CREDINŢĂ ŞI CULTURĂ: NICOLAE STEINHARDT

Cunoscut mai ales prin Jurnalul fericirii, N. Steinhardt e încă incomplet aşezat în cultura română, asta fără să mai luăm în seamă şi ambiguitatea inedită a destinului său. Intelectual evreu condamnat de regimul comunist, convertit la ortodoxie şi în cele din urmă călugăr, N. Steinhardt şi-a înscris definitiv existenţa pe un traseu absolut romanesc. În ultimii ani a intrat în manuale, a fost tradus în afară şi i s-au dedicat destule articole şi studii elogioase, sub varii semnături.

EPISTOLĂ DESPRE EDUCAŢIA PRIVATĂ ŞI CULTURA LIBERTĂŢII

Stimate domnule Neamtu,

V-am citit textul despre “Etatism: un demon” în ziarul Cotidianul si vreau sa va transmit felicitarile mele.

Am asteptat de cateva luni cu speranta ca va aparea pana la urma un articol in presa autohtona care sa critice, macar din perspectiva utilitatii, daca nu din cea a dreptului si a libertatii, ideea „gradinitei obligatorii” (ca sa nu vorbesc de educatie obligatorie, caci sperantele ar fi fost mult prea mari) promovata de ministrul „liberal” Cristian Adomnitei; articolul dumneavoastra este, din fericire, replica indelung-asteptata.

CATASTROFA DE IMAGINE: ROMÂNII, INAMICUL PUBLIC NR. 1 ÎN ITALIA

Situaţia explozivă generată în Italia de crima oribilă comisă la Roma de un neisprăvit cetăţean român, etnic rrom, reprezintă consecinţa firească a nivelului insuportabil de infracţionalitate din oraşele italiene, unde infractorii români deţin primatul absolut la aproape toate categoriile de delicte comise cu violenţă. Pentru cetăţenii români oneşti, care muncesc din greu ca să asigure un viitor familiilor rămase în ţară, situându-se printre cei care contribuie anual la miliardele de euro ce ajung în România din străinătate, susţinând economia de consum, crima conaţionalului lor a generat o catastrofă de imagine cu consecinţe pe termen lung. În imaginarul colectiv al italienilor, românii, fără a distinge între infractori – cei mai numeroşi, ne place sau nu, fiind rromi – şi cetăţenii perfect integraţi, care trudesc din greu şi îşi asumă o existenţă monotonă plină de sacrificii, au ajuns să fie socotiţi infractori înnăscuţi, dispreţuiţi şi evitaţi, delincvenţi care umplu paginile cotidienelor cu faptele lor reprobabile.

UN MODEL EUROPEAN LA PORŢILE ORIENTULUI: RELIGIA ÎN ŞCOALĂ

În ultima vreme asistăm la mai multe dezbateri pe marginea statului religiei în şcoli. Discuţia a fost deschisă anul trecut în legătură cu prezenţa icoanelor în sălile de clasă. După decizia discutabilă a CNCD au urmat interminabile acţiuni în justiţie care nu s-au finalizat nici în prezent. Ministerul Educaţiei a promis că va redacta un proiect de lege care să reglementeze această problemă, ceea ce a rămas o promisiune neonorată. Un asemenea proiect nu este atât de necesar, ar fi bine să se ofere mai multă importanţă deciziilor puterii judecătoreşti, după un model dealtfel consacrat în Europa. În Germania Curtea Constituţională a dezbătut problema simbolurilor religioase în şcoli, iar legislativul nu a dorit să transforme concluziile acestei instanţe într-un act normativ. Într-o ţară precum România, marcată de un normativism excesiv, intenţia Ministerului Educaţiei nu surprinde.

APOCALIPSA DUPĂ SOLOVIOV

Vladimir Soloviov se numără nu doar printre figurile strălucite ale culturii ruse din a doua jumătate a secolului XIX (primul filozof sistematic rus, după opinia celor mai mulţi specialişti), dar şi printre personalităţile cele mai originale ale romantismului european târziu. Operele sale au stat mereu sub semnul marilor proiecte sintetice, încercând inedite reconcilieri între direcţii din cele mai diverse: idealismul platonic şi german cu raţionalismul iluminist, empirismul ştiinţific cu deismul, vizionarismul personal-mistic cu ortodoxia patristică, liberalismul cu teocraţia. Nici biografia sa nu face excepţie. Ca şi prietenul său, Dostoievski, Soloviov trece de la credinţa naivă a adolescenţei la pozitivismul ateu militant (în timpul unei crize şi-a aruncat icoanele pe geam), pentru ca apoi, în urma unor stări extatice care l-au urmărit până la moarte, să se arunce din nou, de data asta definitiv, în braţele unei credinţe trăite cu intensitate maximă.

O BIOGRAFIE ZGUDUITOARE: ANIŢA NANRIŞ-CUDLA

O biografie zguduitoare, o minunată poveste

În 1991, pe adresa editurii Humanitas sosea o scrisoare ce semnala existenţa unui caiet manuscris în care autoarea, o ţărancă din Bucovina trecută de la austrieci la ruşi şi rămasă, în cele din urmă, Ucrainei, îşi povestea viaţa. Scrisoarea era semnată de unul dintre descendenţii ei, medicul Gheorghe Nandriş, şi se deschidea cu o frază care ar fi atras atenţia oricărui editor. Ea ar putea rămâne, totodată, drept cea mai succintă şi mai cuprinzătoare caracterizare a destinului şi a confesiunii acestei extraordinare femei, Aniţa Nandriş-Cudla: „Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag.

TREBURI CEREŞTI (recenzie de A. Romila)

Mărturisesc că am aflat prima oară de Clive Staple Lewis abia în 1998, în anul cinci de facultate, la un curs despre basm ţinut atunci la Iaşi de Mihaela Cernăuţi, în cadrul masterului de literatură comparată şi folclor propus de Universitatea „Al.I.Cuza”. Tot atunci am luat întâia dată contactul adevărat cu noţiunea de basm modern şi cu semnificaţiile sale, deşi citisem în copilărie ciudata Poveste despre hobbit a lui Tolkien. Aşa am aflat, între altele, că Lewis a fost unul din membrii fondatori ai grupului „Inklings”, care a reunit la Oxford, începând cu anii ’20 până după război, câţiva universitari britanici pasionaţi de dialogul umanist şi de valenţele poetice ale universurilor imaginare. Între ei se afla, desigur, şi J. R. R. Tolkien, de care Lewis era legat mai ales prin fascinaţia pentru naraţiunea de tip fantasy şi pentru literatura veche. Ambii şi-au ilustrat ideile în primul rând prin celebre cicluri de basme, complexe şi deosebit de originale. Tolkien a creat mitologia ramificată a Tărâmului de Mijloc din The Lord of the Rings, iar Lewis, misterioasa lume a Narniei în The Chronicles of Narnia. Dar abia recent am aflat că cei doi erau legaţi şi prin afinităţile pentru morala şi estetica rezultate din credinţa creştină. Mica monografie a lui Robert Lazu despre Tolkien, apărută anul trecut, a fost mai mult decât revelatoare în acest sens. Cred că lectura integrală a Stăpânului inelelor trebuie să pornească obligatoriu de la ea. Treburi cereşti a lui C. S. Lewis, tradusă de Mirela Adăscăliţei la Humanitas, în colecţia „Înţelepciune şi credinţă”, coordonată de Anca Manolescu, completează acum în mod fericit imaginea despre una din cele mai originale generaţii de intelectuali creştini pe care spaţiul anglo-saxon i-a dat Europei, în ultima jumătate de secol.