LIBERTARIAN PHILOSOPHY AND ORTHODOXY

Dan Cristian Comanescu, a Romanian philosopher, puts forward some proposals in defence of libertarian politics and Orthodoxy. I find them intriguing but also very helpful.

Cristian argumentează că filozofia politică libertariană nu se poate dispensa de o eshatologie personalistă, în care omul acţionează responsabil din perspectiva libertăţii sale metafizice faţă de structuri recesive precum structurile sociale.MIHAIL NEAMTU

1) In ce fel libertarianismul este neutru fata de conceptul crestin al libertatii metafizice (liber nu esti atunci cind alegi, ci cind alegi bine; ai o ontologie a participatiei la mijloc. A fi liber inseamna sa intri in comuniune cu viata care este libertate – Dumnezeu).

2) Ce se intimpla cind ai o eshatologie predestinationista – varianta slaba Augustin, varianta tare Calvin. Mai mult, ce se intimpla daca ai o eshatologie non-crestina precum cea din traditia hinduista. Invita notiunea de ‘karma’ si promisiunea ‘reincarnarii’ la relaxarea faptei de ordin politic?

Ambele motive arata cit de important este sa definim raportul intre libertatea politica de-a alege (in sens restrins de liber arbitru) si libertatea metafizica, derivata dintr-o alegere a Binelui suprem.

CRISTIAN COMĂNESCU

1) Nu cred ca vreo filosofie (politica sau de altfel) este, in fond, neutra fata de ideea cel putin implicita de summum bonum.

Altfel, daca nu castig nimic, sau nu castig decat un alt tip de nefericire, de pe urma ei, de ce sa-mi mai bat capul. Si, mai ales, de ce sa ma astept sa si-l bata multi altii. Deci trebuie sa fie cel putin compatibila cu fericirea (cu un pachet mai complet din care sa nu lipseasca “fericiti cei care…”) si anume cu maximizarea ei (ca sa nu fie abandonata in favoarea alteia mai bune). Acum, desi din perspectiva patristica, atat cat o cunosc, nu cred ca as numi metafizica libertatea de patimile cele dupa trup si angajarea (cu trup cu tot) in viata cea in Hristos (ci mai curand teandrica, sau asa ceva), mi se pare in tot cazul ca fericirea, in acceptiunea crestina (scripturalo-patristica, atat cat o cunosc) este una dintre putinele (daca nu singura) solutie logica si la problema reconcilierii interesului personal (pe termen lung) corect inteles cu dezideratul cooperarii sociale.

Nu cred, in particular, ca etica proprietatii private este sistematic compatibila cu un interes personal inteles exclusiv, sau preponderent in ordinea lucrurilor pamantesti. Adica pot exista anumite scari de preferinte particulare (“o pasiune” pentru dreptate, pentru capitalism, pentru principiul universalizarii, pentru consistenta logica etc.) la anumiti indivizi, relativ izolati, care sa-i faca sa-si sacrifice bunastarea pamanteasca de dragul ordinii proprietatii private. Dar, in general, conditia nu va fi probabil indeplinita si, la greu, binele comun (incepand de la productia privata [cea mai economica] a bunurilor publice si pana la respectul proprietatii vecinului) va fi sacrificat pe altarul interesului propriu. Sau, in cel mai bun caz (ca in cazul “luptelor cu teroristii”, vor fi sacrificati nevinovati cu nemiluita pe altarul unui “bine comun” impersonal (cum bine pare-mi-se a intrevazut Dostoievski). Pe scurt, nu cred ca liberalismul isi poate permite sa fie neutru fata libertatea personala “interioara”, in masura in care acordam credit marturiei Bisericii referitoare la necesitetea celei din urma pentru summum bonum. Mai mult, cred ca liberalismul va tinde sa devina cel mult la fel de relevant ca si colectionarea de timbre, intr-o lume care va iesi pana la capat din orizontul eshatologiei crestine, care evident se leaga strans de libertatea la care va referiti.

2) Sunt evident de acord, daca sugerati ca se intampla sa dispara interesul rational pentru ordinea sociala. Libertatea politica se cere dupa cea interioara si dupa comuniune interpersonala duhovniceasca, pentru a ramane pana la capat relevanta.

Singura observatie de adaugat, poate, este ca demonstratiile logice nu cred ca pot si nici nu sunt chemate sa convinga pe nimeni de validitatea existentiala a libertatii si eshatologiei crestine. Desi pot convinge, probabil, pe analistul logic ca anumite lucruri pe care le pretuieste fac sistem cu altele pe care inca nu le observase (la fel ca si teoremele de tip matematic.) Convingerea existentiala tine, cred, in general, mai degraba de frecventarea celor care s-au indeletnicit cu dobandirea libertatii de dragostele patimase cele dupa trup si s-au daruit total (suflet & trup) culturii duhului. Adica a sfintilor Bisericii, a caror conglasuire ne poate sluji de reper si in legatura cu ce putem retine si ce nu din parerile cuviosilor contemporani referitoare la neo-calendarism si ecumenism, in masura in care legatura dintre integritatea dogmatica si canonica si viata in Hristos, asa cum ne asigura ei, exista. Ce poate fi stabilit eventual aici, cu ajutorul Domnului, nu cred ca este mai mult decat ar putea stabili un analist musulman logic si interesat, citind cu atentie si simpatie textele crestine si liberale relevante.

Sper ca nu am fost cu totul pe langa intrebari.

Cu multumiri si ganduri bune,

Cristian

BOGDAN C. ENACHE

Draga Mihai, Consider ca liberalismul (prefer sa nu utilizez mai mult decat e necesar adaptarea americana a notiunii) este o preconditie necesara, desi nu suficienta, ca sa alegi Binele. El creaza, in baza respectului pentru persoana si prelungirea acesteia, proprietatea privata, premisele autenticei virtuti, a libertatii de ordin metafizic, adaca vrei, a mantuirii (dar si a prosperitatii de pilda). Acest mod de a pune problema reflecta de altfel intr-o buna masura anumite „solutii” la dezbaterile teologice cu privire la liber arbitru si teodicee, numai ca dezbaterea este transplantata de data aceasta in contextul filozofiei sociale si politice.

Mai mult chiar, cred, pe de alta parte, ca intelegerea libertatii politice ca o preconditie necesara a virtutii este insasi criteriul de separatie intre domeniul rezervat filozofiei politice si cel rezervat filozofiei morale si chiar teologiei. Caci libertatea politica este in fond o conditie de ordin negativ (nu agresa viata, libertatea, proprietatea celuilalt), ea nu presupune decat un minim de virtute si ca urmare a libertatii politice nu dobandesti mai mult, stricto sensu, decat ceea ce ai, adica nu obtii in fond decat protejarea a cea ce detii deja : persoana si proprietatea ta. Lucrurile stau insa cu totul diferit in cazul asa-numitei libertati metafizice : dobandirea virtutii, a dragostei lui Dumnezeu sau „eliberarea” de mizerie ca urmare a prosperitatii si armoniei generale, in faza ultima a socialismului, de pilda, sunt toate niste conditii de ordin pozitiv, ele presupun, grosso modo, dobandirea a ceva in plus de ceea ce ai. Ca urmare, cred ca doar in primul caz, cel al libertatii politice putem vorbi cu adevarat de libertate (de a), si termenul cel mai potrivit in cel de a-l doilea este putere sau capacitate (de a).

Asadar la nivel logic avem patru cazuri posibile de relatii intre virtute si libertate :

Virtute ≠ Libertate

Libertate ≠ Virtute

Libertate = Virtute

Virtute = Libertate

Din moment ce am postulat o relatie intre libertate si virtute (desi am lasat inafara explicatia temeiurile), ne raman doar ultimele doua cazuri de analizat. Se pune drept urmare urmatoarea intrebare : care este directia relatiei dintre cele doua tipuri de libertati, politica si metafizica, sau mai pe scurt, dintre libertate si virtute : poate fi virtutea dobandita (si deci justificata in consecinta) prin incalcarea drepturilor naturale ale individului sau numai respectandu-le pe acestea putem sa ne asteptam la dobandirea autentica a virtutii in cazul individului in cauza ? Presupunem deci ca libertatea este o consecinta a virtutii sau, dimpotriva, ca virtutea o consecinta a libertatii ?

Eu cred ca al doilea raspuns este cel corect. Adica consider ca libertatea nu este un rezultat al virtutii, ci o conditie a ei. A contrario, daca libertatea ar fi consecinta virtutii, atunci virtutea ar putea fi impusa, pentru a obtine libertatea, in mod paradoxal, prin insasi incalcarea libertatii. De pilda, sa presupunem ca un individ nepoliticos este amenintat cu coercitia si ca urmare a acestei amenintari acesta devine doedata un om foarte politicos sau ca un alt individ nu merge niciodata la biserica si ia in ras institutia biserici, insa deodata este fortat sa participle la fiecare slujba de duminica si ca urmare face acest lucru in mod regulat. Oare putem acum, ca urmare a acestei politeti nou dobandite sau a acestei frecventari a bisericii considera politetea primului individ si piosenia celui de-al doilea politete si piosenie autentica ? Si chiar daca aceste doua comportamente ar fi, dupa un timp, interiorizate si urmate cu toata sinceritatea, oare scuza scopurile mijlocele? Conchizand : mai este libertatea centrala in aceasta ecuatie ? Dar virtutea ? Nu au fost ele in mod misterios surplantate de o a treia categorie – si anume coercitia ?

Imi dau seama insa ca poate raspunsul meu pana acum nu discuta in mod detaliat relatia libertatii cu crestinismul, si in special cu crestinismul ortodox si poate nu o sa te multumeasca. Cred insa ca schema generala de mai sus lumineaza si cateva aspecte ale acestui caz, iar daca este nevoie o sa sa revin cu precizari punctuale.

Multumesc pentru ca mi-ai semnalat greseala de ortografie si bineinteles ca si mie mi-ar face o placere sa ramenm in legatura.

Salutari sincere,

Bogdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: