii Sale. De fapt singur a trebuit să meargă pînă la capăt. Drumul Lui a fost presărat cu “ierburi amare”, precum evreii trebuiau să celebreze, în grabă, de Paşte, amintirea robiei. Iar Sărbătoarea corturilor le aducea aminte că au locuit în corturi. (Cea mai importantă sărbătoare, Ziua ispăşirii, se celebra nu cu ospăţ, ci cu… post – singura zi din an cînd era obligatoriu postul.) Aşadar, celebrări care priveau înapoi, spre clipe… amare, ca urmaşii să-şi aducă aminte de izbăvirea Domnului.

    Tendinţa, naturală, cu care ne îndreptăm spre sărbătoare, pare să fie cea festivistă, sau, în cele mai bune cazuri, intimistă. Ne zbatem să facem pregătiri de sărbători, dar de atîtea ori ne lipsesc… ierburile amare. Sau, mai exact, le avem pe undeva, dar nu le-am introdus în meniu. Fiecare dintre noi provenim dintr-o istorie, familială, confesională, naţională, pe care nu o putem pune în paranteză ca să nu ne deranjeze ospeţele şi colindiţele.

    Aşadar, sărbătorile nu pot fi celebrate adecvat fără… ierburi amare. Confruntarea cu realitatea are importanţă majoră pentru închegarea sărbătorii. […]

    Alin Cristea

  4. DanutM spune:

    Dragă Mihai,
    Iţi mulţumesc pentru gândurile tale de pacea Naşterii.
    Adaug şi eu la ele o dorinţă: aceea ca cei care afirmă că-l urmează pe Cristos să înveţe a trăi împreună pacea Crăciunului, indiferent de tradiţia în care îşi exprimă credinţa.
    Cu aleasă preţuire, întru Cristos Domnul,
    Dănuţ Mănăstireanu

  5. […] Mihail Neamţu a scris pentru Cotidianul un text frumos, text care a apărut ma apoi şi pe blogul Antiteze. […]

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: