RELIGIA LA MUZEU ȘI RELIGIA DIN MUZEU de Mirel Bănică

 

Muzeul Internaţional al Reformei (MIR) din Geneva este unul din rarele muzee europene dedicate religiei. Inaugurat în aprilie 2005, MIR se găseşte amplasat într-un loc simbolic, o clădire intitulată Maison Mallet, un spledid „hotel particular” datând din secolul XVIII, construit chiar pe locul turnului în care unde s-a proclamat Reforma în faţa poporului genevez în 1536. Muzeul, ce ocupă doar 12 camere din cele (încă) multe disponibile ale clădirii, a costat până acum circa trei milioane de euro. Suma provine din fonduri private. Cea mai mare parte a donatorilor au dorit să-şi păstreze anonimatul: o atitudine tipic „calvinistă”, la urma urmei… Cu toate acestea, se ştie că mai mulţi bancheri genevezi, având strămoşi ce şi-au găsit aici refugiul în faţa opresiuni religioase din Italia sau Franţa, au dorit să-şi exprime astfel gratitudinea faţă de „ospitalitatea” cetăţii în vremuri dificile. Muzeul este în plină dezvoltare, noi săli fiind în lucru în acest moment. Extinderea sa va fi completă în 2009, an în care se vor aniversa 500 de ani de la naşterea lui Calvin. Circa 30 000 de vizitatori în fiecare an şi o neaşteptată recompensă: în aprilie 2007, MIR este desemnat „Muzeul Anului” de către Consiliul Europei, pentru excelenţa expunerii, concepţia muzeală şi deschiderea sa internaţioală. Am ales să prezint acest muzeu din mai multe motive: pentru calitatea sa, simbolistica asociată şi pentru faptul că reprezintă o modalitate de răspuns a uneia dintre cele mai importante confesiuni creştine din Occident, Reforma de extracţie calvinistă, în faţă secularizării crescânde a societăţii.

 

Operaţi de surâs

 

A pune astăzi pe picioare în Occident un muzeu dedicat religiei într-o societate din ce în ce mai îndepărtată de religia creştină (ca să nu spunem de-a dreptul ostilă prezenţei acesteia în spaţiul public), nu este o sarcină din cele mai uşoare. Poate nu tocmai întâmplător unul dintre membrii juriului Consililui Europei, ce se ocupă cu vizitarea şi evaluarea muzeelor înscrise în concurs, scria într-un limbaj „politic corect” bine stăpânit în raportul său că: „ muzeul este unul din rarele muzee din Europa dedicate unei teme religioase, de unde şi caracterul său novator”.  Trebuie să menţionăm şi faptul că Geneva a votat încă din 1907 o lege laică şi secularizantă ce prevede separarea netă dintre religie şi stat, lege respectată cu stricteţe până astăzi. „Astăzi, doar 17% dintre locuitorului oraşului-republică se mai declară de confesiune protestantă, dar fără Calvin şi fără Reformă, Geneva ar fi rămas o simplă subprefectură de provincie” declara recent într-un interviu pentru televiziunea elvetiană unul dintre responsabilii muzeului.

 

O altă dificultate este legată de ţelul ambiţios al părinţilor spirituali şi „financiari” ai MIR: acela de a prezenta istoria Reformei, imbricată în istoria Occidentului creştin, de o manieră „pasionantă şi accesibilă”, după cum stă scris în introducerea caietului-program tras pe hârtie glossy şi distribuit graţios vizitatorului la intrarea în muzeu. Dar cum să reuşeşti ca muzeograf să prezinţi de o manieră „atractivă”, în pas cu timpul nostru plin de culoare, istoria unei mişcări religioase ce a modelat faţa Europei având ca principiu de bază rigoarea, ştergerea oricăror semne de lux şi ostentaţie din sfera publică? Reforma, Calvin şi toţi cei care au promovat-o nu au lăsat prea multe semne în urma lor, în afară de Biblie, manuscrise şi gravuri, precum şi câteva portrete severe în clar-obscur reprezentând personaje „operate de surâs”, după cum scria Voltaire într-unul din pamfletele sale anti-religioase. O mişcare ce a distrus statuile şi imaginile religioase acolo unde s-a instalat nu se lasă prea uşor închisă într-un muzeu, chiar şi după cinci secole de la naşterea sa.

 

 „O sarcină complicată”, după cum recunoştea Olivier Fatio, descendent al unei ilustre familii de pastori calvinişti şi preşedinte al Fundaţiei ce are în grijă muzeul, într-un interviu acordat presei cu ocazia decernării premiului. „Reforma privilegiază albul şi negrul culorilor fastuoase. Muzeografii au fost să-şi intensifice eforturile şi să-şi pună imaginaţia la contirbuţie pentru a reda subiectul în sine, Reforma, atrăgător pentru vizitator”, declară acelaşi Olivier Fatio. Rezultatul, în opinia noastră, fatal subiectivă: un muzeu sofisticat, ce se adresează unui public pas comme les autres, cultivat şi cu bune cunoştiinţe de bază în istoria religiei. Un muzeu util pentru înţelegerea unei confesiuni creştine ce a modelat faţa Europei, fiind la bază modernităţii, termen utilizat în toată amplitudinea sa. Mereu actualul şi inepuizabilul Max Weber pare mai uşor de înţeles după vizita acestui muzeu.

 

Holograme, caricaturi şi automate mecanice

 

Două obiecte atrag atenţia vizitatorului în prima sală a muzeului: prima Biblie în limba franceză şi presa (tiparniţa) pe care ea a fost imprimată în anul 1535. Tiparniţa se găseşte în perfectă stare de funcţionare; de altfel, sunt disponibile la intrare gravuri imprimate pe o hârtie grea, păstoasă, biologică – după limbajul timpurilor celor noi. Vizitatorul este averitzat încă de la început că în centrul Reformei şi, în subisdiar al MIR, se află Biblia, tipografia, respectul faţă de carte, traducerea şi difuzarea Cuvântului – tot atâtea trăsături esenţiale ale protestantismului de origine calvinistă.

 

Următoarea sală este dedicată… caricaturilor. In plin război religios între catolici şi protestanţi, caricaturile şi imaginea desenată au jucat un rol important în apărarea şi difuzarea punctului de vedere al fiecărei tabere. Caricaturi anti-catolice: o balanţa uriaşă conţine într-una din talere Biblia, iar în celălalt sunt îngrămădiţi unul peste altul mai mulţi Papi cu o expresie îngrozită pe chip, pentru că nu sunt capabili să contrabalanseze greutatea Cuvântului. Ba mai mult, un Papă ce nu-şi mai găseşte locul în balanţă, trage cu toate puterile de taler, încercând să schimbe echilibrul aceseia, dar fără succes.  La polul opus, caricaturile anti-catolice: pe un soclu se află un Papă majestuos, înconjurat de un nimb de lumină strălucitoare, lumina adevărului. „Le mal terrassé”, stă scris pe soclu (răul învins, zdrobit, am spune în limba română). Iar „răul” este reprezentat de o pleiadă de ilustre personaje înspăimântate, mai exact Luther, Calvin, Jansenius (ce accepta doctrina predestinării), Rousseau, Saint-Simon. Următoare sală este sala botezată Barbier-Mueller, după numele unei celebre familii de bancheri şi oameni de afaceri din Geneva, care a donat muzeului cărţile şi gravurile originale de o excepţională importanţă ce ilustrează războiul fără milă purtat de catolici şi protestanţi, începând cu trist-celebra „noapte a Sfântului Bartolomeu” din 1572 şi terminând cu evocarea Edictului din Nantes (1685). Ultimul eveniment, ce marchează sfârşitul perioadei de toleranţă faţă de protestanţii (hughenoţii) francezi, a avut ca efect imediat o mare masă de refugiaţi francezi ce aleg să se stabilească în cetatea calvinistă, fapt ce va contribui la dezvoltarea fulgerătoare a oraşului în următoarul secol.  Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în această sală este faptul că totul este gândit „didactic”: istoria războaielor religioase ce au divizat Europa este prezentată clar, riguros şi neutru, fără a favoriza însă punctul de vedere protestant.

 

Didactică, dar la un alt nivel, este şi prezentarea generală a Reformei şi a istorie religioase a oraşului Geneva, realizată cu mijloace tehnice ultimul răcnet – inclusiv două holograme ale lui Calvin şi Luther! – ecrane tactile etc. Iar atunci când se aude în difuzoare vocea Lutherului-hologramă, franceza sa are un accent german. Inca un semn al detaliului, tipic „protestant” şi, de ce nu, elveţian. Toată această impresionantă desfăşurare de forţe tehnologice este plasată în fosta sală de recepţie a reşedinţei. Aşezaţi confortabili pe scaune de plastic translucid semnate  de celebrul designer Phillipe Stark  (luxul are şi el un preţ, nu întămplător muzeul a costat trei milioane de dolari!) vizitatorii sunt supuşi unui bombardament de informaţii multimedia. Tot în această sală sunt expuse mai multe „automate” mecanice ce pe de o parte fac referinţă la tradiţia de ceasornicari şi de mecanică fină a Elveţiei, iar pe de altă parte, echilibrează prea-plinul tehnologic ce utilizat fără măsură ar fi devenit obositor. Vizitatorul învârte o manetă legată de un resort, iar rezultat este o animaţie amuzantă, mecanică, a mai multor figurine reprezentând personaje ilustre. Ludic şi sofisticat, în acelaşi timp.

 

Banchetul teologic

 

Cum să prezinţi un subiect  atât de complicat, controversat şi de delicat precum cel al doctrinei predestinării ? Dar care nu poate fi neglijat, pentru că este vorba de un subiect cheie pentru înţelegerea protestantismului de expresie calvinistă. Simplificat la maxim, predestinarea presupune faptul că Dumnezeu, în imensa sa înţelepciune, a ales o parte din oameni prin graţie divină pentru a avea acces în Paradis, în timp ce o altă parte sunt condamnaţi chinurilor fără de sfârşit, iar alegerea Sa nu ţine seama nici de credinţa personală, nici de faptele caritabile din timpul vieţii. Dar să-i dăm mai bine cuvântul lui Calvin: „Numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu, prin care El determină ceea ce doreşte să facă din fiecare om. Căci nu ne-a creat pe toţi egali, ci pe unii dintre noi i-a desemnat pentru viaţa veşnică, iar pe alţii, unei eterne damnaţiuni. Astfel, în funcţie de scopul pentru care este creat omul, noi spunem că el este predestinat morţii sau vieţii” (Calvin, Instituţiile Religiei Creştine, 1535). Cu un „bemol” extraordinar de interesant: pentru Calvin, cu cât un credincios îşi pune mai multe întrebări cu privire la şansele de a fi salvat, de a ajunge în Paradis, cu atât mai mult el poate deduce el însuşi că şansele sale de a fi ales datorită graţiei divine sunt reduse. Morala este preferată doctrinei, iar nimic din ceea ce raţiunea nu poate admite nu este acceptat ca argument teologic.

 

Dincolo de teologie,  discuţia despre predestinare poate fi dacă nu accesibilă, cel puţin mai puţin aridă, interesantă pentru un public compus din oameni puţin obişnuit cu subtilităţi teologice? Soluţia găsită a fost pe cât de simplă, pe atât de eficace: a fost organizată un o sală de mese, în jurul căruia sunt aşezate personaje celebre, de la Calvin la Rousseau, animate de actori ce interpretează fiecare câte un rol specific. Sala este dominată de la înălţime de chipurile austere ale lui Calvin, Virel, Farel, Zwingli, toti atâţia teologi reformaţi care au răspândit reforma în celelalte cantoane elveţiene şi în Europa. Galeria aceasta de portrete severe domină sala „banchetului teologic”, degajând o impresia  grea, rigoristă ce anihilează în mare parte eforturile făcute de muzeografi pentru a da o tentă „ludică” acestei săli a muzeului.

 

Chestionată în timpul inaugurării muzeului asupra subiectului, directoarea muzeului a furnizat un răspuns amuzant, în ciuda părţii sale de adevăr istoric: „In protestantism epocii, pastorilor nu le plăcea să pozeze în faţă pictorilor, căci se pictau prea multe portrete de oameni bătrâni, uneori de bolnavi”. Iar ca tacâmul să fie complet – în sensul real şi figurat al termenului –  la magazinul muzeului de la ieşire se pot cumpăra farfurii şi pahare având pictate în interior figura lui Calvin şi alte altor teologi reformatori,  fapt ce permite vizitatorilor să „facă o omletă în capul lui Calvin”, după cum stă scris în prezentarea virtuală a muzeului pe Internet. Autoderiziune sau doar încă o incercare a protestantismului de a răspunde provocărilor, de a fi mereu pe „valul” actualităţii? Mă întreb însă dacă toţi vizitatorii muzeului pot asumea acest tip de umor atât de special.

 

Muzica Reformei

 

Cea mai interesantă sală a muzeului şi cea mai „umană”, în acelaşi timp, mi s-a părut a fi cea dedicată muzicii şi „tradiţiei muzicale” protestante. S-a creat în acest scop un spaţiu extrem de intim, într-o încăpere rectangulară a muzeului.  Pe perete se găseşte o reproducere a celor zece porunci, datând dintr-o Biblie tipărită în anul 1689 la Geneva. Lumina este scăzută, tamizată, predispunând la reflecţie şi atenţie. Vizitatorii se pot aşeza pe bănci de lemn, voit simple şi „protestante”, pentru a asculta în voie o selecţie din muzica Reformei, începând cu psalmul hughenot şi sfârşind cu coruri malgaşe contemporane.  Bineînţeles, un pasaj obligatoriu prin Bach, cel care a dat muzicii religioase protestante titlul său de glorie. „Dumnezeu îi poate spune mulţumesc lui Bach, pentru că Bach este proba existenţei lui Dumnezeu”, spunea Cioran cu sfânta insolenţă care l-a caracterizat dintotdeauna. Mi-ar fi plăcut să găsesc undeva acest citat într-un muzeu dedicat religiei protestante, căci Bach a spălat multe din „păcatele” Protestantismului. Evident, ghilimelele se impun în acest caz. Muzica poate fi selectată în voie de către fiecare vizitator, datorită unui ingenios sistem de comandă online, ce permite accesul la numeroase CD-uri expuse într-o vitrină translucidă.

 

Si tot în muzică se termină şi vizita. In subsolul muzeului, într-un vechi pasaj medieval ce făcea pe vremuri legătura între clădire şi catedrala aflată în apropiere, a fost amenajată o cameră a “tradiţiilor religioase”. Atmosfera obscură, cu lumină puţină şi tainică. Pe un perete al pivniţei medievale poate fi văzute un “arbore genealogic” al religiei creştine, ce porneşte de la Biserica Unită a primelor veacuri şi se termină cu vârfurile tinere ale numeroaselor culte neo-protestante – poate una dintre cele mai interesante imagini ale acestui muzeu atât de instructiv prin cuvânt şi imagine. Un laser proiectează pe sol imaginea unui glob terestru, înconjurat de un fel de bandă circulară, pe care defilează numele principalelor confesiuni religioase ale umanităţii: romano-catolice, greco-ortodoxe, israelită, musulmană, budistă şi, în fine, protestantă. Fiecare confesiune este reprezentată prin muzică – o manieră soft, epurată, de a reprezenta ecumenismul şi dialogul ce ne uneşte sau ar trebui să ne unească pe toţi locuitorii planetei. Nu este vorba de un simplu artficiu jurnalistic: chiar în momentul în care vizitam muzeul, răsunau acordurile celeste ale unui cor de călugări de la Muntele Athos; impresia lăsată de muzica ortodoxă în acel spaţiu strâns între ziduri medievale era copleşitoare. Ca vizitator, poţi fi de acord sau nu cu acest experiment muzeal. Dar nu se poate să nu admiri curajul şi necesitatea unui astfel de proiect, într-o lume tot mai secularizată, unde seceta de simboluri religioase  din spaţiul public a devenit evidentă. Religia a ajuns oare la muzeu? Sau ea ne vorbeşte din muzeu?

 

Reforma îşi găseste rădăcinile în protestul lui Luther contra Bisericii Catolice în anul 1517. Francez, refugiat la Basel, Calvin (1509-1564) este chemat la Geneva de către reformatul Guillame Farel, timp în care populaţia oraşului Geneva adoptă Reforma ca religie oficială. In 1541, Calvin adoptă celebrele “ordonanţe ecleziastice” ce reglementează statutul oraşului şi pun bazele unei utopice republici teocratice. In 1559, este creată Academia din Geneva, actuala Universitate, iar instrucţia şcolară devine obligatorie pentru toţii locuitorii cetăţii. Incepând cu anul 1550, Geneva devine un important centru de primire pentru creştinii reformaţi francezi şi italieni, victime ale persecuţiei catolice, fapt ce va da acesteia un avânt economic necunoscut până atunci în Europa. Revocarea Edictului din Nantes de către Ludovic al XIV-lea în 1685 va aduce în Geneva un alt val masiv de refugiaţi hughenoţi şi va confirma definitiv statutul Genevei ca “Romă” a protestantismului mondial.

 

Mirel BĂNICĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

4 răspunsuri la RELIGIA LA MUZEU ȘI RELIGIA DIN MUZEU de Mirel Bănică

  1. […] apare pe platforma Grupării Aproape, aflată de ceva timp în recluziune. Prezentat didacticist, cu accente pedante, interiorul […]

  2. danutm spune:

    Stimate domnule Banica,
    Felicitari pentru un articol excelent si de o ecumenicitate exemplara. Desigur, ‘cu o floare nu se face primavara’, dar daca ar fi imprejur mai multe asemenea ‘flori’, relatiile intre teologii si credinciosii ortodocsi si protestanti ar fi cu totul altele, spre folosul ambelor traditii eclesiale.
    In acelasi timp, imi exprim sincere pareri de rau pentru reactia penibila la acest articol de pe blogul Bastrix. Aceasta nu face decit sa ilustreze nevoia acuta de normalitate, intr-un spatiu dominat de prejudecati si resentimente.
    In ce ma priveste, sper ca macar generatiile tinere vor reusi sa se sutraga acestei patologii.
    Cu cele mai alese ginduri, in Cristos,
    Danut Manastireanu

  3. bastrix spune:

    Vă mulţumim pentru „aprecieri”. Generozitatea este o marcă de neînlocuit la dv. pe blog. Din această cauză nu aveţi niciun ortodox pus la index, ca prieteni.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: