MÂNTUIREA DE MÂNTUIALĂ ŞI MAHALAUA POLITICĂ A ROMÂNIEI

Transilvania lui Gojdu

Asprimea cu care sinodul ortodox al Transilvaniei de Nord a condamnat construirea „bisericilor electorale“ şi invocarea iresponsabilă a „numelui lui Dumnezeu” în „scopuri politice” a trecut aproape neobservată. Redactat în plină criză guvernamentală, documentul lapidar semnat de mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului atrage atenţia asupra priorităţii fundamentale de care „binele public” trebuie să se bucure într-o ţară vulnerabilă constituţional, înapoiată economic şi traumatizată social. Avertismentul este transmis aşadar nu doar politicienilor, ci şi clericilor ortodocşi tentaţi să încurajeze oportunismul unor organizaţii precum „Partidul Noua Generaţie” şi credulitatea unei posibile mase de manevră, sedusă de prestaţia „evlavioasă” şi promisiunile „izbăvitoare” ale conducătorului – aici cu aluzie clară la George Becali.

Rămâne de văzut dacă Sinodul general al Bisericii Ortodoxe Române, în consultare cu Adunarea Naţională Bisericească, îşi va asuma poziţia ierarhilor transilvăneni care merită să fie menţionaţi: arhiepiscopul Andrei de Alba Iulia, episcopul Sofronie al Oradei, episcopul Iustinian al Maramureşului, împreună cu episcopii vicari Irineu şi Vasile, Petroniu şi Iustin. Este posibil ca susţinătorii sinodali ai proiectului Catedralei Mântuirii Neamului să aibă cele mai mari rezerve în condamnarea practicilor electorale ale lui George Becali, socotind mai cu seamă aspiraţiile vulcanice de „mare ctitor” ale acestuia din urmă. În mod cert, Transilvania pravoslavnică se nutreşte astăzi din amintirea unui cu totul alt gen de exerciţiu filantropic şi responsabilitate eclezială – virtuţi eminent întrupate de tandemnul Emanuil Gojdu (1802-1870) şi Andrei Şaguna (1809-1873). La 23 aprilie 1870, sub patronajul Congresului Naţional Bisericesc Ortodox şi condusă de Andrei Şaguna, se înfiinţa „Fundaţia Gojdu” pentru sprijinul „tinerilor români de religiune răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor.” De acest proiect se leagă destinele fericite ale unor personalităţi precum Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Silviu Dragomir, Ioan Lupeş, Traian Vuia sau Victor Babeş – doar câteva nume dintre cei peste trei mii de bursieri trimişi la aprofundarea studiilor peste hotare.

Condamnarea vicioasei asocieri – pe filiera urât-mirositoare a banului nemuncit – între membrii mai multor eparhii ortodoxe şi liderul „creştin” al politichiei valahe nu explică şi valul de simpatie genuină de care se bucură George Becali în straturile nevăzute ale „României profundă”. Un act de simplă disociere instituţională nu poate anula realitatea sociologică a popularităţii unui personaj „charismatic” – este şi lecţia perioadei interbelice pe care Mirel Bănică ne-o reaminteşte într-un foarte oportun studiu despre „Biserica ortodoxă română, stat şi societate în anii ’30” (Ed. Polirom, 2007).

Mojicul turmentat

Distanţarea oficială nu va stopa ascensiunea lui George Becali – această sinteză fără precedent între etosul cultural levantin şi religiozitatea sincretică din spaţiul nord-dunărean. Cum se explică acest succes al demagogiei pioase într-un moment istoric care ar fi presupus, pesemne, ancorarea politică în cadrele modernităţii? Care sunt porii de naivitate, infantilism sau anxietate prin care „vestea cea bună” adusă de George Becali pătrunde în buzunarele, casele şi chiar inimile susţinătorilor săi? Cum se compune oare locul geometric al slăbiciunilor pentru acest zis descendent al Bizanţului într-o ţară neprotejată în dreptul său vital la memorie şi patrimoniu?

Răspunsurile la aceste întrebări angajează nu doar societatea civilă şi clasa politică, cu tot ceea ce înseamnă amestecul alternativ de apatie şi cinism, insensibilitate religioasă şi analfabetism doctrinar. Biserica nu mai puţin are o răspundere pentru degradarea calităţii vieţii în spaţiul public (şi foarte probabil privat) al României contemporane. Poţi sesiza dramatic şi dureros această involuţie într-o capitală presărată cu sute de lăcaşuri de cult, majoritatea de confesiune ortodoxă, dar invadate – dinăuntru sau din afară – de holera nesimţirii şi alţi demoni anonimi. Sunt rare şi infinit preţioase locurile care emană graţia, liniştea şi civilitatea curţii interioare de la „Stavropoleos.” Găseşti totuşi covârşitor de multe spaţii ecleziastice subminate de arta kitsch, asuprite de neorânduială sau pângărite de imaginaţia parohilor cu aer de bancheri sau agenţi imobiliari. Aceste dezastre ale urbanităţii credinţei evocă eşecul coagulării unor comunităţi de tip familia christiana – un tip de agregare naturală fără de care creştinismul devine ideologie.

Chiar şi în biserici, seminarii, facultăţi – mahalaua asaltează centrul şi dă la iveală tristeţile unui popor orfan, al unei mase paupere, al unei turme necatehizate. Din aceste locuri antipatice ale periferiei, din extremitatea insuportabilă a cartierelor fără alt stăpân decât frica, din fojgăiala pestilenţială a gangurilor rasiste, din ciupercăria veselă a patimilor joase (e.g., alcoolism & prostituţie), din suprapunerea manelelor mega-bass cu scuipatul în sân şi horcăitul pe stradă, din ghicitul în cărţi pe icoană sau pe cruce – din toată această topologie dantescă, necunoscută doctorilor în patristică, din arterele emboliei noastre sociale vin, aşadar, cu sutele de mii, voturile lui George Becali. O metropolă cucerită de civilizaţia flegmei şi arta suduielii, un oraş cotropit pretutindeni de noxe, claxoane sau neoane, o elită intelectuală ruşinată de gândul la „lacrimi şi sfinţi”, o Universitate care îşi acoperă chipul în cearceaful impur al pieţei cu detergenţi, o ţară hărţuită de blestemul trăncănelii şi bovarismele mediocrităţii – o astfel de lume recunoaşte dreptul politicii la fler, magie şi animalitate. Combinaţiile reuşite ne pot da chiar reţeta blasfemiei.

Ortodoxie versus ortodoxism

Cârciuma televiziunilor a consacrat bâjbâiala ca metodă de analiză politică, iar divertismentul ia toate conotaţiile stridente ale instinctului fornicator – căci, mai nou, vigilenţa personalului CNA amendează doar delictul de ironie. Insuccesul relativ al programelor etatiste care şi-au propus, de aproape două decenii, îmblânzirea barbariei locale prin binefacerile pedagogiei iluministe (i.e., seminariile despre „violenţa domestică” sau „patologiile naţionalismului”) ar putea oferi liderilor Bisericii ortodoxe prilejul unei meditaţii autocritice. Estimp, societatea civilă îşi poate acorda răgazul unei reflecţii despre limitele practice ale secularizării pure. Este momentul ca apologeţii unei viziuni creştin-democrate despre societatea românească să înţeleagă riscul capturării ideologice a Ortodoxiei în zodia ortodoxismului (ceea ce, în cazul sârbesc, s-a petrecut prin trecerea de la pravoslavlje la svetosavlje).

Ar fi desigur fatal ca cineva să creadă că George Becali reprezintă doar varianta apocrifă, insuficient elenizată a unei ortodoxii bimilenare sau că el este, în limbajul fotbalistic din Ghencea, „brânza bună” a steliştilor în „burduf de câine” dinamovist. Votul dat lui Becali este lozul pierzător al celor care între Filocalie şi citirea lui Adam Smith preferă oricând lirica unui Adi Minune şi Vali Vijelie. Mitocănia tricoloră nu poate face din George Becali decât actorul unor inavuabile porniri către delirul autoritar, egomanie şi mitologia personală a infailibilităţii. Pe de altă parte, „Războinicul luminii” ştie mereu să reapară atunci când societatea civilă refuză orice referinţă a discursului politicului la sacru sau dacă reprezentanţii Bisericii îşi doresc traducerea mecanică a idealurilor Evangheliei într-o expresie civică totalizatoare.

Aceasta confirmă faptul că adepţii mesianismului ortodoxist refuză atât asceza transformării lăuntrice cât şi criteriile tradiţionale ale meritocraţiei sociale. Din acest dublu eşec apare nevoia unui îndrumător – entuziasmul în faţa acestui lămpaş al conştiinţelor ghettoizate în transhumanţa oarbă a ultimelor decenii. George Becali nu este deocamdată decât vocea legitimă a uliţelor uitate de Biserică şi şcoală, deopotrivă. Capitalistul „ortodox” din Pipera nu ilustrează decât râpa şi bălteala vastei noastre subculturi a convieţuirii – acest accident numit România, tâmp şi sublim aşezată la marginea unor grave dileme teologico-politice într-un mileniu, iată, lipsit de umor.

Mihail NEAMŢU

(Text publicat iniţial de Revista 22)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: