PODOABA CASEI TALE

Istoria e cea care a dat un trup Bisericii, tot aşa cum ea a dat un trup lui Israel. Acest trup e vizibil în mărturia secolelor şi în dinamica formelor Tradiţiei. Procesul Întrupării se va încheia astfel cu sfîrşitul istoriei. Însă vocaţia formei – istorială prin definiţie – e aceea a kairosului: eternitatea formei se manifestă nu în „eternizarea” ei în planul orizontal al duratei, ci în transparenţa ei verticală. În planul duratei, „plinul” formei, ca expresie punctuală a tradiţiei, are ca menire de a deschide un „vid”, un loc liber, care e chiar locul unde ea a înflorit, lăsat acum liber tocmai pentru a crea condiţiile unei transmiteri ce îi rămîne transcendentă.

Găsim aici menirea însăşi a formei. Fără formă nu există Întrupare. Însă Întruparea e ea însăşi conformă dinamicii interioare, dezvăluită nouă, a Împărăţiei. Ea ascultă de o lege pe cît de nescrisă, pe atît de riguroasă. Realitatea formelor se găseşte nu în autosaturaţia fiecăreia, ci în dinamica dintre ele, în acelaşi fel în care realitatea omului nu se găseşte în afectele claustrale ale mizantropului, ci în relaţia dintre două persoane. Închisă în propria logică, forma e sterilă. Opacă spiritului, ea devine obiect neînsufleţit neavînd, într-o logică strictă a propriei supravieţuiri, decît puterea de a modela după chipul şi asemănarea ei. Împărăţia dispare din cîmpul vizual de fiecare dată cînd omul înţelege să o închidă cu gelozie în forma cunoscută de el: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” (Mt 16, 25). Dimpotrivă, Împărăţia „vine cu putere” acolo unde forma se învoieşte să dispară: „Vă este de folos ca eu să mă duc. Căci dacă nu mă voi duce, Mîngăietorul nu va veni la voi” (Ioan 16, 7). Mişcarea formei, acordată spiritului, ne e astfel cristalizată în trei timpi în cărţile Evangheliei: Întrupare (1)-Înălţare la ceruri şi Şedere de-a dreapta Tatălui (2)-trimiterea Duhului (3). O găsim deja în dialectica dintre Ioan Botezătorul şi Iisus: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Astfel, în ciuda vehiculului necesar întrupării sale care e forma, Biserica nu are a transmite nimic „formal”. În ciuda, dar mai ales datorită trupului său, ea transmite o realitate mai presus de trup. Ancrajul ei e eminamente mistic. Iar ceea ce îi aparţine de drept – Duhul – rămîne, conform naturii şi economiei sale, imposibil de stăpînit. El e prezent numai acolo unde poate umple spaţiul liber şi fertil dintre două persoane: dintre Tată şi Fiu, apoi dintre Fiu şi fraţi, dintre frate şi frate.

Receptacol al Duhului, forma e astfel pentru Biserică, în toate manifestările sale istorice, „piatra din capul unghiului”. Două exemple ne sînt astăzi la îndemînă. La mijlocul secolului al XX-lea, catolicismul a trecut un prag de conştiinţă vital în privinţa atitudinii faţă de lume. Acest pas a însemnat luciditate şi realism în faţa dinamismului noului şi al diferenţei. Însă, în pofida bunelor rezoluţii iniţiale, moştenirea conciliului a arătat că, într-o comunitate tradiţională, dezmembrarea formelor duce rapid la ruina fondului sau, altfel spus, la risipirea tainei. În cazul specific al liturghiei – caz exemplar, fiindcă ritul e locul unde realitatea spirituală a unei tradiţii e sesizată pe viu – resistematizarea factice a unor forme constituite organic de-a lungul secolelor dar considerate acum anacronice a luat cu ea savoarea mistică, adică tocmai conţinutul substanţial dar nesesizabil, concret dar volatil al religiei. Tentaţia Bisericii latine a devenit prin urmare o formă de secularizare internă pe care am putea-o numi, schematizînd tendinţele spiritului său recent, „protestantizare”. Nu e deci de mirare că printre primii care se resimt se numără aici acei catolici „tradiţionalişti”, reprezentanţi, precum benedictinii, ai unor ordine monastice a căror tradiţie spirituală şi liturgică e venerabilă. Tentaţia Bisericii din Răsărit – atît de marcată încă de formele legale şi rituale ale trăirii sale – pare în schimb aceea a „iudaizării”, adică tocmai a acelei „secularizări” care constă în transformarea unei realităţi spirituale într-o formă închisă a lumii acesteia. Cu toate acestea, în ordinea lucrurilor care îi este proprie, e evident că ritul, înconjurat cu gelozie de o scrupuloasă evlavie, păstrează încă aici virtuţile puternice şi palpabile ale Duhului.

Am numit, simplificînd caricatural, doar două exemple familiare dar simptomatice la răscruce de drumuri. Cum tratăm astăzi astfel de provocări şi astfel de ispite? Adevărul e că nu ştim. Însă, începînd cu dezrădăcinarea originară a lui Avram, tocmai o astfel de ignoranţă e şi condiţia oricărui pas de credinţă. Pentru noi, a naviga în astfel de ape, a găsi echilibrul călătoriei între o Scilă a regăsirii esenţei dar şi a epurării prea grăbite şi o Caribdă a fidelităţii dar şi a dependenţei de forma rituală ţine în acelaşi timp de distanţă critică şi de proximitate îndrăgostită – rolul de discernămînt al distanţei limitîndu-se la a nu pierde din vedere dinamica primară a îndrăgostirii. Ţine, deasemeni – şi mai ales –, de paradoxul profetului străin în propria ţară, acela de a relativiza liber formele primite prin tradiţie afirmînd în acelaşi timp cu şi mai multă intensitate Absolutul care le locuieşte. Căci spiritul profetic, împlinit în Evanghelii, e cel ce ne învaţă că nu dispunerea optimală a formelor ereditare generează de la sine criteriul de adevăr, ci că Adevărul e cel care dictează formelor condiţiile sale.

Aici se situează şi exigenţa de conştiinţă în faţa chemărilor unui Duh al cărui glas se face mereu nou cu fiecare veac: exigenţa Duhului. Viaţa însăşi a Bisericii, pornind de la zorii epocii creştine, începe conform unui zel apologetic care, pentru a face să coboare lumina Duhului, a trebuit să înveţe a ţine cont de reliefurile specifice locurilor şi timpurilor. Experienţa istorică a Scripturilor pledează deja pentru aceeaşi realitate a devenirii: omul se schimbă, aidoma şi raportarea sa la Dumnezeu şi la lume. Cu fiecare vreme nouă cărările omului se încrucişează cu cele ale lui Dumnezeu şi ale lumii şi, unul altuia, îşi pun întrebări. Dumnezeu vorbeşte aleşilor săi, dar Dumnezeu le vorbeşte deasemeni prin intermediul istoriei „profane” (şi e de altfel rolul profeţilor să interzică castei sacerdotale a zăvorî Duhul lui Dumnezeu între zidurile Templului). Dacă istoria sfîntă propriu-zisă a fost întotdeauna istoria „celor aleşi”, începînd cu Avraam şi pînă astăzi, ea s-a desfăşurat mereu în sînul istoriei „profane” universale. E povestea unei separări iniţiale a „neamului sfînt”, dar care poartă făgăduinţa pogorîrii binecuvîntării asupra „tuturor popoarelor pămîntului”. E, cu alte cuvinte, povestea mijlocitorilor acestei binecuvîntări pentru lume. Astfel, din punctul de vedere al istoriei sfinte, noţiunea de istorie profană e, în absolut, un non-sens. Prin alegerea pe care o produce intervenţia revelaţiei în lumea omului şi pornind de la această vocaţie universală a alesului (prea adesea uitată la fel de bine atît de către iudaism cît şi de creştinism), istoria începe a se orîndui linear şi eshatologic. Odată cu vocaţia alesului înţelegem şi vocaţia istoriei universale. Aceea a sensului istoriei, dar şi a istoriei ca dezvăluire a sensului. Conştient sau nu de vocaţia sa, omul e pivotul acestui sens.

Pare deci necesar a aminti că însăşi capacitatea de a fi mijlocitor ţine de acest discernămînt mereu actualizat al Duhului. El caută pînă la marginile pămîntului şi uneşte în efuziunea milostivirii peste tot omul. A fi purtător al acestui Duh înseamnă a veni în lume pentru a-l întîlni pe om acolo unde el se găseşte: în căutarea sa, în curăţenia sau în păcatul său. În această întîmpinare a omului se joacă, pentru urmaşii Patriarhilor şi ai Apostolilor, păstrarea vocaţiei sacerdotale – ori pierderea ei. Aici se defineşte, deasemeni, şi domeniul realităţii. Am sugerat paradoxul care face că ideea de a se întina prin contactul cu idolii naţiunilor duce ea însăşi la idolatrie (mai precis la autoidolatrie) şi la pierderea sensului preoţiei de către Israel. În acelaşi fel, Biserica nu are sens nici realitate – în înţelesul fondator pe care i-l dă Împărăţia – fără ceea ce se găseşte în afara frontierelor ei, devreme ce conţine în ADN-ul vocaţiei sale sacerdotale geografia lumii. E drumul însuşi al Fondatorului ei, acela care duce la „tot omul ce vine în lume”.

Aşa arată, credem, sub spectrul „secularizării”, această punere la încercare a supravieţuirii Bisericii pe care o ştim. Ea este, cu alte cuvinte, o salutară punere la încercare a Vieţii înseşi, a vitalităţii unei tradiţii, a faptului că Duhul îi este „dătător de viaţă” la timpul prezent. În orice tradiţie, pe măsură ce această moţiune iniţială care i-a dat viaţă va fi fost uitată, pe măsură ce intenţionalitatea şi impulsul originar se vor fi sedentarizat într-un patrimoniu ce nu mai cunoaşte dinamismul formelor şi al fiinţelor vii, se pierde tocmai sensibilitatea omului la chemarea dintru început: chemarea Împărăţiei.

Pr. Radu NEGRUŢIU 

Anunțuri

One Response to PODOABA CASEI TALE

  1. heraasku spune:

    Cu stima.
    Atat de multe vorbe pentru a parea un fariseu.
    Se vorbeste de istorie si de Sf. Duh.
    Numai daca se …
    Mi-e greu sa scriu de atat scarba.
    Forma, forma, forma. Personaje barboase si burdihanoasa cu masini si case la mana a doua, cu preoti decrepiti ce nu stiu a sustine un discurs impotriva Potrivnicului. Cu apologetiga alexandrina in facultate in epoca MTV-ului si al blogurilor.
    Nu asa se face teologie parintilor, nu asa.
    Coada focului sta pe peretii bisericilor pe zidul de apus si nimeni nu-l vede caci HBO este mai descriptiv si mai infricosator.
    Nimic nu mai poate opri dezagregarea formei ce se solidifica din ce in ce.
    Viziunea actuala a Bisericii asupra reprezentarii Imparatiei Duhului prin cretinismul pictorilor girati si formati de Comisia de pictura bisericeasca – singurul for de acest gen dintr-0 tara crestina – face mai mult rau ca 1000 de arie si nestorie la un loc.
    Va stau la dispozitie pentru a va lumina in ale voastre.

    Cu frica si scarba,
    Heraasku

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: