CE SUNT CULTURILE NAŢIONALE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN? un eseu de Petre Guran

Ceea ce permite Europei azi sa se gândeasca ca o unitate este originea comuna a componentelor fiecarei culturi nationale. In încercarea de a unifica si cultural Europa, dincolo de obsesivul dialog dintre natiuni si insistenta asupra unitatii în diversitate, Comisia Europeana a initiat si masuri administrative, cum ar fi alinierea sistemelor universitare, de formare culturala si pregatire profesionala1. Sansele de succes ale acestor masuri depind de adecvarea lor la realitatea si necesitatile societatii europene contemporane.

Eu as începe analiza feno menului unificarii culturale prin întrebarea în ce masura acest proces este unul natural si înscris în evolutia societatilor nationale europene. Sunt ba rierele nationale un dat natural si indelebil? In ce constau spe cificitatile nationale? Sa luam limba ca pe unul din vehiculele de baza ale particularitatilor nationale.

Aparitia limbilor vernacula re ca purtatoare de cultura elitara este un fenomen relativ recent. El tine în mare de abandonarea unei limbi sacre si traducerea culturii elitare în limbile vernaculare. Marile civilizatii premoder ne s-au cladit pe fundamentul unei limbi sacre, cu structura mai rigida, capabila sa transmita cunoasterea peste perioade de timp semnificative – de la câteva secole la milenii – perioade în care limbile vernaculare se metiseaza prin miscarea naturala a populatiei, dând nastere dialectelor si noilor limbi. Limba sacra, pastratoare a unei traditii ancestrale, a fost vehiculul unei manifestari culturale superioare si elemen tul de continuitate în timp si în spatiu al marilor civilizatii.

Europa Evului Mediu târ ziu si a Renasterii a produs noutatea traducerii bagajului cultural al limbii sacre în limbile vernaculare. Fenomenul este de pus în paralel, chiar daca nu într-o relatie simpla de cauza-efect, cu evolutia struc turii sociale a societatilor Renasterii si modernitatii timpurii, în care proportia cla sei de mijloc, a burgheziei, în an samblul societatii a fost în continua crestere. Aspiratiile culturale ale aceastei clase în plina ascensiune economica si demografica nu au mai putut fi exprimate în limba sacra din cauza faptului ca limba sacra era controlata de o minoritate, al carei nucleu era sacerdotal, iar difuzarea ei limitata. Procedeul transmiterii si raspândirii limbii sacre la nivelul noii mase sociale a burgheziei s-a aratat mai anevoios decât traducerea în limba vernaculara a unor fragmente din cultura înalta. Aceasta aparitie pe piata cul turala a limbilor vernaculare s-a întâlnit cronologic cu fe no menul major al Renasterii în Occident: redescoperirea culturii clasice precrestine. Noua cultura vernaculara a intrat repede într-o relatie de con cu renta cu cultura vehiculata de limba sacra. Diglosia medievala, adica faptul ca acasa se vorbea o limba, iar la biserica alta limba, s-a transformat într-un biculturalism în masura în care limba de acasa a devenit limba de scoala. Iar modul de reprezentare a lumii la scoala s-a îndepartat treptat de cel de la biserica.

Printr-un concurs de îm prejurari istorice, procesul de traducere a culturii sacre în limba vernaculara a fost cel mai reusit la început în limba franceza. Intr-o faza timpurie, si italiana a jucat un rol major, dar ratiuni politice au dat câstig de cauza francezei, în cele din urma. Modelul francezei s-a impus si celorlalte limbi vernaculare, întâi în vestul Europei, apoi si în est. Aici apare metafora genealogiilor culturale. Intr-un arbore genealogic al culturilor vernaculare europene, ramura întâiului nascut este franceza; engleza, italiana si germana joaca rolul branselor cadete, apoi arborele se complica si apar înrudiri între ramuri. Româna tine de marea ramura a modelului francez aproape prin descendenta (chiar daca putem discuta si niscaiva înrudiri cu celelalte ramuri). Aici nu vor besc din punct de vedere strict lingvistic, ci mai cu seama cultural. In mare, deci, cultura euro peana poate fi vazuta ca o mare familie culturala, iar diferitele ipostaze nationale nu sunt decât variante uneori minore fata de modelul original.

Sa trecem acum la fasolea lui Mendel. Modelul european vernacular de baza (clasicismul cultural al Renasterii), sa-i zicem fasolea alba, s-a încrucisat în Europa de Vest cu crestinismul tardo-antic si medieval pro priu-zis (initial refugiat în limba sacra a Occidentului, latina), care în schema de fata ar fi fasolea rosie. Descendent a acestei încrucisari dupa o prima etapa de fenotip dominant alb, a permis genotipului sa se exprime din nou prin culoare, si a reaparut fasolea rosie. Marele conflict ideologic european se poate explica în felul aces ta. Si Sartre, si Papa pot afirma ca re prezinta cultura europeana, adica o încrucisare de fasole alba cu fasole rosie, numai ca fenotipic sunt total diferiti. Culturile nationale s-au nascut în diferite generatii de încrucisare a fasolelor albe si ro sii, proportiile de fenotip alb si fenotip rosu dând specificitatea fiecareia. Conform teoriei lui Mendel, în a doua generatie proportia este de trei la unu, în a treia generatie proportia este de trei la doi si diferenta de proportie între fenotipuri scade apoi cu fiecare generatie tinzând spre egalizare. Numai ca istoria nu este un laborator, deci trebuie sa ne multumim cu presupunerea ca proportiile ramân aleatorii, dar relativ egale. Dupa un timp încep sa se selecteze din nou variante pure, adica se reselecteaza gene numai albe si numai rosii. In acest proces specificitatile nationale ar trebui sa dispara. Un român care nu mai are nici o referinta culturala provenind din cultura crestina rasariteana nu se dis tinge de un portughez care a pierdut referintele culturale ale catolicismului decât prin limba vorbita sau praful de pe pantofi. In masura în care succesul lor profesional si reusita materiala vor depinde de utilizarea unei limbi comune, româna si por tugheza vor tinde sa devina limbi de bucatarie (iar praful de pe pantofi se va sterge si mai repede).

In peisajul cultural pan european, schema se complica, fiindca crestinismul, fasolea rosie, are trei nuante diferite, si nici fasolea alba nu-i la fel de alba peste tot. In orice caz, nu limba da diferenta nationala. Sa luam cazul românesc. Vocabularul conceptual românesc deriva în tr-o proportie covârsitoare din limbi vernaculare vest-europene, între care franceza ocupa locul întâi. Drept dovada si continutul conceptual al modernitatii ro mânesti este acelasi cu cel ex primat în franceza, aporturile specific anglo-germane ramâ nând neglijabile. In masura în care existau în fenotip gene ale fasolei rosii, am putut vorbi de o specificitate a culturii românesti. In ceea ce priveste limba ro mâna, fasolea rosie se exprima prin cuvinte provenind direct din latina, slavona si greaca. In masura în care segregarea între gene de fasole rosie si gene de fasole alba s-a petrecut, particularitatea pe care o dadea încrucisarea a disparut.

Cele spuse pâna aici nu sunt o teorie stiintifica, ci o metafora încercând sa ilustreze un mecanism de transformare culturala specific Europei. Sa pastram exemplul cazului ro mânesc, încrucisarea s-a pe trecut în perioada 1740-1820. Prima generatie, aproximativ 1820-1900 (nu vorbesc de ge neratii umane, ci de ceea ce ar corespunde în descrierea mea primei generatii de fasole încrucisata), a exprimat fenoti pic numai gena dominanta alba. De aceea Iorga vedea disparitia Bizantului dupa Bizant în mod brusc la 1821.

In prima generatie dupa încrucisare, el nu a mai vazut decât fenotipuri albe. Dupa 1900 însa, cu a doua generatie a reaparut în proportie slaba fenotipul rosu. Iorga însusi poate fi considerat ca genotip mixt, dar ca fenotip rosu, întrucât, în termeni politici, el a fost un conservator. In momentul de fata, suntem la a treia generatie de fasole, ceea ce ar corespunde în teoria lui Mendel unei proportii de 60% fenotip alb si 40% fenotip ro su. Ca fenomen cultural, putem constata în a doua jumatate a secolului 20 reaparitia unei culturi ortodoxe. Fenomenul pa re pa radoxal. Daca luam în considerare ceea ce a reprezentat declinul vietii monastice în Ro mânia dupa secularizarea lui Cuza si disparitia pen tru o lunga perioada a unei culturi biseri cesti autentice, fenomenul renasterii culturale ortodoxe în contextul politic al comunismului este surprinzator.

In aceasta schema explicativa, cultura nationala este faza în care genotipul este mixt, adica are în el si gene de fasole alba, si gene de fasole rosie. Prin procesul de segregare al genotipurilor, rolul genotipuri lor mixte scade. Astfel, motivatia pentru solidaritate culturala a celor doua grupuri scade în societate. Din bagajul genetic/istoric, fiecare grup cultural îsi va selecta acele informatii care sunt relevante pentru tipul de reprezentare al lumii pe care îl adopta.

Limitele modelului selectat sunt evidente, hibridizarile s-au produs de mai multe ori, deci ciclul lui Mendel ar trebui reluat de fiecare data de la capat. Genele istorico-culturale ale fiecaruia, ceea ce ar corespunde genelor recesive din teoria lui Mendel, nu sunt chiar atât de ascunse în fiecare individ. Astfel sunt usor de observat la persoane fara nici o practica religioasa reflexe culturale marunte de tipul a bate în lemn pentru a izgoni un gând rau, a-si încrucisa degetele pentru împlinirea unei dorinte, a-si face semnul crucii la începutul unui drum, sau, si mai lipsit de rationalitate, a posti sau a mânca peste (în lumea catolica)vinerea. In cele din urma, fiecare individ poate opera sau opereaza inconstient o alegere în ceea ce priveste modul de reprezentare al lumii. Conflictul ideologic între siste me spiritualiste sau materialiste de explicare a vietii si a uni versului traverseaza o buna parte a istoriei umanitatii, în orice caz pe cea care este de doua milenii relevanta pentru spatiul european, iar sfârsitul acestuia nu poate fi prevazut. Gestionarea politica a acestui conflict este o cu totul alta problema. Sistemul politic inventat dupa razboaiele religioase este singurul cadru în care Europa si-a putut gândi un viitor pasnic pâna la aparitia antagonismelor nationale.

Concluzia este ca încru cisarea initiala care a dat nastere unei culturi nationale si aspectele îmbracate de aceasta în primele generatii nu poate fi determinanta pe o perioada mai lunga din existenta unei societati, într-o regiune geografica data. Elementele în crucisate initial se separa, parasind specificul national, sau eventual se reîncruciseaza, creînd noi cicluri identitare.


Specificul national nu poate fi astfel stabil si este supus unei perpetue redefiniri, rezultat al succesivelor aculturatii. Aceste aculturatii influenteaza în ce le din urma limba: fie duc la disparitia ei cu desavârsire (este cazul limbilor si dialectelor eu ropene care nu au beneficiat de suportul statului – limbile vlahilor balcanici, retoromana, dialectele franceze si germane etc.), fie duc înspre o modificare semnificativa a formei lor ling vistice (apar forme hibride, cum ar fi frangleza). Pe masura ce presiunea lingvistica a statelor nationale centralizate scade, rezistenta limbii la schimbare scade.
Viitorul depinde mult de rolul pe care îl va juca statul centralizat european.

Ceea ce permite Europei azi sa se gândeasca ca o unitate este originea comuna a componentelor fiecarei culturi nationale. Segregate sau amestecate, cele doua elemen te — crestinism si antichitate clasica — sunt egal raspândite asupra întregului teritoriu, ele asigura fiecare, în cadrul grupu lui sau, dar si împreuna, unitatea culturala a Europei. Perspectiva periodicei reîncrucisari între ce le doua este ceea ce diminueaza riscurile unui razboi civil ide ologic în Europa. Folosesc termenul generic crestinism fara sa presupun unificarea acestuia în viitorul imediat, el poate înca lunga vreme sa continue în for me mai mult sau mai putin apropiate de ceea ce re prezinta azi cele trei ramuri ale crestinismului.

Aparitia unei a treia specii de fasole în Europa, islamul, poate schimba radical datele schemei. Echilibrul dintre cele doua in grediente ale culturii europene a fost dat de coexistenta lor îndelungata si succesivele cicluri de încrucisari. Cu toate ca istoria înca nu ne-a precizat cum poate arata o încrucisare culturala dintre islam si clasicismul pagano-materialist, aceasta nu este de exclus. Sansele de evaluare ale unui proces în acest sens depind de dinamica demografi ca a populatiei islamice, de capacitatea lor de a produce elite culturale stabile, dar si de strategia adoptata de statul european pentru integrarea populatiilor musulmane în peisajul politico-cultural al Europei.

Petre GURAN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: